ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10150/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 229 din 5 februarie 2008 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor prin care imobilul situat în Municipiul București, sector 1, a fost transmis cu plată de la RA A.P.P.S. la RA P. precum și revendicarea imobilului, capete de cerere formulate de către reclamanții C.S.G., B.B.M.G.S. și B.C.E.B., în contradictoriu cu pârâții RA A.P.P.S., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SC P. SA și Consiliul General al Municipiului București. Prin decizia civilă nr. 899 din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamanți.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că sunt nefondate motivele de apel formulate de către reclamanți, în mod corect prima instanță, respingând cele două capete de cerere. Astfel, în privința acțiunii în revendicare s-a reținut că este neîntemeiată, întrucât nu există identitate între bunul imobil proprietatea reclamanților și bunul care face obiectul acțiunii, bunul preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind transformat, devenind un imobil nou, pierzându-și individualitatea, nemaiputând fi admisă revendicarea întemeiată pe prevederile art. 480-481 C. civ. Referitor la același aspect, s-a reținut că accesiunea imobiliară invocată ca mod de dobândire a proprietății asupra imobilului revendicat, în baza art. 494 C. civ., s-a constatat că a fost ridicată direct în fața instanței de apel, ceea ce este inadmisibil, neputându-se modifica cadrul procesual.

În ceea ce privește primul capăt de cerere, s-a reținut că anularea actului de proprietate al proprietarului inițial, statul, nu atrage și anularea actului juridic ulterior (Protocolul încheiat la data de 28 octombrie 1993 între RA A.P.P.S. și RA P. București), dobânditorul subsecvent fiind de bună-credință, la momentul respectiv neexistând niciun litigiu pe rolul instanțelor judecătorești și nu figura înregistrată nicio notificare privind existența vreunui drept asupra imobilului menționat. S-a reținut, de asemenea, că nu au fost încălcate dispozițiile legale prevăzute de Decretul nr. 409/1955; H.G. nr. 1217/1990; H.G. nr. 313/1992 și O.G. nr. 15/1993, cu privire la susținerile reclamanților referitoare la nulitatea formelor de transmitere a imobilului către RA P. București.

Împotriva deciziei respective, la data de 23 ianuarie 2009, în termen legal, au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului ce l-au declarat împotriva hotărârii primei instanțe, care să fie schimbată în parte, în sensul admiterii capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor prin care clădirea situată pe terenul din București, sector 1, a fost transmisă cu plată de la RA A.P.P.S. la RA P., precum și obligarea pârâtelor la predarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului respectiv, format din clădire și teren, așa cum a fost identificat prin expertiza topografică întocmită de către expertul B.C.

în dosarul nr. 1562/3/2003 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă. În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, depuse odată cu cererea, s-a susținut în primul rând faptul că instanța de apel a lăsat necercetat capătul de cerere privitor la revendicarea terenului, în condițiile în care s-a dovedit, că terenul ce face obiectul acțiunii în revendicare este proprietatea privată a statului și se află în administrarea RA A.P.P.S., o altă persoană juridică decât cea care deține și folosește clădirea aflată pe teren. În al doilea rând, s-a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța de apel nu a analizat apărările formulate, necuprinzând motivele pentru care nu s-au examinat criticile aduse sentinței privitoare la nesoluționarea cererii de revendicare a terenului. În același timp, s-a susținut că este străin de natura pricinii considerentul că reclamanții au invocat doar în apel apărarea bazată pe art. 494 C. civ., în realitate apărarea bazată pe accesiune a fost constantă, fiind invocată pe tot parcursul judecării procesului, precum și întocmirea unui plan inițial de ocupare a terenului ca și problematica terenului revendicat prin referire exclusivă la situația lui N.V.M., care nu este autorul reclamanților, fiind considerate, de asemenea, străine de natura pricinii.

Tot în susținerea pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., s-a susținut și faptul că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii referitor la criticile având ca obiect interdicția de vânzare a clădirilor cu altă destinație decât aceea de locuit, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 17/2002; la capacitatea RA A.P.P.S. de a transmite cu plată imobilul la data de 28 octombrie 1993 și implicit la încălcarea principiului capacității de folosință, precum și faptul că în mod greșit s-a apreciat că Protocolul reprezintă o operațiune de vânzare-cumpărare de dreptul comun. În al treilea rând s-a susținut că sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care au fost încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., fiind ignorate considerentele deciziei de casare nr. 5071 din 20 iunie 2007 pronunțată anterior în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție; că a fost greșit soluționată cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a formelor de transmitere a imobilului către RA P., dispozițiile legale incidente fiind incorect aplicate, precum și faptul că prevederile legale privind soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor opuse de către părți, dacă acestea sunt valabile, au fost greșit aplicate, datorită refuzului instanței de rejudecare de a aplica dispozițiile legale și principiile de drept incidente în soluționarea acțiunii în revendicare și cu privire la aplicarea art. 494 C. civ.

Recursul declarat de către reclamanți este întemeiat și se va admite, avându-se în vedere următoarele argumente: Astfel, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în condițiile în care Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a lăsat necercetat capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului, precum și faptul că nu au fost respectate considerentele deciziei de casare nr. 5071 din 20 iunie 2007 pronunțată anterior în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest sens, prevederile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. stipulează faptul că „în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și a necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Această soluție are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând obligativitatea deciziei instanței de recurs la cele două aspecte. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța de rejudecare trebuie să se conformeze. În cauză, prin decizia civilă nr. 5071 din 20 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în parte decizia civilă nr. 645 A din 9 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1168 din 21 octombrie 2005 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care a anulat-o în parte, respingându-se recursurile declarate de către pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RA A.P.P.S.

și s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA P. în ceea ce privește revendicarea terenului. Prin această decizie de casare s-a menținut, intrând în puterea lucrului judecat, capătul de cerere admis reclamanților prin care s-a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (casă și teren) aflat în litigiu, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării acțiunii în revendicare și a cererii în constatare nulitate act.

În cadrul rejudecării deveneau astfel obligatorii considerentele deciziei de casare privitoare la necesitatea soluționării cererii în raport de pretenția concretă dedusă judecății și de prevederile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, respectiv dreptul comun și nu Legea nr. 10/2001, precum și soluționarea cererii de revendicare a terenului în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, întrucât în cadrul acțiunii în revendicare, calitate procesuală pasivă o au toate persoanele ce dețin posesia bunului, indiferent de titlul cu care dețin imobilul, această pârâtă având calitate procesuală pasivă în ceea ce privește revendicarea terenului.

Sub acest aspect, analizând decizia recurată se constată faptul că, referitor la revendicarea terenului, Curtea de Apel București a preluat întocmai fraza din considerentele hotărârii primei instanțe, care practic nu motivează deloc regimul juridic al terenului aflat în litigiu, nemotivându-se absolut deloc acest capăt al acțiunii în revendicare. Se va constata astfel că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care nu s-au examinat, în apel, criticile aduse hotărârii privitoare la neexaminarea cererii de revendicare a terenului. În a doilea rând, în mod nejustificat, instanța de apel a respins ca neîntemeiat motivul de apel referitor la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., cu motivarea că aceste dispoziții procesuale au fost respectate. Aceste considerente sunt greșite, întrucât soluția primei instanțe, menținută prin decizia recurată, este contrară deciziei de casare, în condițiile în care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că, soluționarea cererii reclamanților se face în cadrul procesual al acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar Tribunalul București a reținut că reclamanții au posibilitatea de a obține repararea prejudiciului suferit pe calea legilor speciale care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, precum și faptul că dispozițiile art. 494 C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

Sub acest aspect, în mod greșit nu a fost analizată și apărarea reclamanților privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, recurenții invocând în mod constant această apărare pe tot parcursul soluționării cauzei, în urma rejudecării după casare, și nu în mod direct în faza instanței de apel, iar pe de altă parte nu au fost încălcate prevederile art. 294 C. proc. civ., atâta vreme cât susținerea respectivă nu reprezintă o veritabilă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al reclamaților în cadrul acțiunii în revendicarea imobilului, format din teren și construcție, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției aflate pe teren.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că nu există identitate între bunul preluat de către stat, de la autorul reclamanților, și bunul imobil solicitat, care și-a pierdut individualitatea, fiind transformat și folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzând din evidență faptul că obiectul acțiunii cu care a fost învestită de reclamanți este dreptul comun, și nu cadrul procesual special al Legii nr. 10/2001, care conține prevederi derogatorii și excepții ce blochează restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat. În acest cadru procesual, soluționarea acțiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480-481 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficiență celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu mai preferabil.

Față de cele arătate și fără a mai putea fi analizate motivele de recurs legale de aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care implică soluționarea fondului cauzei, și în raport de prioritatea prevederilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de către reclamanți, va casa decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.S.G., B.B.M.G.S. și B.C.E.B. împotriva deciziei nr. 899 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2009.