În ceea ce privește Giannotta și Iannella, Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră formată din domnii C.L. Rozakis președintele Tulkens, mm. L. Ferrari Bravo Bonello Lorenzen mei Vajić Bototarova judecători, și de domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și cetățenii italieni, domnul Carmela Giannotta și Concetta Iannella, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 30 octombrie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Hotărârea a fost înregistrată la 23 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52830/99. Recurentele sunt reprezentate de domnul S. Forgione, avocat la Solopaca (Benevent). Guvernul italian (atractul) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 15 februarie 2001. La 25 iunie 1993, recurentele, fiecare în parte, au depus o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, în funcție de funcția de judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizațiile datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea sanitară locală (USL). La 26 septembrie 1994, recurentele au notat Băncii Romei, terță parte-garant, operațiunile de sechestrare-recuperare a creanțelor și, în acest scop, au acționat înaintea instanței judecătorești din Guardia Sanframondi (Benevent). La 21 decembrie 1994, recurentele au solicitat judecătorului pe care acesta l-a pronunțat în cazul U.S.L. Banca s-a constituit în procedură și a declarat că creanțele erau insesibile. Judecătorul a ordonat prezentarea documentelor probatorii și a retrimis la tribunal la 25 ianuarie 1995. Această audiere a fost consacrată dezbaterilor părților la sfârșitul cărora judecătorul și-a rezervat decizia până la 6 februarie 1995. În acea zi, judecătorul s-a declarat incompetent rațional Materiae. la 6 mai 1995, recurentele au atribuit Banque și U.S.L. în fața tribunalului din Benevent, astfel încât să constate obligațiile celui de-al treilea garant (antrectamento dell Prima audiere stabilită la 28 septembrie 1996 a fost amânată din oficiu la 3 octombrie 1996. În acea zi, la cererea părților, judecătorul a emis la 7 noiembrie 1996 pentru admiterea mijloacelor de probă. În ziua următoare, judecătorul, care a acceptat cererea părților, a fixat la tribunal pentru prezentarea concluziilor la 27 martie 1997. În acea zi, Banca l-a informat pe judecător că titlurile executorii care stau la baza procedurii fuseseră anulate printr-o hotărâre a instanței sesizate cu un apel interjucat de către U.S.L. invocând excepția de incompetență a judecătorului. În această privință, Banca a luat o decizie în privința dreptului recurentelor de a-și exercita dreptul la continuarea procedurii și a solicitat stabilirea procedurii de încuviințare a pledoariilor. Judecătorul a fixat la ședință la 7 decembrie 1999. Legea privind sezioni stralcio Întrucât a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea cauzelor cele mai vechi (sezioni stralcio Între timp, la 9 iunie 1998, recurentele au ajuns la o soluționare confidențială cu U.S.L. Banca care nu a luat parte la acest regulament, procedura a continuat pentru a se asigura că instanța a statuat cu privire la lichidarea cheltuielilor de judecată. La 9 februarie 1999, judecătorul a stabilit o audiere la 18 septembrie 2000 pentru a permite părților să ajungă la o înțelegere amiabilă. 10. Cu toate acestea, la 4 martie 2000, președintele Tribunalului a trimis cazul șine die din lipsă de sala de judecată disponibilă. 11. La 30 mai 2000, în temeiul Legii nr. 276 din 22 iulie 1997, președintele Tribunalului a numit un judecător onorific ( în termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 septembrie 1994 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent. 15. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și patru luni pentru o instanță. 16. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurentele solicită fiecare 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 20. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 8 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioanele și cheltuielile de judecată 21. Recurentele solicită, de asemenea, 8 850 620 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 22. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 750 EUR fiecărei recurente. Interese moratorii 23. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3% l Prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat, cu șase voturi împotrivă, că statul pârât trebuie să plătească fiecărei recurente, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale și 750 EUR (șapte sute cincizeci EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata în unanimitate a cererilor de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, la persoana separată a dlui Ferrari Bravo. C.L.R. E.F. OINFORMAȚIE DIRIDENTĂ DE dl JUDECĂTOR FERRARI BRAVO Regret că trebuie să mă despart de colegii mei în cele 133 de cazuri judecate astăzi, dar cred că măsura este completă și că nu mai putem tăcea. În toate aceste cazuri Curtea, bazându-ne pe hotărârea Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDH 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de glazură Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care erau circumstanțele cauzei, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu îl mai face. Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că afacerile de astăzi proveneau, toate, din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată (art. 6 mai 1) nu ridicase mișcări similare. Trebuia să se tragă concluzia că numai în acel loc lipsea justiția? Nu mi s-a părut așa. La o privire mai bună și luând, de exemplu, cauza Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care există, desigur, posibilitatea de a obține o imagine în judecăți atât de sintetice, se vede că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi a fost exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (înseamnă la inițiativa grefei instanței), fără ca nimeni să nu protesteze. În acel moment cazul a fost rezolvat deoarece la 15 decembrie 1998 părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai durat ceva până când judecătorul a observat că nu mai există o dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A existat vreo pagubă pentru reclamant? În opinia mea, nu a existat nici o activitate tehnică pentru proces. ? Nu, deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii de activitate (repetate probabil în alte cauze). În cazul în care este deci prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său din Strasbourgul italian de 25 000 000 de lire (cu aproximativ 12 700 de euro) și de 8 850 620 de lire italiene de cheltuieli (care?). Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis , pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri. Dar, în cele din urmă, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultra-rapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de recurs, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții. În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este vorba doar despre chestiuni de mare importanță? Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în vederea unei evaluări politice a situației, altfel s-ar putea să ajungem într-o direcție care, regret, mi se pare o cale fără ieșire.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE GIANNOTTA ET IANNELLA c. ITALIE
(Requête n° 52830/99)
ARRÊT
28 février 2002
28/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Giannotta et Iannella c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens,
mm.
,
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
juges,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissantes italiennes, M
mes
Carmela Giannotta et Concetta Iannella («
les requérantes
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 octobre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 23 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52830/99. Les requérantes sont représentées par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 15 février 2001.
3.
Le 25 juin 1993, les requérantes, chacune séparément, déposèrent un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L.). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 20 juin 1994.
4.
Le 26 septembre 1994, les requérantes notifièrent à la Banque de Rome, tiers-garant, les exploits de saisie-arrêt des créances et, à ce titre, l’assignèrent devant le juge d’instance de Guardia Sanframondi (Bénévent). Le 21 décembre 1994, les requérantes sollicitèrent du juge qu’il déclarât l’U.S.L. défaillante. La Banque se constitua dans la procédure et déclara que les créances étaient insaisissables. Le juge ordonna la production de documents probatoires et remit l’audience au 25
janvier 1995. Cette audience fut consacrée aux débats des parties au terme desquels le juge réserva sa décision jusqu’au 6
février 1995. Ce jour-là, le juge, se déclara incompétent
ratione materiae
puis fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.
5.
Le 6 mai 1995, les requérantes assignèrent la Banque et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent, afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant (
accertamento dell’obbligo del terzo
).
6.
La première audience fixée au 28 septembre 1996 fut reportée d’office au 3 octobre 1996. Ce jour-là, à la demande des parties, le juge remit l’audience au 7
novembre 1996 pour l’admission de moyens de preuves. Le jour venu, le juge, faisant droit à la demande des parties, fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 27 mars 1997. Ce jour-là, la Banque informa le juge de ce que les titres exécutoires servant de fondement à la procédure avaient été annulés par une décision du tribunal saisi d’un appel interjeté par U.S.L invoquant l’exception d’incompétence du juge. A cet égard, la Banque souleva l’impossibilité pour les requérantes de faire valoir leur droit à la poursuite de la procédure et sollicita la fixation de l’audience de plaidoiries. Le juge fixa l’audience au 7 décembre 1999.
7.
La loi concernant les
sezioni stralcio
étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezioni stralcio
).
8.
Entre-temps, le 9 juin 1998, les requérantes étaient parvenues à un règlement amiable avec l’U.S.L. La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.
9.
Le 9 février 1999, le juge fixa une audience au 18 septembre 2000 afin de permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable.
10.
Toutefois, le 4 mars 2000 le président du tribunal renvoya l'affaire
sine die
faute de salle d'audience disponible.
11.
Le 30 mai 2000, en application de la loi n° 276 du 22 juillet 1997, le président du tribunal chargea un juge honoraire (« Giudice Onorario Aggregato ») de l’affaire ; le 22 mai 2001 ce dernier fixa une audience au 15 octobre 2002.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Les requérantes allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
13.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
14.
La période à considérer a débuté le 26 septembre 1994 et la procédure est encore pendante à ce jour.
15.
Elle a donc duré plus de sept ans et quatre mois pour une instance.
16.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
17.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
19.
Les requérantes réclament chacune 25 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elles auraient subi.
20.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérante 8
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
21.
Les requérantes demandent également 8 850 620 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
22.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 750 EUR à chaque requérante.
C.
Intérêts moratoires
23.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
, par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par six voix contre une,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 750 EUR (sept cent cinquante euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, à l’unanimité,
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion séparée de M.
Ferrari Bravo.
E.F.
Je regrette de devoir me dissocier de mes collègues dans les 133 affaires jugées aujourd’hui, mais je crois que la mesure est comble et que l’on ne peut plus se taire.
Dans toutes ces affaires la Cour, en se fondant sur l’arrêt Bottazzi c. Italie [GC], n°
34884/97, CEDH 1999-V) proclame qu’en Italie il existe “une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquement” à l’exigence que la cause soit entendue dans un délai raisonnable. Ceci dit, elle condamne l’Italie pour violation de l’article 6
§
1.
Or, il est bien possible que cela soit vrai mais il faut voir, cas par cas, quelles étaient les circonstances de l’affaire, chose que la Cour, débordée par une avalanche de requêtes italiennes, ne fait désormais plus.
Ceci est peut-être compréhensible, mais n’est pas juste. Voyons brièvement pourquoi.
Mon attention a été attirée, je l’avoue, par le fait que les affaires décidées aujourd’hui venaient,
toutes
, de la même circonscription alors qu’à d’autres endroits la disposition incriminée (l’article 6 § 1) n’avait pas soulevé des mouvements similaires. Devait-on conclure que seulement à cet endroit-là la justice faisait défaut
? Cela ne me semblait pas.
A mieux y regarder et prenant par exemple l’affaire
Mario Francesco Palmieri c. Italie
(requête n° 51022/99), dans la mesure bien entendu où l’on peut se faire une idée dans des jugements si synthétiques, on voit que le procès a commencé à une date (le 6
décembre 1994, date de la notification, je suppose), après quoi
la première audience
a été fixée presque quatre ans plus tard, puis renvoyée de quelques mois jusqu’au 4
février 1999 (je suppose à l’initiative du greffe du tribunal)
sans que personne ne proteste
. A ce moment-là l’affaire avait été résolue car le 15 décembre 1998 les parties au procès national étaient parvenues à un
règlement amiable
! Mais il fallut encore un certain temps pour que le juge constate qu’il n’y avait plus de différend entre les parties
: 15 novembre 1999, fin de l’activité
!
Y a-t-il eu un dommage pour le requérant
? A mon avis aucun. Y a-t-il eu une activité technique pour le procès
? Pas du tout, sauf, peut-être, les quelques lignes de l’exploit (répétées probablement dans d’autres affaires). Où est donc le préjudice moral (!) que le requérant fait réclamer par son avocat strasbourgeois à hauteur de 25
000
000
lires italiennes (maintenant 12 700 euros (EUR) environ) et de 8
850
620
lires italiennes de frais (lesquels
?).
La Cour, évidemment, ne concède pas tout ce que le requérant avait demandé, mais toutefois lui fait un beau cadeau de 5 000 EUR à titre de préjudice moral et de 1500
EUR pour la procédure (laquelle
?) devant la Cour elle-même. Dans quelles poches iront ces sommes, j’aimerais bien le savoir. J’espère que ce seront celles du requérant.
La même chose arrive,
mutatis mutandis
, pour la grande majorité des autres arrêts.
Mais enfin que devrait faire le législateur italien pour laver ses péchés
? Probablement, dans les rêves de certains juges de la Cour, on devrait arriver à un procès civil ultra-rapide qui se solderait en quelques mois, peut-être sans degré d’appel, ou sans troisième degré en cassation. Mais cela soulèverait très probablement un tollé des avocats italiens bien plus grave que les arrêts de condamnation de la Cour. Et puis, a-t-on le droit d’imposer à l’Italie une vision du procès civil qui existe peut-être dans certains pays de l’Europe du Nord mais pas ailleurs, des pays dans lesquels, d’autre part, le procès est si cher que l’on y recourt seulement dans des affaires de grande importance
? La chose, à mon avis, est fort douteuse.
Je pense que la meilleure chose serait de signaler cette situation au Comité des Ministres du Conseil de l’Europe aux fins d’une évaluation politique de la situation. Autrement on risque de se lancer dans une voie qui, je le regrette, me semble vraiment une voie sans issue.