ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10150/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10150/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor
cauzei, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 229 din 5
februarie 2008 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca
neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute
a actelor prin care imobilul situat în Municipiul București, sector 1, a fost transmis cu plată de la RA A.P.P.S. la RA P. precum și revendicarea imobilului, capete de
cerere formulate de către reclamanții C.S.G., B.B.M.G.S. și B.C.E.B., în
contradictoriu cu pârâții RA A.P.P.S., Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, SC P. SA și Consiliul General al Municipiului București.
Prin decizia civilă nr. 899 din 27
noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca
nefondat, apelul declarat de către reclamanți.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța a reținut că sunt nefondate motivele de apel formulate de către
reclamanți, în mod corect prima instanță, respingând cele două capete de
cerere.
Astfel, în privința acțiunii în
revendicare s-a reținut că este neîntemeiată, întrucât nu există identitate
între bunul imobil proprietatea reclamanților și bunul care face obiectul
acțiunii, bunul preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind
transformat, devenind un imobil nou, pierzându-și individualitatea, nemaiputând
fi admisă revendicarea întemeiată pe prevederile art. 480-481 C. civ.
Referitor la același aspect, s-a
reținut că accesiunea imobiliară invocată ca mod de dobândire a proprietății
asupra imobilului revendicat, în baza art. 494 C. civ., s-a constatat că a fost
ridicată direct în fața instanței de apel, ceea ce este inadmisibil,
neputându-se modifica cadrul procesual.
În ceea ce privește primul capăt de
cerere, s-a reținut că anularea actului de proprietate al proprietarului
inițial, statul, nu atrage și anularea actului juridic ulterior (Protocolul
încheiat la data de 28 octombrie 1993 între RA A.P.P.S. și RA P. București), dobânditorul
subsecvent fiind de bună-credință, la momentul respectiv neexistând niciun
litigiu pe rolul instanțelor judecătorești și nu figura înregistrată nicio
notificare privind existența vreunui drept asupra imobilului menționat.
S-a reținut, de asemenea, că nu au
fost încălcate dispozițiile legale prevăzute de Decretul nr. 409/1955; H.G. nr.
1217/1990; H.G. nr. 313/1992 și O.G. nr. 15/1993, cu privire la susținerile
reclamanților referitoare la nulitatea formelor de transmitere a imobilului
către RA P. București.
Împotriva deciziei respective, la
data de 23 ianuarie 2009, în termen legal, au declarat recurs reclamanții,
criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia în sensul
admiterii apelului ce l-au declarat împotriva hotărârii primei instanțe, care
să fie schimbată în parte, în sensul admiterii capetelor de cerere având ca
obiect constatarea nulității absolute a actelor prin care clădirea situată pe
terenul din București, sector 1, a fost transmisă cu plată de la RA A.P.P.S. la
RA P., precum și obligarea pârâtelor la predarea în deplină proprietate și
liniștită posesie a imobilului respectiv, format din clădire și teren, așa cum
a fost identificat prin expertiza topografică întocmită de către expertul B.C. în
dosarul nr. 1562/3/2003 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
În drept, s-au invocat prevederile
art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, depuse
odată cu cererea, s-a susținut în primul rând faptul că instanța de apel a
lăsat necercetat capătul de cerere privitor la revendicarea terenului, în
condițiile în care s-a dovedit, că terenul ce face obiectul acțiunii în
revendicare este proprietatea privată a statului și se află în administrarea RA
A.P.P.S., o altă persoană juridică decât cea care deține și folosește clădirea
aflată pe teren.
În al doilea rând, s-a susținut că
decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii.
Sub acest aspect, s-a arătat că
instanța de apel nu a analizat apărările formulate, necuprinzând motivele
pentru care nu s-au examinat criticile aduse sentinței privitoare la nesoluționarea
cererii de revendicare a terenului.
În același timp, s-a susținut că
este străin de natura pricinii considerentul că reclamanții au invocat doar în
apel apărarea bazată pe art. 494 C. civ., în realitate apărarea bazată pe accesiune
a fost constantă, fiind invocată pe tot parcursul judecării procesului, precum
și întocmirea unui plan inițial de ocupare a terenului ca și problematica
terenului revendicat prin referire exclusivă la situația lui N.V.M., care nu
este autorul reclamanților, fiind considerate, de asemenea, străine de natura
pricinii.
Tot în susținerea pct. 7 al art. 304
C. proc. civ., s-a susținut și faptul că decizia recurată cuprinde considerente
contradictorii referitor la criticile având ca obiect interdicția de vânzare a
clădirilor cu altă destinație decât aceea de locuit, până la intrarea în
vigoare a O.U.G. nr. 17/2002; la capacitatea RA A.P.P.S. de a transmite cu
plată imobilul la data de 28 octombrie 1993 și implicit la încălcarea
principiului capacității de folosință, precum și faptul că în mod greșit s-a
apreciat că Protocolul reprezintă o operațiune de vânzare-cumpărare de dreptul
comun.
În al treilea rând s-a susținut că
sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în
care au fost încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind ignorate
considerentele deciziei de casare nr. 5071 din 20 iunie 2007 pronunțată
anterior în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție; că a fost
greșit soluționată cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a
formelor de transmitere a imobilului către RA P., dispozițiile legale incidente
fiind incorect aplicate, precum și faptul că prevederile legale privind
soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor opuse de către
părți, dacă acestea sunt valabile, au fost greșit aplicate, datorită refuzului
instanței de rejudecare de a aplica dispozițiile legale și principiile de drept
incidente în soluționarea acțiunii în revendicare și cu privire la aplicarea
art. 494 C. civ.
Recursul declarat de către
reclamanți este întemeiat și se va admite, avându-se în vedere următoarele
argumente:
Astfel, în cauză sunt aplicabile
prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea deciziei
recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în
condițiile în care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a lăsat
necercetat capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului, precum și
faptul că nu au fost respectate considerentele deciziei de casare nr. 5071 din
20 iunie 2007 pronunțată anterior în cauză de către Înalta Curte de Casație și
Justiție.
În acest sens, prevederile art. 315
alin. (2) C. proc. civ. stipulează faptul că „în caz de casare hotărârile
instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și a
necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii
fondului”. Această soluție are o justificare deplină și o legitimare
incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar,
dispozițiile citate limitând obligativitatea deciziei instanței de recurs la
cele două aspecte.
Prin urmare, modul de interpretare a
unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în
condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii
fondului, iar instanța de rejudecare trebuie să se conformeze.
În cauză, prin decizia civilă nr. 5071
din 20 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în parte decizia
civilă nr. 645 A din 9 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a
III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile
nr. 1168 din 21 octombrie 2005 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe
care a anulat-o în parte, respingându-se recursurile declarate de către pârâții
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S. și s-a respins
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA P. în ceea ce privește
revendicarea terenului.
Prin această decizie de casare s-a
menținut, intrând în puterea lucrului judecat, capătul de cerere admis
reclamanților prin care s-a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere
în proprietatea statului a imobilului (casă și teren) aflat în litigiu,
dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării acțiunii
în revendicare și a cererii în constatare nulitate act.
În cadrul rejudecării deveneau
astfel obligatorii considerentele deciziei de casare privitoare la necesitatea
soluționării cererii în raport de pretenția concretă dedusă judecății și de
prevederile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, respectiv
dreptul comun și nu Legea nr. 10/2001, precum și soluționarea cererii de
revendicare a terenului în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, întrucât în
cadrul acțiunii în revendicare, calitate procesuală pasivă o au toate
persoanele ce dețin posesia bunului, indiferent de titlul cu care dețin
imobilul, această pârâtă având calitate procesuală pasivă în ceea ce privește
revendicarea terenului.
Sub acest aspect, analizând decizia
recurată se constată faptul că, referitor la revendicarea terenului, Curtea de
Apel București a preluat întocmai fraza din considerentele hotărârii primei
instanțe, care practic nu motivează deloc regimul juridic al terenului aflat în
litigiu, nemotivându-se absolut deloc acest capăt al acțiunii în revendicare.
Se va constata astfel că decizia
recurată nu cuprinde motivele pentru care nu s-au examinat, în apel, criticile
aduse hotărârii privitoare la neexaminarea cererii de revendicare a terenului.
În a doilea rând, în mod
nejustificat, instanța de apel a respins ca neîntemeiat motivul de apel
referitor la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu motivarea
că aceste dispoziții procesuale au fost respectate.
Aceste considerente sunt greșite, întrucât
soluția primei instanțe, menținută prin decizia recurată, este contrară
deciziei de casare, în condițiile în care s-a statuat cu autoritate de lucru
judecat că, soluționarea cererii reclamanților se face în cadrul procesual al
acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar Tribunalul București a
reținut că reclamanții au posibilitatea de a obține repararea prejudiciului
suferit pe calea legilor speciale care reglementează situația imobilelor preluate
în mod abuziv de către stat, precum și faptul că dispozițiile art. 494 C. proc.
civ. nu sunt aplicabile.
Sub acest aspect, în mod greșit nu a
fost analizată și apărarea reclamanților privind aplicarea accesiunii
imobiliare artificiale, recurenții invocând în mod constant această apărare pe
tot parcursul soluționării cauzei, în urma rejudecării după casare, și nu în
mod direct în faza instanței de apel, iar pe de altă parte nu au fost încălcate
prevederile art. 294 C. proc. civ., atâta vreme cât susținerea respectivă nu
reprezintă o veritabilă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al
reclamaților în cadrul acțiunii în revendicarea imobilului, format din teren și
construcție, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra
construcției aflate pe teren.
Pe de altă parte, instanța de apel a
reținut că nu există identitate între bunul preluat de către stat, de la
autorul reclamanților, și bunul imobil solicitat, care și-a pierdut
individualitatea, fiind transformat și folosit pentru realizarea unui bun nou,
pierzând din evidență faptul că obiectul acțiunii cu care a fost învestită de
reclamanți este dreptul comun, și nu cadrul procesual special al Legii nr.
10/2001, care conține prevederi derogatorii și excepții ce blochează
restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
În acest cadru procesual, soluționarea
acțiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480-481 C. civ.,
prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, dacă acestea
sunt valabile, dându-se eficiență celui mai bine caracterizat, adică
proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu mai
preferabil.
Față de cele arătate și fără a mai
putea fi analizate motivele de recurs legale de aplicarea dispozițiilor art.
304 pct. 9 C. proc. civ., care implică soluționarea fondului cauzei, și în
raport de prioritatea prevederilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., Înalta
Curte, va admite recursul declarat de către reclamanți, va casa decizia
recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de
apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanții C.S.G., B.B.M.G.S. și B.C.E.B. împotriva deciziei nr. 899 din 27
noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Casează decizia recurată și trimite
cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 15 decembrie 2009.