ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10140/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10140/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Cu notificarea

nr. 231 din 27 septembrie 2007,

transmisă

către Prefectura județului Vâlcea și SC C.F. SA Râmnicu Vâlcea, I.C. fiul lui I.S.

a cerut să fie despăgubit pentru terenul în suprafață de 5000 mp, situat în

punctul Băbeni - Gară, care a fost preluat în mod abuziv de stat și care, în

prezent, are destinația de teren de sport, invocând incidența dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

În dovedirea

pretenției,

notificatorul a

depus două adrese emise la cererea lui I.S., anume adresa nr. 7358/1958 emisă

de Ministerul Agriculturii, Departamentul Silviculturii, prin care i se

răspunde că terenul a fost considerat de stat ca fiind abandonat și adresa nr.

359/1991 emisă Primăriei com. Văideni, prin care i se comunică evidența

terenurilor înregistrate la rolul său agricol între anii 1959-1963.

Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2007, reclamanta I.S.

a chemat în judecată pe pârâții SC C.F. SA Râmnicu Vâlcea, Prefectura

județului Vâlcea și Orașul, respectiv, Primăria orașului Băbeni, jud. Vâlcea,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâții să fie obligați să își

îndeplinească obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 20-23 din Legea nr.

10/2001.

In motivarea

cererii reclamanta a susținut că este moștenitoarea defunctului O.I., condamnat

de regimul comunist pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin

agitație (sentința penală nr. 190 din 17 aprilie 1960 a Tribunalului Militar

Craiova), ocazie cu care a fost deposedat de toate proprietățile pe care le

deținea pe raza comunelor Băbeni, Titești și Mihăești din județul Vâlcea.

Referitor la

terenul în litigiu, reclamanta a susținut că a făcut obiectul dotei sale,

conform mențiunilor de la punctul 6 din actul dotal datat 7 aprilie 1943, că

acest teren măsura circa 10.000 mp și că, în prezent, se află în posesia

pârâților și poate face obiectul restituirii în natură, dar că pârâții refuză,

în mod nejustificat, să se pronunțe asupra notificării formulate de fiul său.

Prin sentința civilă nr. 1129 din 16 decembrie 2008, Tribunalul Vâlcea,

secția

civilă,

a admis, în parte cererea și a obligat pe

pârâții orașul și Primăria orașului Băbeni, prin reprezentantul lor să emită

decizie de restituire în natură către reclamantă a terenului intravilan în

suprafață de 7851,40 mp situat orașul Băbeni la punctul „Gară Băbeni" (cu

destinația de teren de sport), sub sancțiunea plății de daunele cominatorii de

100 lei/zi întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii

judecătorești și până la îndeplinirea obligației.

Prin aceeași

sentință

au fost admise excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC C.F. SA Vâlcea și a Prefecturii

Județului Vâlcea și au fost respinse excepția inadmisibilității cererii și a

lipsei calității procesuale pasive a Orașului și Primăriei orașului Băbeni.

În motivarea

sentinței instanța a reținut că reclamanta este moștenitoarea defunctului O.I.,

condamnat de regimul comunist la pedeapsa închisorii în perioada 1950-1960,

perioadă în care au fost confiscate abuziv toate bunurile familiei, printre

care și suprafața de 10.000 mp teren, situat în punctul Gară Băbeni, menționat

în actul de dotă întocmit în favoarea reclamantei.

Referitor la

acest teren, care a fost identificat de expert ca având suprafața de 7851,40

mp, și care, în prezent are destinația de teren de sport fiind, conform mențiunilor

art. 4 din H.G. nr. 834/1991, la dispoziția Orașului Băbeni, instanța a reținut

că reclamanta a urmat procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii

nr. 10/2001, în sensul că a formulat notificare prin care a solicitat

restituirea în natură, notificare care nu a fost soluționată de entitatea

deținătoare mai sus arătată.

Instanța a

reținut și că pârâta SC C.F. SA Vâlcea nu este entitate deținătoare, sentința

civilă nr. 5301 din 27 iunie 1996 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea nefiind

opozabilă reclamantei, cu mențiunea că fiind pronunțată în temeiul

dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., are caracterul unei hotărâri în

constatare care nu ține loc de titlu de proprietate.

Așa fiind,

constatând și că nu există un impediment pentru restituirea terenului în

litigiu, instanța a apreciat că se impune admiterea cererii și obligarea

entității deținătoare, Orașul Băbeni, să restituie terenul în natură

reclamantei.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâții Orașul și Primăria Băbeni, prin care

au formulat două motive de apel relative la inadmisibilitatea cererii de

chemare în judecată și prescripția dreptului la acțiune.

Prin primul

motiv de apel pârâții au susținut că soluția primei instanțe este în

contradicție cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei potrivit cărora

reclamanta nu a îndeplinit procedura prevăzută de lege, justificat de faptul că

nu este titulara notificării nr. 231/27.09.2001.

Pârâții au

invocat că notificarea a fost formulată de I.C. în nume propriu, procura

depusă, care se referă la dosarul nr. 7435/1999 al Judecătoriei Rm. Vâlcea,

nefiind de natură să ateste calitatea sa de mandatar al reclamantei, caz în

care apreciază că se impunea respingerea cererii ca inadmisibilă.

Pârâții au

susținut că soluția menționată se impunea a fi dispusă justificat și de

împrejurarea că, prin notificare, I.C. a solicitat acordarea de despăgubiri

bănești în timp ce, prin cererea de chemare în judecată, I.S. a solicitat

restituirea în natură a terenului, nefiind identitate între cele două cereri

nici de părți și nici obiect.

Prin cel

de-al doilea motiv de apel, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului

la acțiune, apreciată a fi incidență în raport de data înregistrării cererii,

27 noiembrie 2007, cu motivarea că termenul general de prescripție de 3 ani s-a

împlinit la data de 27 noiembrie 2004, întrucât curge de la data la care a

expirat termenul de 60 de zile în care trebuia să soluționeze notificarea (27

noiembrie 2001).

Prin decizia

civila nr. 81 din 17 aprilie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale si pentru cauze cu

minori si de familie,

a admis apelul și a schimbat, în parte

sentința, în sensul că a obligat pe pârâții apelanți să emită decizia prevăzută

de art. 25 din Legea nr. 10/2001 cu privire la suprafața de 7851,40 mp situat

orașul Băbeni, în punctul „Gară Băbeni", în sensul restituirii în natură

sau prin măsuri reparatorii prin echivalent, menținând celelalte dispoziții.

In motivarea

hotărârii instanța de apel a reținut că nu sunt fondate excepțiile invocate de

către pârâți.

Anume,

instanța a reținut că notificarea nu a fost formulată de către I.C. în nume

propriu ci în calitate de mandatar al mamei sale, calitate atestată prin

procura datată 22 martie 1999, fila 91 dosar, prin care reclamanta și-a

exprimat cu claritate voința în sensul de a ratifica toate actele făcute de

fiul său, trimiterea din cuprinsul acesteia la dosarul nr. 7435/1999 al

Judecătoriei Rm. Vâlcea (referitor la o pricină de divorț intervenită între alte

părți, fără vreo legătură cu cele în cauză) fiind eronată.

Referitor la

excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâți în raport de

prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanța a reținut că aceasta

excede cadrului procesual în care se desfășară judecata și în care se

analizează refuzul pârâților de a soluționa notificarea în termenul de 60 de

zile impus de lege.

Instanța de

apel a reținut însă că reclamanta a investit prima instanța cu judecata unei

cereri de a emite dispoziție motivată, formulată în condițiile art. 25 din

Legea nr. 10/2001, cu obligarea la plata de daune cominatorii, caz în care, în

raport de principiul disponibilității, instanța avea a se pronunța în raport de

limitele investirii, fără a putea depăși obiectul acestei cereri.

Referitor la

cererea de plată de daune cominatorii, instanța a statuat că nu poate fi

primită, pe de o parte, întrucât Legea nr. 10/2001 este o lege specială iar

pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin acest act normativ de către

persoanele implicate în procedură sunt prevăzute sancțiuni specifice [art. 38

alin. (2) din lege] iar, pe de altă parte, întrucât acordarea unor astfel de

daune poate fi dispusă doar în condițiile art. 580

3

C. proc. civ.

(astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 459/2006, după pronunțarea deciziei

nr. XX/2005 A I.C.C.J.).

Așa fiind,

instanța a apreciat că se impune modificarea sentinței în sensul obligării

pârâților de a soluționa notificarea, dat fiind că aceștia nu s-au conformat

obligațiilor ce le reveneau conform art. 25 din lege.

Împotriva a

cestei decizii au declarat recurs pârâții Orașul și Primăria Orașului Băbeni,

invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. Civ.

În motivarea

recursului, pârâții au reiterat excepția inadmisibilității cererii deduse

judecății de reclamantă, justificat de lipsa dovezii calității de reprezentant

a notificatorului I.C. precum și excepția tardivității cererii, pentru aceleași

considerente invocate și în apel.

Pârâții au

susținut și că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut iar instanța de

apel a reiterat în mod greșit, într-o altă formulare, dispozitivul sentinței,

anume a statuat ca notificarea să fie soluționată în sensul admiterii, deși a

reținut că reclamanta a cerut obligarea doar la emiterea dispoziției motivată,

în condițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Apreciază

pârâții și că prin soluțiile pronunțate instanțele de fond s-au substituit

autorității administrației locale învestite cu soluționarea notificării.

Analizând recursul declarat de pârâtul Orașul Băbeni, prin

reprezentantul

său (primăria nefiind o persoană juridică distinctă), Înalta Curte

constată că nu poate

fii primit

pentru următoarele considerente:

In drept,

recursul este o cale extraordinară de atac

iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de

recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost dezvoltat

poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, în

respectarea principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac se impune ca

părțile din litigiu să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, știut

fiind că partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu a formulat

o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței

primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului.

În speță,

prin cererea de recurs pârâtul a indicat trei motive de recurs, anume cele

prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. civ.

Potrivit art.

304 C. proc. civ., se poate cere casarea unei

hotărâri

„când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești" (pct. 4) și,

după

caz, modificarea, dacă instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-

a cerut; (pct. 6)

sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii (pct. 9).

Excesul de

putere, reglementat prin dispoziția art. 304 pct. 4, constă în încălcarea de

către instanța judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri constituite

în stat, o depășire a prerogativelor puterii judecătorești prin intrarea,

nepermisă, în atribuțiunile puterii legislative ori executive.

Prin exces de

putere se înțeleg numai acele atingeri aduse de judecători principiilor

constituționale și nu orice violare a legii sau încălcări ale normelor de

competență ori de procedură.

In speța

dedusă judecății, judecătorii fondului nu și-au depășit atribuțiile, întrucât

atât controlul legalității și temeiniciei deciziilor emise de unitățile

deținătoare cu privire la cererile prin care se solicită acordarea de măsuri

reparatorii de persoanele pretins îndreptățite, cât și controlul privind

refuzul de soluționarea al unor astfel de cereri, sunt date în sfera de

competență a instanțelor judecătorești.

In acest sens

și în respectarea principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil,

consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale și a celui referitor la liberul acces la

justiție, prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituția României s-a dispus și

prin decizia nr. XX/2007 a I.C.C.J., obligatorie pentru instanțele

judecătorești.

Anume, Înalta

Curte a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

„Instanța

de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/ dispoziției de

respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci si acțiunea

persoanei îndreptățite

în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate."

De

altminteri, deși invocă prin cererea de recurs excesul de putere, pârâtul nu

dezvoltă critici care să se încadreze în acest motiv ci se rezumă să dezvolte

aspecte referitoare la o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 de către judecătorii fondului, care se circumscriu motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod.

Anume,

pârâtul susține că instanțele nu erau abilitate să se pronunțe cu privire la

cererea reclamantei mai înainte de soluționarea notificării, nefiind permis ca

acestea să se substituie în atribuțiilor stabilite prin dispozițiile Legii nr.

10/2001 în sarcina entităților deținătoare.

Or, legea nu

impune persoanelor îndreptățite, ca mai înainte de a sesiza instanța de

judecată cu soluționarea pretențiilor notificate dar nesoluționate în termenul

legal, să aștepte finalizarea de către entitatea deținătoare a procedurii

administrative, astfel cum eronat susține pârâtul.

Ca atare, cât

timp pârâtul nu și-a îndeplinit obligația ce îi revenea în conformitate cu

prevederile art. 25 alin. 1 din lege, potrivit cu care „ In

termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz de la data depunerii

actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe, prin decizie sau, după caz prin dispoziție motivată, asupra

cererii de restituire în

natură." reclamanta era în drept să

formuleze cerere de chemare în judecată iar instanța să se pronunțe cu privire

la aceasta.

Totodată,

este de menționat că prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 s-a

instituit principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în

mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Așa fiind,

entitățile deținătoare, indiferent de pretențiile formulate de persoanele

îndreptățite, au obligația de a verifica, cu precădere, posibilitatea

restituirii în natură a imobilelor și numai în măsura în care restituirea nu

este posibilă, ele pot propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca atare, nu

poate fi primită excepția inadmisibilității cererii dedusă judecății

argumentată pe neconcordanța referitoare la tipul de măsuri reparatorii

solicitate prin notificare și, respectiv, prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte

constată că nu poate fi primită nici excepția lipsei dovezii calității de

reprezentant al reclamantei a numitului I.C. lipsă sancționată cu anularea

actului de procedură și nu cu inadmisibilitatea sa.

Astfel,

potrivit art. 3 coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt

îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau după

caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data

preluării în mod abuziv de stat sau moștenitorii acestora.

In cazul în

care are nelămuriri cu privire la calitatea persoanei care a formulat

notificare sau cu privire la pretențiile pe care le formulează, entitatea

deținătoare are posibilitatea de a cere explicații și de a le clarifica

anterior emiterii deciziei sau dispoziției, toate acestea în scopul

soluționării legale a notificării, știut fiind că norma de drept trebuie

interpretată în sensul în care să se aplice iar nu în sensul neaplicării ei.

Clarificările

se impun cu atât mai mult în cazul în care notificarea se depune de o persoană

care acționează în numele alteia, pretins titulară a dreptului de a obține

măsuri reparatorii, caz în care îi incumbă obligația de a depune procura odată

cu notificarea sau la termenul stabilit, sub sancțiunea anulării cererii (art.

161 C. proc. civ.).

O astfel de

sancțiune nu mai poate fi dispusă când se prezintă dovada mandatului sau când,

în lipsa acestei dovezi dar mai înainte de anulare, mandantul, adică partea în

considerația căreia s-a efectuat actul de procedură, ratifică actul, adică îl confirmă

cu caracter retroactiv.

In speță,

cererea de chemare în judecată a fost formulată de titularul dreptului, I.S.,

care a înțeles să ratifice astfel actul de procedură (notificarea) efectuat în

considerația sa, de fiul I.C. ratificare care a intervenit anterior

soluționării notificării de către pârât, adică mai înainte de a se dispune

anularea.

Înalta Curte,

constată, totodată, că nu poate fi primită nici excepția prescripției dreptului

la acțiune invocată de pârât.

Prin

prescripție extinctivă se înțelege stingerea dreptului la acțiune care nu a

fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Cu alte

cuvinte, domeniul prescripției extinctive este format din categoria drepturilor

subiective ale căror drepturi la acțiune, în sens material, se sting prin neexercitarea

lor în termenul fixat prin lege [art. 1 alin. (1) Decretul nr. 167/1958].

Pentru

dreptul subiectiv recunoscut persoanelor îndreptățite de a obține măsuri

reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, legiuitorul a prevăzut un termen de

notificare, sub sancțiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din lege.

Legiuitorul

nu a prevăzut însă, referitor la acest drept, și un termen legal în care

persoana îndreptățită, care a formulat notificarea, să acționeze în justiție în

caz de refuz al entității deținătoare de a soluționa notificarea în termenul

instituit în acest scop.

Așa fiind, în

mod corect instanța de apel a respins excepția, constatând, totodată, că este

și greșit fundamentată în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958,

referitor la prescripția extinctivă.

De asemenea, Înalta

Curte constată că nu poate fi primită nici critica privind acordarea a mai mult

decât s-a cerut, care se circumscrie motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ.

Verificarea

cerinței referitoare la întinderea pretenției deduse în concret judecății se

analizează de instanța de recurs, pe de o parte, în raport cu obiectul cererii

de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, în raport cu criticile formulate

cu privire la acest aspect prin intermediul apelului de către partea

interesată.

In speță,

prin cererea dedusă judecății, astfel cum a fost calificată de prima instanță,

reclamanta a cerut obligarea pârâților să emită dispoziție de restituire în

natură a terenului identificat ca măsurând 7851,40 mp de expertul C.T. fila 73

(fd.), fost proprietatea reclamantei, conform actului de dotă întocmit de tatăl

său O.I. la data de 7 aprilie 1943 pct. 6 - „un (1) pogon și 10 prăjini în

puctul Gară Băbeni din comuna Băbeni').

Referitor la

acest teren, la judecata în fond nu s-a invocat și nu s-a probat că s-ar

identifica, în tot sau în parte cu cel de 7194 mp, care a făcut obiectul

contractului de schimb datat 31 august 1937 (fila 62) și care a rămas vecin cu

restul proprietății lui M.P.I.O.

In raport de

limitele investirii și probatoriul administrat de părți, prima instanță a

statuat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii pentru terenul în litigiu, că acesta a fost preluat abuziv de stat

și că entitatea deținătoare a acestuia este pârâtul Orașul Băbeni și, ca atare,

a dispus restituirea în natură către reclamantă.

Prin motivele

de apel, pârâtul nu a contestat soluția primei instanțe cu privire la aspectele

mai sus arătate ci s-a rezumat să invoce excepția

inadmisibilității cererii de restituire în natură (justificat de faptul

că notificarea

a fost formulată de I.C.,

în nume propriu și de faptul caprin notificare

s-au solicitat doar de despăgubiri bănești)

și excepția prescripției dreptului la

acțiune (justificat de faptul că s-ar fi împlinit

deja termenul general de prescripție de

3 ani de la data la care trebuia

soluționată notificarea).

Cu depășirea

limitelor investirii, instanța de apel a statuat în sensul că, deși motivele de

apel formulate de pârâtul sunt în totalitate nefondate, se impune totuși

admiterea apelului și schimbarea, în parte, a sentinței în sensul obligării

pârâtului să emită reclamantei dispoziție de acordare de măsuri reparatorii,

măsuri lăsate, sub aspectul individualizării, la dispoziția pârâtului,

apreciind că reclamanta a investit instanța doar în aceste limite instanța prin

cererea de chemare în judecată.

Intr-o atare

situație, critica formulată de pârâtul cu privire la depășirea limitelor

obiectului judecății de către prima instanță, cu consecința acordării a mai

mult decât s-a cerut, se dovedește a fi formulată omisso medio și, ca atare, nu

poate fi primită și analizată de instanța de recurs.

Așa fiind,

pentru considerentele arătate care, în parte le completează pe cele reținute de

instanța de apel, Înalta Curte, în raport de limitele investirii și în

respectarea principiului

non reformatio in pejus

, urmează a constata că

recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

In raport de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., cum pârâtul a căzut în pretenții, urmează

să fie obligat la plata sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul orașul Băbeni prin primar împotriva

deciziei nr. 81 A din 17 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă,

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu

minori și familie.

Obligă pe

recurent la plata sumei de 3000 lei, cheltuieli de judecată către reclamanta I.I.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie

2009.