ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10140/2009

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Cu notificarea nr. 231 din 27 septembrie 2007, transmisă către Prefectura județului Vâlcea și SC C.F. SA Râmnicu Vâlcea, I.C. fiul lui I.S. a cerut să fie despăgubit pentru terenul în suprafață de 5000 mp, situat în punctul Băbeni - Gară, care a fost preluat în mod abuziv de stat și care, în prezent, are destinația de teren de sport, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În dovedirea pretenției, notificatorul a depus două adrese emise la cererea lui I.S., anume adresa nr. 7358/1958 emisă de Ministerul Agriculturii, Departamentul Silviculturii, prin care i se răspunde că terenul a fost considerat de stat ca fiind abandonat și adresa nr. 359/1991 emisă Primăriei com.

Văideni, prin care i se comunică evidența terenurilor înregistrate la rolul său agricol între anii 1959-1963. Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2007, reclamanta I.S. a chemat în judecată pe pârâții SC C.F. SA Râmnicu Vâlcea, Prefectura județului Vâlcea și Orașul, respectiv, Primăria orașului Băbeni, jud. Vâlcea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâții să fie obligați să își îndeplinească obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 20-23 din Legea nr. 10/2001. In motivarea cererii reclamanta a susținut că este moștenitoarea defunctului O.I., condamnat de regimul comunist pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin agitație (sentința penală nr. 190 din 17 aprilie 1960 a Tribunalului Militar Craiova), ocazie cu care a fost deposedat de toate proprietățile pe care le deținea pe raza comunelor Băbeni, Titești și Mihăești din județul Vâlcea.

Referitor la terenul în litigiu, reclamanta a susținut că a făcut obiectul dotei sale, conform mențiunilor de la punctul 6 din actul dotal datat 7 aprilie 1943, că acest teren măsura circa 10.000 mp și că, în prezent, se află în posesia pârâților și poate face obiectul restituirii în natură, dar că pârâții refuză, în mod nejustificat, să se pronunțe asupra notificării formulate de fiul său. Prin sentința civilă nr. 1129 din 16 decembrie 2008, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a admis, în parte cererea și a obligat pe pârâții orașul și Primăria orașului Băbeni, prin reprezentantul lor să emită decizie de restituire în natură către reclamantă a terenului intravilan în suprafață de 7851,40 mp situat orașul Băbeni la punctul „Gară Băbeni" (cu destinația de teren de sport), sub sancțiunea plății de daunele cominatorii de 100 lei/zi întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la îndeplinirea obligației.

Prin aceeași sentință au fost admise excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C.F. SA Vâlcea și a Prefecturii Județului Vâlcea și au fost respinse excepția inadmisibilității cererii și a lipsei calității procesuale pasive a Orașului și Primăriei orașului Băbeni. În motivarea sentinței instanța a reținut că reclamanta este moștenitoarea defunctului O.I., condamnat de regimul comunist la pedeapsa închisorii în perioada 1950-1960, perioadă în care au fost confiscate abuziv toate bunurile familiei, printre care și suprafața de 10.000 mp teren, situat în punctul Gară Băbeni, menționat în actul de dotă întocmit în favoarea reclamantei. Referitor la acest teren, care a fost identificat de expert ca având suprafața de 7851,40 mp, și care, în prezent are destinația de teren de sport fiind, conform mențiunilor art. 4 din H.G.

nr. 834/1991, la dispoziția Orașului Băbeni, instanța a reținut că reclamanta a urmat procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că a formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură, notificare care nu a fost soluționată de entitatea deținătoare mai sus arătată. Instanța a reținut și că pârâta SC C.F. SA Vâlcea nu este entitate deținătoare, sentința civilă nr. 5301 din 27 iunie 1996 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea nefiind opozabilă reclamantei, cu mențiunea că fiind pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., are caracterul unei hotărâri în constatare care nu ține loc de titlu de proprietate. Așa fiind, constatând și că nu există un impediment pentru restituirea terenului în litigiu, instanța a apreciat că se impune admiterea cererii și obligarea entității deținătoare, Orașul Băbeni, să restituie terenul în natură reclamantei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Orașul și Primăria Băbeni, prin care au formulat două motive de apel relative la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și prescripția dreptului la acțiune. Prin primul motiv de apel pârâții au susținut că soluția primei instanțe este în contradicție cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei potrivit cărora reclamanta nu a îndeplinit procedura prevăzută de lege, justificat de faptul că nu este titulara notificării nr. 231/27.09.2001. Pârâții au invocat că notificarea a fost formulată de I.C. în nume propriu, procura depusă, care se referă la dosarul nr. 7435/1999 al Judecătoriei Rm. Vâlcea, nefiind de natură să ateste calitatea sa de mandatar al reclamantei, caz în care apreciază că se impunea respingerea cererii ca inadmisibilă.

Pârâții au susținut că soluția menționată se impunea a fi dispusă justificat și de împrejurarea că, prin notificare, I.C. a solicitat acordarea de despăgubiri bănești în timp ce, prin cererea de chemare în judecată, I.S. a solicitat restituirea în natură a terenului, nefiind identitate între cele două cereri nici de părți și nici obiect.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, apreciată a fi incidență în raport de data înregistrării cererii, 27 noiembrie 2007, cu motivarea că termenul general de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 27 noiembrie 2004, întrucât curge de la data la care a expirat termenul de 60 de zile în care trebuia să soluționeze notificarea (27 noiembrie 2001). Prin decizia civila nr. 81 din 17 aprilie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale si pentru cauze cu minori si de familie, a admis apelul și a schimbat, în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârâții apelanți să emită decizia prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001 cu privire la suprafața de 7851,40 mp situat orașul Băbeni, în punctul „Gară Băbeni", în sensul restituirii în natură sau prin măsuri reparatorii prin echivalent, menținând celelalte dispoziții.

In motivarea hotărârii instanța de apel a reținut că nu sunt fondate excepțiile invocate de către pârâți. Anume, instanța a reținut că notificarea nu a fost formulată de către I.C. în nume propriu ci în calitate de mandatar al mamei sale, calitate atestată prin procura datată 22 martie 1999, fila 91 dosar, prin care reclamanta și-a exprimat cu claritate voința în sensul de a ratifica toate actele făcute de fiul său, trimiterea din cuprinsul acesteia la dosarul nr. 7435/1999 al Judecătoriei Rm. Vâlcea (referitor la o pricină de divorț intervenită între alte părți, fără vreo legătură cu cele în cauză) fiind eronată. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâți în raport de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanța a reținut că aceasta excede cadrului procesual în care se desfășară judecata și în care se analizează refuzul pârâților de a soluționa notificarea în termenul de 60 de zile impus de lege.

Instanța de apel a reținut însă că reclamanta a investit prima instanța cu judecata unei cereri de a emite dispoziție motivată, formulată în condițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, cu obligarea la plata de daune cominatorii, caz în care, în raport de principiul disponibilității, instanța avea a se pronunța în raport de limitele investirii, fără a putea depăși obiectul acestei cereri. Referitor la cererea de plată de daune cominatorii, instanța a statuat că nu poate fi primită, pe de o parte, întrucât Legea nr. 10/2001 este o lege specială iar pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin acest act normativ de către persoanele implicate în procedură sunt prevăzute sancțiuni specifice [art. 38 alin. (2) din lege] iar, pe de altă parte, întrucât acordarea unor astfel de daune poate fi dispusă doar în condițiile art. 580 3 C. proc.

civ. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 459/2006, după pronunțarea deciziei nr. XX/2005 A I.C.C.J.). Așa fiind, instanța a apreciat că se impune modificarea sentinței în sensul obligării pârâților de a soluționa notificarea, dat fiind că aceștia nu s-au conformat obligațiilor ce le reveneau conform art. 25 din lege. Împotriva a cestei decizii au declarat recurs pârâții Orașul și Primăria Orașului Băbeni, invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. Civ. În motivarea recursului, pârâții au reiterat excepția inadmisibilității cererii deduse judecății de reclamantă, justificat de lipsa dovezii calității de reprezentant a notificatorului I.C. precum și excepția tardivității cererii, pentru aceleași considerente invocate și în apel.

Pârâții au susținut și că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut iar instanța de apel a reiterat în mod greșit, într-o altă formulare, dispozitivul sentinței, anume a statuat ca notificarea să fie soluționată în sensul admiterii, deși a reținut că reclamanta a cerut obligarea doar la emiterea dispoziției motivată, în condițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001. Apreciază pârâții și că prin soluțiile pronunțate instanțele de fond s-au substituit autorității administrației locale învestite cu soluționarea notificării.

Analizând recursul declarat de pârâtul Orașul Băbeni, prin reprezentantul său (primăria nefiind o persoană juridică distinctă), Înalta Curte constată că nu poate fii primit pentru următoarele considerente: In drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, în respectarea principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac se impune ca părțile din litigiu să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, știut fiind că partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului.

În speță, prin cererea de recurs pârâtul a indicat trei motive de recurs, anume cele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. civ. Potrivit art. 304 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri „când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești" (pct. 4) și, după caz, modificarea, dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s- a cerut; (pct. 6) sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (pct. 9). Excesul de putere, reglementat prin dispoziția art. 304 pct. 4, constă în încălcarea de către instanța judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri constituite în stat, o depășire a prerogativelor puterii judecătorești prin intrarea, nepermisă, în atribuțiunile puterii legislative ori executive.

Prin exces de putere se înțeleg numai acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale și nu orice violare a legii sau încălcări ale normelor de competență ori de procedură. In speța dedusă judecății, judecătorii fondului nu și-au depășit atribuțiile, întrucât atât controlul legalității și temeiniciei deciziilor emise de unitățile deținătoare cu privire la cererile prin care se solicită acordarea de măsuri reparatorii de persoanele pretins îndreptățite, cât și controlul privind refuzul de soluționarea al unor astfel de cereri, sunt date în sfera de competență a instanțelor judecătorești.

In acest sens și în respectarea principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a celui referitor la liberul acces la justiție, prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituția României s-a dispus și prin decizia nr. XX/2007 a I.C.C.J., obligatorie pentru instanțele judecătorești.

Anume, Înalta Curte a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/ dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci si acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate." De altminteri, deși invocă prin cererea de recurs excesul de putere, pârâtul nu dezvoltă critici care să se încadreze în acest motiv ci se rezumă să dezvolte aspecte referitoare la o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de către judecătorii fondului, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod.

Anume, pârâtul susține că instanțele nu erau abilitate să se pronunțe cu privire la cererea reclamantei mai înainte de soluționarea notificării, nefiind permis ca acestea să se substituie în atribuțiilor stabilite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 în sarcina entităților deținătoare. Or, legea nu impune persoanelor îndreptățite, ca mai înainte de a sesiza instanța de judecată cu soluționarea pretențiilor notificate dar nesoluționate în termenul legal, să aștepte finalizarea de către entitatea deținătoare a procedurii administrative, astfel cum eronat susține pârâtul.

Ca atare, cât timp pârâtul nu și-a îndeplinit obligația ce îi revenea în conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 din lege, potrivit cu care „ In termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură." reclamanta era în drept să formuleze cerere de chemare în judecată iar instanța să se pronunțe cu privire la aceasta.

Totodată, este de menționat că prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 s-a instituit principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Așa fiind, entitățile deținătoare, indiferent de pretențiile formulate de persoanele îndreptățite, au obligația de a verifica, cu precădere, posibilitatea restituirii în natură a imobilelor și numai în măsura în care restituirea nu este posibilă, ele pot propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Ca atare, nu poate fi primită excepția inadmisibilității cererii dedusă judecății argumentată pe neconcordanța referitoare la tipul de măsuri reparatorii solicitate prin notificare și, respectiv, prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei a numitului I.C. lipsă sancționată cu anularea actului de procedură și nu cu inadmisibilitatea sa. Astfel, potrivit art. 3 coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv de stat sau moștenitorii acestora. In cazul în care are nelămuriri cu privire la calitatea persoanei care a formulat notificare sau cu privire la pretențiile pe care le formulează, entitatea deținătoare are posibilitatea de a cere explicații și de a le clarifica anterior emiterii deciziei sau dispoziției, toate acestea în scopul soluționării legale a notificării, știut fiind că norma de drept trebuie interpretată în sensul în care să se aplice iar nu în sensul neaplicării ei.

Clarificările se impun cu atât mai mult în cazul în care notificarea se depune de o persoană care acționează în numele alteia, pretins titulară a dreptului de a obține măsuri reparatorii, caz în care îi incumbă obligația de a depune procura odată cu notificarea sau la termenul stabilit, sub sancțiunea anulării cererii (art. 161 C. proc. civ.). O astfel de sancțiune nu mai poate fi dispusă când se prezintă dovada mandatului sau când, în lipsa acestei dovezi dar mai înainte de anulare, mandantul, adică partea în considerația căreia s-a efectuat actul de procedură, ratifică actul, adică îl confirmă cu caracter retroactiv. In speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată de titularul dreptului, I.S., care a înțeles să ratifice astfel actul de procedură (notificarea) efectuat în considerația sa, de fiul I.C.

ratificare care a intervenit anterior soluționării notificării de către pârât, adică mai înainte de a se dispune anularea. Înalta Curte, constată, totodată, că nu poate fi primită nici excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât. Prin prescripție extinctivă se înțelege stingerea dreptului la acțiune care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, domeniul prescripției extinctive este format din categoria drepturilor subiective ale căror drepturi la acțiune, în sens material, se sting prin neexercitarea lor în termenul fixat prin lege [art. 1 alin. (1) Decretul nr. 167/1958]. Pentru dreptul subiectiv recunoscut persoanelor îndreptățite de a obține măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, legiuitorul a prevăzut un termen de notificare, sub sancțiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din lege.

Legiuitorul nu a prevăzut însă, referitor la acest drept, și un termen legal în care persoana îndreptățită, care a formulat notificarea, să acționeze în justiție în caz de refuz al entității deținătoare de a soluționa notificarea în termenul instituit în acest scop. Așa fiind, în mod corect instanța de apel a respins excepția, constatând, totodată, că este și greșit fundamentată în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, referitor la prescripția extinctivă. De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica privind acordarea a mai mult decât s-a cerut, care se circumscrie motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Verificarea cerinței referitoare la întinderea pretenției deduse în concret judecății se analizează de instanța de recurs, pe de o parte, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, în raport cu criticile formulate cu privire la acest aspect prin intermediul apelului de către partea interesată. In speță, prin cererea dedusă judecății, astfel cum a fost calificată de prima instanță, reclamanta a cerut obligarea pârâților să emită dispoziție de restituire în natură a terenului identificat ca măsurând 7851,40 mp de expertul C.T. fila 73 (fd.), fost proprietatea reclamantei, conform actului de dotă întocmit de tatăl său O.I. la data de 7 aprilie 1943 pct. 6 - „un (1) pogon și 10 prăjini în puctul Gară Băbeni din comuna Băbeni').

Referitor la acest teren, la judecata în fond nu s-a invocat și nu s-a probat că s-ar identifica, în tot sau în parte cu cel de 7194 mp, care a făcut obiectul contractului de schimb datat 31 august 1937 (fila 62) și care a rămas vecin cu restul proprietății lui M.P.I.O. In raport de limitele investirii și probatoriul administrat de părți, prima instanță a statuat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, că acesta a fost preluat abuziv de stat și că entitatea deținătoare a acestuia este pârâtul Orașul Băbeni și, ca atare, a dispus restituirea în natură către reclamantă.

Prin motivele de apel, pârâtul nu a contestat soluția primei instanțe cu privire la aspectele mai sus arătate ci s-a rezumat să invoce excepția inadmisibilității cererii de restituire în natură (justificat de faptul că notificarea a fost formulată de I.C., în nume propriu și de faptul caprin notificare s-au solicitat doar de despăgubiri bănești) și excepția prescripției dreptului la acțiune (justificat de faptul că s-ar fi împlinit deja termenul general de prescripție de 3 ani de la data la care trebuia soluționată notificarea).

Cu depășirea limitelor investirii, instanța de apel a statuat în sensul că, deși motivele de apel formulate de pârâtul sunt în totalitate nefondate, se impune totuși admiterea apelului și schimbarea, în parte, a sentinței în sensul obligării pârâtului să emită reclamantei dispoziție de acordare de măsuri reparatorii, măsuri lăsate, sub aspectul individualizării, la dispoziția pârâtului, apreciind că reclamanta a investit instanța doar în aceste limite instanța prin cererea de chemare în judecată. Intr-o atare situație, critica formulată de pârâtul cu privire la depășirea limitelor obiectului judecății de către prima instanță, cu consecința acordării a mai mult decât s-a cerut, se dovedește a fi formulată omisso medio și, ca atare, nu poate fi primită și analizată de instanța de recurs.

Așa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte le completează pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte, în raport de limitele investirii și în respectarea principiului non reformatio in pejus , urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. In raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., cum pârâtul a căzut în pretenții, urmează să fie obligat la plata sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată din recurs. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul orașul Băbeni prin primar împotriva deciziei nr. 81 A din 17 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și familie. Obligă pe recurent la plata sumei de 3000 lei, cheltuieli de judecată către reclamanta I.I.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2009.