SAVITCHI v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

La originea cauzei se află cererea (nr. 11039/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte în conformitate, cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, Julieta Savițchi („reclamant”), la 17 aprilie 2001.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl Vladislav Gribincea, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat ca rezultat al hotărârilor judecătorești pronunțate în urma acțiunilor pentru defăimare înaintate împotriva sa.

Cererea a fost repartizată Secției a Patra a Curții (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții). În cadrul acestei Secții, Camera care va examina cauza (articolul 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al Regulamentului Curții.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componența Secțiilor sale (articolul 25 § 1 al Regulamentului Curții). Această cauză a fost repartizată Secției a Patra nou-constituită (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții).

Printr-o decizie din 1 februarie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au prezentat observații cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curții), iar Camera a decis, după consultarea părților, că o audiere cu privire la fondul cauzei nu a fost necesară (articolul 59 § 3

La 2 octombrie 1999, ziarul de limbă rusă „Новый порядок” a publicat un articol intitulat „ГАИ, ГАИ

La o dată nespecificată în 1999, un polițist cu numele G.R. a înaintat o acțiune civilă în defăimare împotriva reclamantului

Între ianuarie și martie 2000, au avut loc câteva ședințe judecătorești și au fost audiați câțiva martori. Atât reclamantul, cât și ziarul au declarat că faptele prezentate în articol erau o simplă reproducere a istoriei povestite de Victor, victima accidentului rutier. Victor a dat declarații în acest sens. În continuare, ei au declarat că informația conținută în articol nu avea un caracter defăimător și nu putea afecta în nici un fel reputația reclamantului în procedura națională, mai ales deoarece articolul nu conținea numele complet al acestuia, ci doar diminutivul prenumelui său.

În hotărârea sa din 14 martie 2000, Judecătoria sectorului Centru a constatat că informația conținută în articol era defăimătoare pentru G.R. și nu corespundea realității. Ea a argumentat că în cadrul serviciului operativ al Direcției Poliția Rutieră Municipală

Instanța a constatat că această declarație a lansat ideea „că „Jora” era un polițist incapabil să se comporte cu oamenii și o persoană mai puțin pozitivă”.

Instanța a constatat că această declarație nu corespundea realității, deoarece Victor a uitat să-și ia permisul de conducere. Mai mult, Victor nu a putut să dovedească că lui i s-a cerut să plătească o amendă.

Instanța a constatat că aceste declarații erau defăimătoare pentru G.R., deoarece ele îl caracterizau drept o persoană brutală, amenințătoare și răzbunătoare. Mai mult ca atât, reclamantul nu a prezentat nici o probă în susținerea acestor declarații. În hotărârea sa, instanța nu s-a referit deloc la declarațiile lui Victor.

Instanța a dispus ca reclamantul

Doar ziarul a depus apel împotriva acestei hotărâri. Reclamantul a depus o cerere prin care susținea că era întru totul de acord cu apelul și că se alătură acestuia.

La 30 mai 2000, Tribunalul municipiului Chișinău a respins apelul pe motiv că reclamantul nu a dovedit veridicitatea declarațiilor sale.

Ziarul a depus recurs împotriva deciziei Tribunalului municipiului Chișinău. Reclamantul nu a depus nici recurs și nici nu a subscris recursului depus de ziar.

La 24 octombrie 2000, Curtea de Apel a admis recursul și a casat hotărârile Judecătoriei sectorului Centru și a Tribunalului municipiului Chișinău atât în ceea ce privește ziarul, cât și în privința reclamantului. Aceasta a adoptat o nouă hotărâre, prin care a dat câștig de cauză lui G.R.. În decizia sa, instanța a constatat că doar următoarele declarații erau defăimătoare și nu corespundeau realității:

Instanța a dispus ca ziarul să publice o dezmințire a declarațiilor de mai sus în termen de cincisprezece zile. Ea a dispus ca reclamantul și ziarul să plătească reclamantului în procedura națională prejudicii morale în mărime de MDL 180 și, respectiv, MDL 1,800. De asemenea, ea a dispus ca reclamantul și ziarul să plătească taxa de stat în mărime de MDL 90.

Prevederile relevante ale Codului civil, în vigoare în acel moment, sunt următoarele:

În observațiile sale din aprilie 2005, Guvernul a invocat pentru prima dată obiecția că nu au fost epuizate căile de recurs interne, deoarece reclamantul nu a depus recurs la Curtea de Apel.

Reclamantul nu a fost de acord și a declarat că, deoarece Guvernul nu a invocat această chestiune la etapa admisibilității, el nu mai poate face acest lucru la acest moment.

Curtea notează că, atunci când a fost invitat de Curte să se expună asupra admisibilității cererii, Guvernul nu a invocat în observațiile sale chestiunea posibilei neepuizări de către reclamant a căilor de recurs interne.

Curtea reiterează că regula epuizării căilor de recurs interne, prevăzută în articolul 35 § 1 al Convenției, obligă pe cei care doresc să prezinte cauza lor împotriva Statului în fața unui organ judiciar internațional să folosească mai întâi remediile prevăzute de sistemul de drept național. În același timp, în conformitate cu articolul 55 al Regulamentului Curții, orice obiecție cu privire la inadmisibilitate trebuie, în măsura în care natura obiecției și circumstanțele cauzei permit aceasta, invocată de Partea Contractantă pârâtă în observațiile scrise sau orale cu privire la admisibilitatea cererii (a se vedea

Constituie o practică normală a acestei Curți ca, atunci când o cauză a fost comunicată Guvernului pârât, să nu declare cererea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, decât dacă această chestiune a fost invocată de Guvern în observațiile sale (a se vedea

Curtea, la fel ca și reclamantul, notează că, înainte de decizia Curții cu privire la admisibilitatea acestei cauze, Guvernul nu a susținut că nu au fost epuizate căile de recurs interne (a se vedea decizia cu privire la admisibilitate din 1 februarie 2005). Prin urmare, el nu poate să invoce această obiecție cu privire la admisibilitatea cererii acum (a se vedea

Reclamantul pretinde încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, care prevede:

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru ... siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor ... protecția reputației sau a drepturilor altora ... .”

Reclamantul

Reclamantul a declarat că articolele 7 și 7/1 ale Codului civil nu sunt formulate cu suficientă precizie și claritate, deoarece ele nu prevăd faptul că judecățile de valoare nu sunt susceptibile de a fi dovedite.

Reclamantul a declarat că ingerința în libertatea sa de exprimare nu a fost necesară într-o societate democratică, deoarece declarațiile în cauză conțineau judecăți de valoare, și nu fapte. Prin urmare, prin obligarea lui să dovedească că declarațiile sale corespundeau realității, instanțele judecătorești naționale i-au impus o sarcină imposibilă de probațiune.

În continuare, el a declarat că articolul nu conținea numele deplin al lui G.R. și că, prin urmare, era aproape imposibil de a-l identifica. Articolul a fost scris într-un ton sarcastic și avea scopul să arate și să critice aspectele psihologice și de comportament ale multor inspectori ai poliției rutiere. El s-a referit la o chestiune de interes public.

Mai mult, suma prejudiciilor acordate lui G.R. a fost arbitrară, deoarece instanțele judecătorești nu s-au referit la cuantificarea acestora.

Guvernul

Guvernul a fost de acord că faptele cauzei relevă o ingerință în libertatea de exprimare a reclamantului. Totuși, această ingerință a fost justificată în conformitate cu articolul 10 § 2 al Convenției. Reclamantului i s-a indicat de instanță să plătească prejudicii morale pentru defăimare în baza articolelor 7 și 7/1 ale Codului civil. Ingerința a fost astfel „prevăzută de lege”, iar legea a fost accesibilă și previzibilă. Ea a servit scopului legitim de protecție a demnității polițistului și măsura a fost necesară într-o societate democratică.

Guvernul a susținut că declarațiile în cauză conțineau declarații de fapt, și nu judecăți de valoare și că a existat o necesitate socială imperioasă care a justificat ingerința.

El a făcut referire la marja de apreciere a autorităților naționale, la evaluarea necesității ingerinței și a declarat că, acolo unde Convenția se referă la legislația națională, este, în primul rând, sarcina autorităților naționale de a aplica și interpreta legislația națională. El a declarat că, în această cauză, autoritățile naționale nu au depășit această marjă de apreciere și au folosit-o cu bună credință, într-o manieră rezonabilă și prudentă.

Guvernul a declarat că motivele invocate pentru a justifica ingerința au fost „relevante și suficiente”. În acest sens, el a susținut că cititorii puteau să-l identifice ușor pe G.R. datorită diminutivului numelui său, deoarece în direcția respectivă de poliție era o singură persoană cu acel diminutiv.

Bazându-se pe cauza

Referindu-se la proporționalitatea sancțiunii cu scopul legitim urmărit, Guvernul a declarat că reclamantul a fost obligat să plătească o compensație în mărime de MDL 180, care constituia sancțiunea minimă prevăzută de articolele 7 și 7/1 ale Codului civil. Prin urmare, el a conchis că sancțiunea a fost proporțională cu scopul legitim urmărit.

Așa cum au recunoscut ambele părți și Curtea este de acord, hotărârile instanțelor naționale și plata prejudiciilor impuse reclamantului au constituit un „amestec al autorităților publice” în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf al articolului 10. O astfel de ingerință ar constitui o violare a articolului 10, cu excepția cazului când este „prevăzută de lege”, urmărește un scop sau scopuri care sunt legitime în conformitate cu paragraful 2 al articolului și este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge un astfel de scop sau scopuri.

„Prevăzută de lege”

Curtea notează că ingerința invocată a avut o bază legală, și anume articolele 7 și 7/1 ale Codului civil (a se vedea paragraful 22 de mai sus). În hotărârea sa în cauza

„Scopul legitim”

Nu se contestă de către părți și Curtea este de acord că ingerința a urmărit scopul legitim de protecție a reputației polițistului G.R. Prin urmare, rămâne a examina dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică”.

„Necesară într-o societate democratică”

Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, iar protecția care trebuie acordată presei este de o importanță deosebită. Chiar dacă presa nu trebuie să depășească limitele stabilite

Cea mai atentă cercetare din partea Curții este cerută atunci când măsurile luate sau sancțiunile impuse de autoritățile naționale sunt capabile să descurajeze participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes public legitim (a se vedea, spre exemplu,

Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai „informației” sau „ideilor”, care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive, sau ca o chestiune de indiferență, dar și celor care ofensează, șochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunității. În plus, libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (a se vedea

Articolul 10 al Convenției nu garantează o libertate de exprimare nelimitată chiar și în ceea ce privește relatările presei cu privire la chestiuni de interes public deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea acestei libertăți presupune „obligații și responsabilități”, care, de asemenea, se aplică presei. Aceste „obligații și responsabilități” pot avea însemnătate când, la fel ca și în această cauză, există o întrebare cu privire la atacul asupra reputației unor persoane private și subminarea „drepturilor altor persoane”. Datorită „obligațiilor și responsabilităților” inerente exercitării libertății de exprimare, protecția acordată de articolul 10 jurnaliștilor în ceea ce privește relatarea cu privire la chestiunile de interes general este supusă condiției ca ei să acționeze cu bună-credință pentru a oferi informații corecte și credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea

Pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declarațiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (

Funcționarii publici trebuie să beneficieze de încredere publică, în condiții lipsite de tulburări nepotrivite, ca ei să aibă succes în îndeplinirea sarcinilor lor și, astfel, poate fi dovedit ca necesar de a-i proteja de atacuri verbale ofensatoare și abuzive în timpul serviciului (a se vedea

În practica sa, Curtea a făcut distincție între declarațiile de fapt și judecățile de valoare. Existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil probațiunii. Cerința de a dovedi adevărul unei judecăți de valoare este imposibil de îndeplinit și încalcă însăși libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de articolul 10 (a se vedea

În exercitarea jurisdicției sale de supraveghere, Curtea trebuie să analizeze ingerința în lumina cauzei în întregime, inclusiv conținutul remarcilor reclamantului și contextul în care el le-a făcut. În special, trebuie să se determine dacă ingerința în cauză a fost „proporțională în raport cu scopurile legitime urmărite” și dacă motivele invocate de către autoritățile naționale pentru a o justifica sunt „relevante și suficiente” (a se vedea

Guvernul a declarat că, în această cauză, reclamantul în acțiunea civilă pentru defăimare (polițistul G.R.) era funcționar public și, prin urmare, el trebuie să beneficieze de un nivel mai înalt de protecție împotriva criticii și observațiilor nepotrivite.

Este adevărat că Curtea a decis că poate fi necesar de a proteja funcționarii publici de atacuri ofensatoare, abuzive și defăimătoare în timpul serviciului. Totuși, Curtea consideră că această cauză trebuie distinsă de cauza

Prin urmare, conceptul folosit de Curte în cauza

Curtea reamintește că pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declarațiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (

În continuare, Curtea notează că prima declarație în cauză care a fost constatată de instanțele judecătorești din Republica Moldova ca fiind defăimătoare:

A doua declarație:

Deoarece sarcina de a evalua faptele cauzei prezentate lor aparține, în primul rând, instanțelor judecătorești naționale, Curtea nu va specula cu privire la faptul dacă a doua declarație avea sensul unei judecăți de valoare sau al unei declarații cu privire la fapte. Totuși, din motivele expuse mai jos, ea este gata să presupună că ea a constituit o declarație cu privire la fapte și că, astfel, reclamantul a avut sarcina de a dovedi că ea corespunde realității.

În continuare, se notează faptul că reclamantul a încercat să aducă probe prin prezentarea unui martor, pe Victor (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Totuși, instanțele judecătorești naționale nu au dat nici o atenție declarațiilor lui Victor și nu au încercat să le evalueze (a se vedea paragraful 15 de mai sus), aparent tratându-le ca fiind irelevante.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că, cerând reclamantului să dovedească adevărul declarațiilor sale, iar în același timp privându-l de o posibilitate efectivă de a aduce probe în susținerea declarațiilor sale și dovedirea adevărului acestora, instanțele judecătorești din Republica Moldova au exercitat o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare, într-un mod care nu era necesar într-o societate democratică (a se vedea

Prin urmare, Curtea conchide că a existat o violare a articolului 10 al Convenției.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a pretins EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu material și moral suferit ca rezultat al încălcării dreptului său la libertatea de exprimare. El a pretins că a suferit stres și frustrare. El a invocat cauza

Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant, susținând că el nu a suferit nici un prejudiciu material și moral. El a declarat că în astfel de cauze precum

Luând în considerație constatările de mai sus, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material și anume, prejudiciile pe care el a fost obligat să le plătească și că el, de asemenea, trebuia să fi suferit stres și frustrare ca rezultat al încălcării dreptului său la libertatea de exprimare, care nu poate fi compensat printr-o simplă constatare a unei violări. Hotărând în bază echitabilă, ea acordă reclamantului suma totală de EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu material și moral.

Reclamantul a pretins, de asemenea, EUR 2,500 cu titlu de costuri și cheltuieli suportate în fața Curții, susținând că avocatul său a petrecut cincizeci și șapte de ore de lucru asupra cauzei. El a prezentat o listă detaliată și un contract conform căruia onorariul avocatului a fost de EUR 50, dar că suma totală nu poate fi mai mare de EUR 2,500.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare. Potrivit lui, suma pretinsă de reclamant a fost prea mare în raport cu salariul mediu lunar în Republica Moldova și onorariile plătite de stat avocaților din oficiu. Potrivit Guvernului, în această cauză onorariul avocatului nu ar trebui să depășească EUR 25.

Curtea reamintește că pentru ca costurile și cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate și rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu,

În această cauză, luând în considerație lista detaliată prezentată de reclamant, criteriile de mai sus și complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.