DANILIUC v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

La originea cauzei se află cererea (nr. 46581/99) depusă împotriva Republicii Moldova la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), în conformitate cu prevederile fostului articol 25 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dna Ecaterina Daniliuc („reclamant”), la 19 noiembrie 1997.

Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vitalie Pârlog.

Reclamantul a pretins, în special, că drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenției și articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție au fost încălcate ca urmare a neexecutării a două hotărâri judecătorești în favoarea sa și ca urmare a casării uneia din ele în urma recursului în anulare depus de Procurorul General.

Cererea a fost repartizată Secției Întâi a Curții (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții). În cadrul acelei Secții, Camera care urma să examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenției) a fost constituită, așa precum este prevăzut de articolul 26 § 1.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componența Secțiilor sale (articolul 25 § 1 al Regulamentului Curții). Această cauză a fost repartizată Secției a Patra nou-constituită (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții).

La 27 aprilie 2004, o Cameră din cadrul Secției a Patra a decis să examineze simultan admisibilitatea și fondul cauzei în conformitate cu articolul 29 § 3 al Convenției.

Reclamantul s-a născut în 1962 și locuiește la Costești.

În 1995, reclamantul a înaintat o acțiune civilă la Judecătoria sectorului Ialoveni împotriva Consiliului local Costești cerând compensații pentru pretinse acțiuni ilegale.

La 6 octombrie 1995, Judecătoria sectorului Ialoveni a hotărât în favoarea reclamantului și i-a acordat 675 lei moldovenești (MDL). Această hotărâre nu a fost contestată și a devenit irevocabilă.

Între 1995 și 2003, reclamantul s-a plâns, în numeroase ocazii, diferitelor autorități de stat de neexecutarea hotărârii din 6 octombrie 1995.

La 11 martie 2003, după comunicarea acestei cauze Guvernului, hotărârea din 6 octombrie 1995 a fost executată.

În 1996, reclamantul a înaintat o acțiune civilă la Judecătoria sectorului Ialoveni împotriva Consiliului local Costești și a unei întreprinderi agricole private.

La 16 septembrie 1996, Judecătoria sectorului Ialoveni a admis în parte acțiunea și i-a acordat reclamantului MDL 20,960.

La 26 februarie 1998, Tribunalul municipiului Chișinău a respins apelul Consiliului local Costești pentru neplata taxei de stat. Hotărârea din 16 septembrie 1996 a devenit definitivă.

În 1998, reclamantul a depus recurs în care el a susținut că suma compensației a fost insuficientă.

La 18 august 1998, Curtea de Apel a respins recursul, menținând hotărârea din 16 septembrie 1996.

La o dată nespecificată în anul 2000, Procuratura Generală a depus la Curtea Supremă de Justiție recurs în anulare la hotărârile din 16 septembrie 1996, 26 februarie 1998 și 18 august 1998.

La 17 mai 2000, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare al Procurorului General, a casat hotărârile din 16 septembrie 1996, 26 februarie 1998 și 18 august 1998 și a dispus reexaminarea cauzei.

Reexaminarea cauzei s-a sfârșit cu o hotărâre irevocabilă a Judecătoriei sectorului Ialoveni din 2 decembrie 2002, prin care cererea reclamantului a fost scoasă de pe rol pentru neprezentarea în instanța de judecată.

Dreptul intern pertinent a fost rezumat în hotărârea

, 22 martie 2005.

Reclamantul pretinde că drepturile sale garantate de articolul 6 § l al Convenției au fost încălcate, ca urmare a neexecutării într-un termen corespunzător a hotărârilor din 6 octombrie 1995 și din 16 septembrie 1996 și casării hotărârii irevocabile din 16 septembrie 1996 în urma recursului în anulare depus de Procurorul General. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 al Convenției care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

De asemenea, el a declarat că din cauza neexecutării hotărârilor în favoarea sa și a casării hotărârii din 16 septembrie 1996 el nu a putut beneficia de bunurile sale, astfel, dreptul său la protecția proprietății garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție a fost încălcat. Articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție prevede următoarele:

Într-o scrisoare din 27 iunie 2005, reclamantul s-a plâns de casarea hotărârii irevocabile din 16 septembrie 1996 prin admiterea recursului în anulare.

Curtea amintește că „casarea unei hotărâri irevocabile este un act instantaneu, care nu creează o situație continuă, chiar dacă ea determină redeschiderea procedurilor” (a se vedea

Prin urmare, pretenția a fost depusă în afara termenului-limită prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenției și trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne accesibile lui în conformitate cu dreptul național, așa cum o cere articolul 35 § 1 al Convenției. În special, el a declarat că reclamantul putea să depună o cerere de revizuire în temeiul articolului 449 (j) al noului Cod de procedură civilă.

Curtea amintește că, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenției, reclamantul, în mod normal, ar trebui să folosească remediile care sunt accesibile și suficiente pentru a permite redresarea în ceea ce privește încălcările pretinse. Existența remediilor în cauză trebuie să fie suficient de certă nu numai în teorie, dar și în practică, fără de care ele vor fi lipsite de accesibilitatea și eficiența necesare

Este notat că noul Cod de procedură civilă a intrat în vigoare la 12 iunie 2003, în timp ce pretinsa neexecutare a hotărârilor irevocabile a continuat numai până la 17 mai 2000 și, respectiv, 11 martie 2003. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că acest remediu nu a fost accesibil reclamantului în momentul când au avut loc evenimentele de care acesta se plânge.

Prin urmare, Curtea este de părerea că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. În consecință, această obiecție trebuie respinsă.

Reclamantul a declarat că după depunerea acestei cereri la Curte, familia sa a devenit ținta unei campanii de intimidare condusă de Guvern. Potrivit reclamantului, soțul ei a fost învinuit ilegal de comiterea unei infracțiuni și a fost dus la un spital psihiatric pentru control medical. Reclamantul ar fi fost contactat de reprezentanți ai Guvernului, care i-au cerut să-și retragă cererea de la Curte.

Guvernul a susținut că declarațiile reclamantului erau neadevărate și defăimătoare și a cerut ca cererea să fie radiată de pe rol datorită caracterului său abuziv.

Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu va fi respinsă ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenției în baza faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare” decât dacă a fost, în mod intenționat, bazată pe fapte neadevărate. Totuși, în baza materialelor aflate în posesia sa, Curtea nu poate să conchidă că reclamantul și-a bazat învinuirile sale pe informații despre care el știa că nu sunt adevărate. Prin urmare, această declarație este respinsă (a se vedea

Curtea consideră că pretențiile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 și articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește neexecutarea hotărârilor irevocabile ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului și că nici un alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 6 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenții.

Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, de refuzul autorităților de a executa hotărârile Judecătoriei sectorului Ialoveni din 6 octombrie 1995 și 16 septembrie 1996.

Guvernul a declarat că, dată fiind casarea hotărârii din 16 septembrie 1996 și executarea hotărârii din 6 octombrie 1995 la 17 mai 2000 și, respectiv, la 11 martie 2003, nu a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Principiile generale care se aplică în cauzele de acest gen sunt prevăzute în hotărârea

Curtea notează că hotărârea Judecătoriei sectorului Ialoveni din 6 octombrie 1995 a rămas neexecutată până la 11 martie 2003. Perioada de întârziere care urmează a fi luată în considerație a început abia la 12 septembrie 1997, când Convenția a intrat în vigoare pentru Republica Moldova. Totuși, la evaluarea caracterului rezonabil al întârzierii, care a avut loc după data intrării în vigoare a Convenției, trebuie luate în considerație întârzierile care deja au avut loc până la acea dată. Perioada totală de întârziere în această cauză a fost de peste 7 ani și 5 luni, dintre care 5 ani și 6 luni cad sub jurisdicția temporală a Curții.

În ceea ce privește hotărârea din 16 septembrie 1998, Curtea notează că ea a fost casată prin hotărârea Curții Supreme de Justiție din 17 mai 2000, procedura fiind redeschisă.

Curtea observă că o situație similară a fost deja examinată în cauza

Hotărârea din 16 septembrie 1996 a rămas neexecutată timp de aproape 2 ani și 3 luni după ce ea a devenit executorie și până ce a fost casată.

Curtea reiterează că autoritățile de stat nu pot invoca lipsa fondurilor drept scuză pentru a nu onora o datorie care rezultă dintr-o hotărâre judecătorească. Firește, o întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanțe speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esența dreptului protejat conform articolului 6 § 1 (a se vedea

Curtea conchide că, prin omisiunea timp de mai mulți ani de a lua măsurile necesare pentru a executa hotărârile judecătorești irevocabile în această cauză, autoritățile moldovenești au prejudiciat esența dreptului protejat conform articolului 6 § 1 și au privat prevederile acestui articol de toate efectele benefice.

Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul a susținut că neexecutarea de către autorități a hotărârilor din 6 octombrie 1995 și 16 septembrie 1996 a constituit o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Guvernul a declarat că drepturile reclamantului garantate de articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție nu au fost încălcate.

Curtea reiterează că o „pretenție” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea

Curtea notează că reclamantul a avut pretenții executorii care au rezultat din hotărârile din 6 octombrie 1995 și 16 septembrie 1996. Prin urmare, rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obține executarea

Guvernul nu a prezentat nici o justificare pentru această ingerință, iar Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea

Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

Reclamantul a solicitat EUR 132,915,960 cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al refuzului autorităților de a executa hotărârea din 6 octombrie 1995. El a pretins că această sumă ar acoperi venitul ratat calculat în baza unui business plan elaborat de el pentru creșterea porcilor. El nu a solicitat prejudiciu material pentru neexecutarea hotărârii din 16 septembrie 1996.

Guvernul a considerat suma pretinsă de reclamant excesivă și a contestat metoda sa de calcul.

Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârii irevocabile din 6 octombrie 1995, între 12 septembrie 1997 și 11 martie 2003, totuși, ea nu acceptă metoda de calcul a reclamantului. Luând în considerație rata medie a dobânzii indicată de Banca Națională a Moldovei pentru perioada în cauză (a se vedea

Reclamantul a pretins EUR 5,000,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al neexecutării hotărârii irevocabile în favoarea sa.

El a argumentat că neexecutarea hotărârii irevocabile din 6 octombrie 1995 pentru o perioadă îndelungată i-a cauzat stres și îngrijorare.

Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant.

Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres și frustrare ca rezultat al executării întârziate a hotărârii din 6 octombrie 1995 și al imposibilității de a folosi banii săi pentru o perioadă de mai mult de șase ani. Ea îi acordă EUR 1,000 cu titlu de prejudiciu moral.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.