SECȚIUNEA A TREIA CAUZA IACOB c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 3941/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 februarie 2005 DEFINIF 03/05/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Iacob c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M.
Zupančič președintele Hedigan Biersan mei Tsatsa-Nikolovska Jaeger dnii Myjer David Thór Björgvinsson, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 ianuarie 2005, Rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 3941/98) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M. Eugenia Irinel Iacob, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Lîmului (inclusiv Comisia) la 16 decembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor lui Iehova și a Libertăților Fundamentale ( În conformitate cu art. 6 din Convenție, recurenta este reprezentată de agentul său, R. Rizoiu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
În special, recurenta a susținut că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanței competența de a lua o acțiune în revendicare a proprietății este contrar articolului 6 din convenție. În plus, recurenta se plângea de faptul că această hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. La 2 octombrie 2000, Curtea a decis să examineze, în același timp, admisibilitatea și fondul cauzei [art. 29 alineatul (3) din Convenție]. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
Această cerere a fost atribuită celei de a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA luat în considerare, reclamanta s-a născut în 1930 și locuiește în București. În 1935, părinții recurentei au cumpărat o casă situată la București și 370 m2 de teren aferente. În 1950, statul a luat în posesie casa părinților invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prima acțiune în revendicare 10. În 1994, în calitate de moștenitoare, reclamanta a revendicat o acțiune civilă introdusă în fața instanței de primă instanță din primul district București, bunul menționat anterior.
În fața instanței, ea a susținut că părinții săi fuseseră proprietari ai binelui și că statul era adecvat în mod abuziv, prevalând de decretul de naționalizare nr. 92/50. Or, în momentul naționalizării, părinții săi erau funcționari publici. Din acest motiv, în conformitate cu articolul II din decret, proprietatea era exclusă din naționalizare. 11. Prin hotărârea din 3 iunie 1994, Tribunalul a acceptat cererea recurentei. El a considerat că aceasta era cu încălcarea articolului II din decretul că bunul fusese naționalizat și că reclamanta era proprietarul legitim al acestuia și, prin urmare, a dispus autorităților administrative, și anume Primăria București și societatea S.A., să-i restituie proprietatea.
Primăria Bucureștiului a apelat la această hotărâre. 12. La 16 noiembrie 1994, tribunalul județ din București a respins recursul pentru neplătirea taxei de timbru. În lipsa unei căi de atac, judecata a devenit definitivă. Acțiunea în anulare 13. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție împotriva hotărârii definitive din 3 iunie 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării decretului nr. 92/50.14. Printr-o hotărâre din 19 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiune, a pronunțat hotărârea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantei.
Ea a constatat că statul membru era adecvat bunului în cauză în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/50 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. Prin urmare, Tribunalul de Primă Instanță din București nu a putut pronunța hotărârea sa prin care să constate că reclamanta este adevăratul proprietar al bunului pe care îl deține prin încălcarea atribuțiilor autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noile legi ar trebui să prevadă măsuri de reparație pentru bunurile pe care statul de drept le-a folosit în mod abuziv. După adoptarea Legii nr. 112/95, T.E., D.V. și M.E., chiriași ai apartamentelor care fac parte din proprietate, au încheiat contracte de vânzare cu privire la apartamentele pe care le ocupau.
A doua acțiune în revendicare 15. În anul 2000, recurenta a formulat o nouă acțiune în revendicarea bunurilor. În fața instanței de primă instanță din primul district București, ea a susținut că decretul de naționalizare a fost aplicat în mod abuziv, deoarece părinții săi erau exceptați de la aplicarea decretului 16. Printr-o hotărâre din 27 martie 2002, tribunalul județ din București a dat dreptul la acțiunea reclamantei și a ordonat autorităților administrative să-i restituie bunurile. Părțile pârâte au intervenit în apelul acestei hotărâri. 17. Printr-o decizie din 20 februarie 2003, Curtea de Apel de la București a dat dreptul la apelurile părților pârâte, a pronunțat hotărârea și a respins acțiunea în revendicare a reclamantei.
Recurenta a formulat o acțiune împotriva acestei decizii. 18. Potrivit celor mai recente observații prezentate de guvern, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea recurentei ca fiind întemeiată incorect printr-o hotărâre din 10 noiembrie 2004. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 19. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumăescu c. România [GC], n 28342/95, § 31-44, CEDO 1999-VII. CU PRIVIRE LA RECEVABILITATEA 20. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz.
Potrivit recurentei, hotărârea din 19 iunie 1997 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. În memoriul său, recurenta susține că refuzul Curții Supreme de a recunoaște instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare este contrar dreptului unei instanțe garantate de art. 21 din Constituție și de art. 3 din Codul civil, care reglementează negarea justiției. În plus, aceasta susține că declarația Curții Supreme, potrivit căreia nu este proprietarul bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat pentru primirea acțiunii în anulare, și anume absența competenței instanțelor de a soluționa fondul litigiului.
23. Guvernul admite că recurenta se poate opune unui refuz de a avea acces la o instanță, dar consideră că acest refuz a fost temporar. 24. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alineatul (1). 25. Mai sus (§ 61-62), Comisia a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 6 alineatul (1) pe motiv că anularea unei hotărâri definitive era contrară principiului securității juridice și a concluzionat, de asemenea, că refuzul Curții Supreme de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile privind o revendicare imobiliară, precum în prezenta cauză, care, la fel ca în prezenta cauză, se referă la articolul Õ 1. 26. Curtea consideră că nimic în acest caz nu permite să se facă distincția din acest punct de vedere a prezentei cauze cu cauza Brumăescu menționată anterior.
Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă, care reglementează acțiunea în anulare, astfel cum a fost redactată la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul recurentei la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1). În plus, excluderea de către Curtea Supremă a acțiunii în revendicare a reclamantei de competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. Recurenta se plânge că hotărârea din 19 iunie 1997 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale.
Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 29. Comisia consideră că hotărârea Curții Supreme potrivit căreia clădirea sa aparținea statului și anulând hotărârea definitivă din 3 iunie 1994, a constituit o privare de bunurile sale, privare care nu urmărea un scop de interes public. Recurenta subliniază că, în urma acestei hotărâri, în aplicarea legii nr. 112, statul le-a vândut chiriașilor apartamentele care constituie bunul în cauză.
30. Guvernul recunoaște că jurisprudența creată ca urmare a cauzei Brumãescu menționată anterior, în ceea ce privește nerespectarea dreptului de proprietate, se aplică în prezenta cauză. 31. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, recurenta avea un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumărescu, citată anterior, punctul 70). Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme a anulat această hotărâre și a statuat că proprietarul legitim al bunului era la . Curtea consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauza Brumescu.
Prin urmare, Comisia consideră că hotărârea Curții Supreme a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa, în sensul celei de a doua teze a primului alineat din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumãrescu, citată anterior, §§ 73-74). Cu toate acestea, guvernul nu a furnizat nicio justificare situației astfel create. În plus, Curtea arată că reclamanta este privată de proprietatea bunului de mai bine de șapte ani fără să fi primit o sentință care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse de aceasta pentru recuperarea proprietății sale au rămas în zadar până în prezent. 33. În aceste condiții, chiar dacă se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei a fost încălcat și că recurenta a suportat și a suportat o sarcină specială și exorbitantă.
34. Prin urmare, există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND PUNEREA ÎN APLICARE A ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 35. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale 36. Cu titlu principal, recurenta solicită restituirea bunului în litigiu și intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului său, și anume, potrivit raportului de competență pe care l-a prezentat Curții, 429 161 USD (USD).
37. Guvernul contestă suma care rezultă din competența prezentată de reclamantă, pe motiv că expertul nu a respectat criteriile și metodologiile de evaluare. Guvernul consideră că suma totală care ar putea fi alocată în acest sens este 153 650 USD. Ca urmare a câtorva observații formulate de un expert angajat de la … Potrivit guvernului, competența reclamantei ia în considerare și o mansardă care este, de fapt, o mansardă. În cele din urmă, guvernul susține că imobilul în cauză este vechi și că competența produsă de reclamantă nu a luat în considerare coeficienții specifici în acest sens. 38. Curtea apreciază, în circumstanțele din speță, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum este prevăzută de hotărârea definitivă a instanței de primă instanță din București din 3 iunie 1994, ar plasa reclamanta cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate.
39. În lipsa unei astfel de restituiri în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că… De asemenea, reclamanta solicită 20 000 USD pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței grave, insuportabile și incomensurabile a acesteia, pe care Curtea Supremă de Justiție i l-ar fi cauzat în 19 iunie 1997, privând-o de proprietatea sa a doua oară, după ce a reușit, în 1994, să pună capăt încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste timp de 40 de ani. 42. În plus, susține că hotărârea Curții ar putea constitui, în sine, o despăgubire satisfăcătoare. 43. Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la ingerințe grave în drepturile recurentei la respectarea bunului său, la o instanță și la un proces echitabil, pentru care suma de 3 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Instanța solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără avansarea unei sume sau a unui număr de cont în acest sens. 45. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, pe baza prezentării documentelor justificative. 46. Având în vedere că reclamanta nu a justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea decide să nu îi aloce nicio sumă în acest sens (a se vedea Oprea. și alte c. România , n 33358/96, 16 iulie 2002, § 56). Interese moratorii 47. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
Prin aceste argumente, Curtea, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil A spus că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la o instanță care a declarat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, casa în litigiu și terenul pe care se află Curtea trebuie să plătească reclamantei, în aceleași trei luni, 250 000 EUR (două sute cincizeci de mii de euro) pentru daune materiale A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în aceleași trei luni, 3 000 de euro (trei mii de euro) pentru daune morale A declarat că aceste sume trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului menționat de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, sumele indicate la 6 și 7 vor fi majorate de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale 10. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 februarie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupan ČIČ Moduler Președintele
AFFAIRE IACOB c. ROUMANIE (Requête n o 39410/98) ARRÊT STRASBOURG 3 février 2005 DÉFINITIF 03/05/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Iacob c. Roumanie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , C. Bîrsan , M mes M. Tsatsa-Nikolovska , R. Jaeger , MM. E. Myjer , David Thór Björgvinsson, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 janvier 2005, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 39410/98) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Eugenia Irinel Iacob (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 16 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante est représentée par M e N. Radulescu-Botica, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me R. Rizoiu, du ministère des Affaires étrangères.
3.La requérante alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, le 19 juin 1997, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication de propriété était contraire à l’article 6 de la Convention. En outre, la requérante se plaignait de ce que cet arrêt avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1.
4.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11). Le 2 octobre 2000, la Cour a décidé d’examiner en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire (article 29 § 3 de la Convention).
5.Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.
7. La requérante est née en 1930 et réside à Bucarest.
8.En 1935, les parents de la requérante achetèrent une maison située à Bucarest et 370 m² de terrain afférents.
9.En 1950, l’Etat prit possession de la maison des parents en invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950. A. La première action en revendication
10.En 1994, en qualité d’héritière, la requérante revendiqua par une action civile introduite devant le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest le bien susmentionné. Devant le tribunal elle fit valoir que ses parents avaient été propriétaires du bien et que l’Etat se l’était approprié abusivement, en se prévalant du décret de nationalisation n o 92/50. Or, au moment de la nationalisation, ses parents étaient fonctionnaires. Pour cette raison, en application de l’article II du décret, l’immeuble était exclu de la nationalisation.
11.Par un jugement du 3 juin 1994, le tribunal fit droit à la demande de la requérante. Il jugea que c’était en violation de l’article II du décret que le bien avait été nationalisé et que la requérante en était la propriétaire légitime. Il ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir la mairie de Bucarest et la société « R » S.A., de lui restituer le bien. La mairie de Bucarest interjeta appel de ce jugement.
12.Le 16 novembre 1994, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’appel pour défaut de paiement de la taxe de timbre. En l’absence de recours, le jugement devint définitif. B. Le recours en annulation
13.A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Cour suprême de justice contre le jugement définitif du 3 juin 1994, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n o 92/50.
14.Par un arrêt du 19 juin 1997, la Cour suprême de justice fit droit au recours, cassa le jugement et, sur le fond, rejeta l’action en revendication de la requérante. Elle constata que l’Etat s’était approprié le bien en question en vertu du décret de nationalisation n o 92/50 et jugea que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que la requérante était la véritable propriétaire du bien qu’en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’Etat s’était appropriés abusivement. Après l’adoption de la loi n o 112/95, T.E., D.V. et M.E., locataires des appartements composant l’immeuble, conclurent des contrats de vente portant sur les appartements qu’ils occupaient. C. La seconde action en revendication
15.En 2000, la requérante forma une nouvelle action en revendication du bien. Devant le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest, elle fit valoir que le décret de nationalisation avait été abusivement appliqué, car ses parents étaient exceptés de l’application du décret.
16.Par un jugement du 27 mars 2002, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à l’action de la requérante et ordonna aux autorités administratives de lui restituer le bien. Les parties défenderesses interjetèrent appel de ce jugement.
17.Par une décision du 20 février 2003, la cour d’appel de Bucarest fit droit aux appels des parties défenderesses, cassa le jugement et rejeta l’action en revendication de la requérante. La requérante forma un recours contre cette décision.
18.Selon les dernières observations soumises par le Gouvernement, la Cour suprême de justice a rejeté le recours de la requérante comme mal fondé par un arrêt du 10 novembre 2004. II.
19. Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII. EN DROIT I.
20. La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle la déclare donc recevable. II.
A. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la convention
21.D’après la requérante, l’arrêt du 19 juin 1997 de la Cour suprême de justice a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
22.Dans son mémoire, la requérante fait valoir que le refus de la Cour suprême de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l’article 21 de la Constitution et par l’article 3 du code civil, qui régit le déni de justice. En outre, elle fait valoir que l’affirmation de la Cour suprême, selon laquelle elle n’était pas propriétaire du bien en litige, est en contradiction avec le motif invoqué pour accueillir le recours en annulation, à savoir l’absence de compétence des juridictions pour trancher le fond du litige.
23.Le Gouvernement admet que la requérante s’est vu opposer un refus d’accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire.
24.La Cour doit donc rechercher si l’arrêt de la Cour suprême de justice a enfreint l’article 6 § 1.
25.Elle rappelle que, dans l’affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 au motif que l’annulation d’un arrêt définitif était contraire au principe de la sécurité juridique. Elle a également conclu que le refus de la Cour suprême de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreignait l’article 6 § 1.
26.La Cour estime que rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’affaire Brumărescu précitée. Dès lors, la Cour estime qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du code de procédure civile, régissant le recours en annulation, tel qu’il était rédigé à l’époque des faits, la Cour suprême de justice a méconnu le principe de la sécurité des rapports juridiques et, par là, le droit de la requérante à un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1.
27.De surcroît, l’exclusion par la Cour suprême de l’action en revendication de la requérante de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ces deux points. B. Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n o 1
28.La requérante se plaint que l’arrêt du 19 juin 1997 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »
29.Elle estime que l’arrêt de la Cour suprême jugeant que son immeuble appartenait à l’Etat et annulant le jugement définitif du 3 juin 1994, a constitué une privation de ses biens, privation qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique. La requérante fait observer qu’à la suite de cet arrêt, en application de la loi n o 112, l’Etat a vendu aux locataires les appartements composant le bien litigieux.
30.Le Gouvernement admet que la jurisprudence créée à la suite de l’affaire Brumărescu précitée, quant au non-respect du droit de propriété, trouve application dans la présente affaire.
31.La Cour rappelle que le droit de propriété de la requérante sur le bien en litige avait été établi par un jugement définitif et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. La requérante avait donc un bien, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, § 70).
32.La Cour relève ensuite que l’arrêt de la Cour suprême a annulé ce jugement et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’Etat. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu précitée. Elle estime donc que l’arrêt de la Cour suprême a eu pour effet de priver la requérante de son bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, §§ 73-74). Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée. En outre, la Cour relève que la requérante se trouve privée de la propriété du bien depuis maintenant plus de sept ans sans avoir perçu d’indemnité reflétant la valeur réelle de celui-ci, et que les efforts déployés par elle pour en recouvrer la propriété sont à ce jour demeurés vains.
33.Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété a servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu a été rompu et que la requérante a supporté et supporte une charge spéciale et exorbitante.
34.Dès lors, il y a violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.
35. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel
36.A titre principal, la requérante sollicite la restitution du bien litigieux. Elle entend recevoir, en cas de non-restitution, une somme correspondant à la valeur actuelle de son bien, à savoir, selon le rapport d’expertise qu’elle a soumis à la Cour, 429 161 dollars américains (USD).
37.Le Gouvernement conteste le montant résultant de l’expertise produite par la requérante, au motif que l’expert n’a pas respecté les critères et les méthodologies d’évaluation. Le Gouvernement estime que le montant total qui pourrait être alloué à ce titre est 153 650 USD. A la suite de quelques observations formulées par un expert employé par l’Etat, au sujet des résultats de l’expertise de la requérante, le Gouvernement estime que la valeur du terrain est surévaluée, les calculs effectués se rapportant aux terrains situés dans la zone 0, alors que le terrain se situe dans la zone 1. D’après le Gouvernement, l’expertise de la requérante prend aussi en compte une mansarde qui est, en réalité, un grenier. Enfin, le Gouvernement soutient que l’immeuble en question est ancien et que l’expertise produite par la requérante n’a pas pris en compte les coefficients spécifiques sur ce point.
38.La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du tribunal de première instance de Bucarest du 3 juin 1994, placerait la requérante autant que possible, dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.
39.A défaut pour l’Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser à la requérante, pour dommage matériel, la valeur actuelle du bien.
40.Compte tenu des informations dont elle dispose et en équité la Cour estime la valeur en question à 250 000 EUR. B. Dommage moral
41.La requérante sollicite aussi 20 000 USD pour le préjudice moral subi du fait de la souffrance « grave, insupportable et incommensurable » que lui aurait infligée la Cour suprême de justice en 19 juin 1997, en la privant de son bien une deuxième fois, après qu’elle eut réussi, en 1994, à mettre un terme à la violation de son droit par les autorités communistes pendant quarante ans.
42.Le Gouvernement s’élève contre cette prétention, en estimant qu’aucun préjudice moral ne saurait être retenu. De surcroît, il soutient que l’arrêt de la Cour pourrait constituer, en soi, une réparation satisfaisante.
43.La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits de la requérante au respect de son bien, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 3 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi. C. Frais et dépens
44.La requérante sollicite le remboursement des frais de justice, sans avancer de montant ou de décompte en ce sens.
45.Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des frais encourus, sur présentation de pièces justificatives.
46.Compte tenu de ce que la requérante n’a pas justifié les frais et les dépens, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme à ce titre (cf. Oprea et autres c. Roumanie , n o 33358/96, 16 juillet 2002, § 56). D. Intérêts moratoires
47.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’un procès équitable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 5. Dit que l’Etat défendeur doit restituer à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la maison litigieuse et le terrain sur lequel elle est située ; 6. Dit qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les mêmes trois mois, 250 000 EUR (deux cent cinquante mille euros) pour dommage matériel ; 7. Dit que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les mêmes trois mois, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral ; 8. Dit que ces sommes sont à convertir en monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 9. Dit qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, les montants indiqués sous 6 et 7 seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 10. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 février 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupan ČIČ Greffier Président