ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10293/2009

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 28 iulie 2006, reclamanta A.M.D. a chemat în judecată pe pârâta Marin Adela, solicitând compararea titlurilor de proprietate, constatarea priorității propriului titlu și obligarea părții adverse la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București.

În motivarea cererii, întemeiată pe art. 8 și art. 10 ale Constituției din 1948, art. 20-21, art. 41, art. 42 și art. 50 ale Constituției din 1991, art. 8, art. 17, art. 29 și art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 480-481 și art. 644 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevederile Legii nr. 247/2005 și principiile „ quod nullus est nullum producit effectum ”, „ prior tempore, potior iure ” și „ nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet” , reclamanta a susținut că: - apartamentul revendicat a aparținut lui S.R., autorul său, care l-a dobândit în anul 1946, prin act de vânzare cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat; - în anul 1949, autoritățile l-au evacuat abuziv pe autorul său, pentru instalarea unui ofițer al armatei sovietice, iar ulterior imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, deși proprietarul se încadra în categoria persoanelor exceptate de la aplicarea acestei măsuri; - Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, definitivă și irevocabilă, a admis acțiunea în revendicare promovată de autorul său, lăsându-i imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie; - la 17 decembrie 1996, Primăria Municipiului București, prin SC H.N., a vândut însă apartamentul în discuție pârâtei, pe care o încunoștiințase personal să nu cumpere;

- acțiunea în revendicare formulată de autorul său împotriva pârâtei a fost admisă de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 653 din 19 mai 1999, menținută în apel; - pe parcursul procesului, autorul său a decedat, iar această împrejurare a determinat admiterea cererii de revizuire formulate de pârâtă și respingerea acțiunii în revendicare, pentru lipsa calității procesuale active; - în cadrul revendicării imobiliare, compararea titlurilor părților (sub aspectul provenienței, legalității, modului de obținere și vechimii), pentru a stabili care dintre ele este preferabil, constituie problema esențială; - titlul autorului său este un contract de vânzare cumpărare transcris și opozabil terților, necontestat și nedesființat, validat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința civilă nr. 6967/1997) și preferat de instanțele de fond și apel în procesul având ca obiect precedenta acțiune în revendicare promovată împotriva pârâtei; - în schimb, titlul pârâtei este contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul, care a dobândit imobilul prin preluare abuzivă, fără titlu valabil, fiind așadar un detentor precar; - mai mult, contractul menționat constituie o fraudă la lege (fiind încheiat în baza unui act normativ inaplicabil imobilului revendicat), este lipsit de cauză și conține un preț neserios; - prin urmare, titlul său este preferabil titlului pârâtei,

ceea ce impune admiterea acțiunii în revendicare dedusă judecății. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin încheierea din 13 aprilie 2007, a respins excepția referitoare la lipsa calității procesuale active și apoi, prin sentința nr. 938 din 25 iunie 2007, a respins excepția inadmisibilității, precum și acțiunea (ca nefondată) și a obligat-o pe reclamantă să-i plătească pârâtei 1000 lei cheltuieli de judecată.

S-a reținut că: - din înscrisurile depuse la dosar, respectiv certificatul de moștenitor nr. 3 din 31 ianuarie 2001, decizia civilă nr. 324/2006 a Curții de Apel București și sentința civilă nr. 156/2005 a Tribunalului București, rezultă că excepția referitoare la lipsa calității procesuale active este nefondată; - Legea nr. 10/2001, în acord cu art. 6 din Convenția Europeană și art. 21 și art. 41 din Constituție, nu cuprinde nicio interdicție referitoare la formularea unei acțiunii în revendicare de drept comun ulterior intrării sale în vigoare; - autorul reclamantei a devenit proprietar al apartamentului revendicat în anul 1946, prin cumpărare, iar ulterior a fost deposedat conform Decretului nr. 92/1950; - în atare situație, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., titlul reclamantei este reprezentat de hotărârea de retrocedare, de la pronunțarea căreia foștii proprietari (sau moștenitorii lor) au o speranță legitimă cu privire la proprietatea imobilului revendicat, deci „un bun actual”; - or, pârâta a dobândit apartamentul revendicat la 17 decembrie 1996, anterior pronunțării sentinței civile nr. 6967/1997 (inopozabilă cumpărătoarei), în baza căreia a fost emisă (la 23 februarie 1998) dispoziția administrativă de restituire în natură a imobilului; - acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei a rămas în nelucrare și s-a perimat,

iar o altă cerere similară nu a mai fost inițiată în termenul de un an și 6 luni prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest act este considerat valabil încheiat și beneficiază de prezumția absolută de validitate; - expirarea termenului de prescripție prevăzut de textul menționat și actul de înstrăinare către chiriaș alcătuiesc un fapt juridic în sens restrâns, care are un efect achizitiv în patrimoniul dobânditorului și un efect parțial extinctiv în patrimoniul adevăratului proprietar, în sensul stingerii dreptului de proprietate și, concomitent, nașterii dreptului la despăgubiri; - dacă reclamanta ar fi revendicat apartamentul anterior expirării termenului de prescripție de un an și 6 luni, analizarea valabilității titlului pârâtei era posibilă, astfel că absența cererii în constatarea nulității nu ar mai fi fost un fine de neprimire pentru admiterea acțiunii în revendicare; - în favoarea pârâtei operează principiul validității aparenței în drept, dreptul său fiind preferabil oricărui alt drept de aceeași natură, ce poartă asupra aceluiași bun; - potrivit deciziei nr. 417/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, atâta timp cât nu există o hotărâre de constatare a nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, acțiunea în revendicare nu poate fi primită, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil,

iar reparația oferită proprietarului deposedat fraudulos constă în despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001. Reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea apelului, reclamanta a susținut că hotărârea atacată ar fi nelegală și netemeinică deoarece; - la compararea de titluri, prima instanță a exclus în mod nejustificat și ilegal titlul ei de proprietate, care este dobândit prin moștenire, datează din anul 1946 și a fost recunoscut, confirmat și consolidat prin două hotărâri definitive și irevocabile pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, respectiv sentințele civile nr. 6967/1997 și nr. 653/1999 (ultima desființată în revizuire pentru lipsa calității procesuale active ca urmare a decesului autorului său); - instanța de fond a reținut că titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 decembrie1996) este mai vechi decât titlul său de proprietate (sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997) - or, potrivit jurisprudenței Curții Europene, hotărârea de retrocedare (sentința civilă nr. 6967/1997) confirmă că bunul nu a ieșit din patrimoniul său, deci produce efecte declarative, nu constitutive de drepturi; - vechimea poate fi un criteriu de departajare între două titluri doar dacă acestea au fost obținute deopotrivă în condiții de legalitate, ceea ce nu este cazul în speță atâta timp cât autorul pârâtei, respectiv statul, a dobândit imobilul fără titlu valabil, prin preluare abuzivă, cu încălcarea Constituției adoptate în anul 1948,

Declarației Universale a Drepturilor Omului (din 10 decembrie 1948) și art. 481 C. civ.; - pârâta a ignorat notificarea de a nu achiziționa apartamentul și, ca atare, fiind cumpărător de rea credință, în cauză nu operează principiul validității aparenței în drept; - jurisprudența Înaltei Curți nu constituie izvor de drept, iar hotărârea invocată de prima instanță este contrară deciziei nr. 145/2004 a Curții Constituționale, potrivit căreia compararea de titluri se poate face și dacă nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al chiriașului; - în viziunea Curții Europene, titlul de proprietate nu este reprezentat de hotărârea de retrocedare, ci de titlul persoanelor pe numele cărora s-a făcut naționalizarea, statul nu putea aplica Legea nr. 112/1995 decât în privința bunurilor pentru care avea titlu de proprietate, nicio dispoziție internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun ce nu se găsea, de facto, în patrimoniul său, iar o atitudine contrară nu poate fi justificată.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 58 din 31 ianuarie 2008, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat parțial sentința, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la lăsarea apartamentului revendicat în deplina proprietate și liniștita posesie a apelantei.

S-a reținut că: - în raport de temeiul juridic invocat (art. 480-481 C. civ.), cererea dedusă judecății constituie o acțiune în revendicare de drept comun prin comparare de titluri; - această acțiune trebuie analizată prin prisma dispozițiilor interne de drept substanțial care ocrotesc dreptul fundamental de proprietate (respectiv art. 480-481 C. civ.), interpretate și aplicate în conformitate cu prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului și principiile conturate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului; - titlul de proprietate al reclamantei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1946 și sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București; - prin hotărârea judecătorească menționată instanța a admis cererea promovată la 25 iulie 1996 de autorul reclamantei în contradictoriu cu autoritatea publică locală (Consiliul Local al Municipiului București) și a confirmat inaplicabilitatea prevederilor de naționalizare în privința imobilului revendicat, deci modalitatea abuzivă de preluare a acestui bun; - anterior promovării acelei cereri de chemare în judecată, respectiv la 15 iulie 1996, autorul reclamantei a solicitat expres Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 112/1995 restituirea în natură a imobilului;

- hotărârea judecătorească obținută de autorul reclamantei o plasează pe aceasta sub protecția art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, recunoscut ca atare, cu efect retroactiv, este irevocabil; - reclamanta este așadar titulara unui bun și, în consecință, orice ingerință în dreptul de proprietate trebuie justificată după normele și principiile jurisprudențiale convenționale; - vânzarea realizată de organele statului la 17 decembrie 1996, ulterior promovării primei acțiuni în revendicare, constituie o privare de bun; - potrivit art. 1 din același protocol adițional, privarea de proprietate poate fi justificată prin interese de ordin general (scop legitim) și considerente de legalitate (act normativ clar, precis, accesibil și previzibil de reparație civilă și/sau de politică socială), cu respectarea criteriului proporționalității (justul echilibru care trebuie să existe între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei); - referitor la acest aspect, prin hotărâri repetitive, pronunțate împotriva României cu începere din luna noiembrie 2005 în situații de fapt identice sau similare (cauzele Străin, Păduraru, Radu, Porțeanu ș.a),

instanța europeană a stabilit că toate condițiile menționate trebuie îndeplinite cumulativ; - Legea nr. 112/1995, în baza căreia a fost înstrăinat apartamentul revendicat, reglementa doar situația imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu; - deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pe rolul instanțelor de judecată se afla o acțiune având ca obiect stabilirea inexistenței titlului statului, incidența actului normativ menționat era condiționată de rezultatul final al acestui demers judiciar; - prin hotărârea judecătorească obținută de autorul reclamantei a fost confirmată însă modalitatea abuzivă a preluării imobilului de către stat, ceea ce înseamnă implicit că Legea nr. 112/1995 era inaplicabilă; - o altă condiție neîndeplinită în speță este cea referitoare la respectarea criteriului proporționalității pentru că deposedarea de bun, fără plata unei sume corespunzătoare valoric, reprezintă o atingere excesivă, care o pune pe reclamantă în situația de a suporta o sarcină specială și exorbitantă, ce excede domeniului de acțiune al art. 1 din primul protocol adițional; - prin urmare, față de împrejurarea că, anterior adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanta era titulara unui bun, contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 decembrie 1996 constituie o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al acesteia,

ceea ce impune restabilirea situației anterioare în modalitatea clasică prescrisă de dreptul comun, respectiv obligarea pârâtei de a-i lăsa părții adverse, în deplină proprietate și liniștita posesie, imobilul revendicat; - apărarea pârâtei, că în raport de data ratificării Convenției Europene, plângerile reclamantei ar fi incompatibile cu dispozițiile acestui tratat, nu poate fi primită pentru că România a ratificat menționata convenție prin Legea nr. 30/1994, iar hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de constatare a ilegalității preluării (de către stat) a imobilului revendicat a fost pronunțată ulterior; - de asemenea, nu poate fi primită nici apărarea că, după expirarea termenului de prescripție, contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi consolidat în favoarea pârâtei deoarece, pe de-o parte, dreptul intern, într-o îndelungată și constantă tradiție, nu acceptă înfrângerea dreptului de proprietate de eventuala bună credință a subdobânditorului sau de un pretins titlu de proprietate subsecvent precar, iar pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene (a cărei asimilare este obligatorie) impune aplicarea principiilor de drept ce garantează efectiv exercițiul dreptului de proprietate recunoscut judiciar cu efect retroactiv și permite, doar cu titlu de excepție, ingerințe justificate în acest drept.

Pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat modificarea ultimei hotărâri, în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței. În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

recurenta a susținut că: - instanța de apel își întemeiază soluția pe „aprecieri” legate de sentința civilă nr. 6967/1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, fără a face nicio referire la criticile formulate de apelanta reclamantă; - pe de altă parte, instanța de apel, interesată exclusiv de aplicarea unei argumentări „șablon”, nu a observat excepția dirimantă a lipsei calității procesuale active, ridicată la prima instanță și reiterată în pledoaria orală de combatere a apelului; - referitor la această critică se arată că actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1946, anexa Decretului nr. 92/1950, procura acordată reclamantei pentru a depune dosarul la comisia locală constituită în baza Legii nr. 112/1995, sentința civilă nr. 6967/1997 și dispoziția consecutivă de restituire în natură a imobilului revendicat au ca titular persoane al căror nume este diferit (Stancic, Stencic, Stăncică); - raportat la datele concrete și reale ale speței, instanța de apel greșește în analiza celor două norme cuprinse în art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției; - în dezvoltarea acestei critici recurenta învederează că, prin decizia nr. 417/2005, instanța supremă a statuat că, în ipoteza inexistenței unei hotărâri de constatare a nulității contractului de vânzare (către chiriaș) a imobilului naționalizat, acțiunea în revendicare nu poate fi primită,

chiar dacă bunul a fost preluat de stat fără titlu și că reparația oferită proprietarului deposedat în mod fraudulos constă în despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001; această poziție nu restrânge accesul liber la justiție în condițiile în care exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu poate fi absolutizată, iar în temeiul art. 44 alin. (1) teza II și art. 136 alin. (5) din Constituție, legiuitorul este îndreptățit a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate; prin mai multe decizii, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, precum și reguli speciale de procedură pentru situații deosebite, astfel încât accesul la justiție să nu fie afectat; exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru legal, cu respectarea unor anumite exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea nu mai este posibilă; art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul persoanei îndreptățite la exercitarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv și asigură posibilitatea de valorificare a acestui drept în cadrul unui termen impus de rațiuni majore,

respectiv evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și asigurarea stabilității și securității lor; prin decizia nr. 307/2005, Curtea a reținut că art. 21 (în prezent art. 22) din Legea nr. 10/2001 instituie obligativitatea procedurii administrative prealabile a notificării pentru obținerea reparațiilor în natură sau echivalent, și nu o jurisdicție specială administrativă; Legea nr. 10/2001 nu restrânge dreptul liberului acces la justiție, ci îl condiționează de respectarea anumitor termene procedurale. Pe parcursul judecării recursului, pârâta recurentă a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, sens în care a depus o cauțiune de 56530 lei; această cerere a fost respinsă prin încheierea din 24 septembrie 2008. Ca urmare a decesului pârâtei recurente, survenit la 9 ianuarie 2009, în cauză au fost introduși N.L.

și M.C., moștenitorii defunctei, care, prin concluziile orale din 17 decembrie 2009 și notele scrise depuse ulterior, au reiterat aceleași critici, adăugând că soluția instanței de apel ar fi contrară Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte în condițiile art. 329 C. proc. civ. precum și prevederilor Legii nr. 10/2001, în forma republicată ca urmare a modificărilor operate prin Legea nr. 1/2009. Prima critică este nefondată deoarece: - soluția instanței de apel nu se întemeiază pe simple „aprecieri” legate de sentința civilă nr. 6967/1997, ci pe efectele acestei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, analizate prin prisma jurisprudenței Curții Europene în materia dreptului de proprietate ocrotit prin art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția Europeană; - or, în motivele scrise de apel, reclamanta se referă, între altele, la aceleași aspecte, pe care le dezvoltă într-o manieră oarecum diferită.

Cea de-a doua critică este, de asemenea, nefondată pentru că: - la instanța de apel pârâta nu a invocat excepția lipsei calității procesuale active prin întâmpinarea din 18 ianuarie 2008, ci ulterior, în dezbaterile orale din 24 ianuarie 2008, când a solicitat amânarea pronunțării, pentru a depune concluzii scrise; - aceste concluzii, depuse la 31 ianuarie 2008, fac trimitere la apărările din întâmpinare dar nu conțin nicio referire la excepția menționată; - prin urmare, analizând exclusiv argumentele expuse în întâmpinare, instanța de apel s-a conformat întru totul cererii formulate de pârâtă prin concluziile scrise; - pe de altă parte, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul primei instanțe (filele 26, 35-38, 40-41, 43, 45-49 și 58), neconcordanțele sesizate de recurentă au fost determinate de împrejurarea că, prin românizare, numele autorului reclamantei (născut la 16 octombrie 1908 în com.

Brețcu, jud. Covasna) s-a transformat din S.R.D. în S.R.; - neconcordanțele menționate sunt însă nesemnificative odată ce pârâta recurentă nu a făcut nicio dovadă concretă în sensul existenței unor persoane cu nume asemănător numelui autorului reclamantei, care să pretindă că ar fi proprietari ai imobilului în litigiu.

Sunt nefondate și ultimele critici formulate de recurenta pârâtă deoarece: - acțiunea în revendicare inițiată împotriva entității publice locale de către autorul reclamantei a fost admisă de Judecătoria Sectorului I București prin sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, definitivă și irevocabilă, cu motivarea că proprietarul deposedat se încadra în categoria persoanelor pe care Decretul nr. 92/1950 le excepta de la naționalizare; - hotărârea judecătorească menționată nefiind constitutivă de drepturi sau situații juridice noi, a produs efecte retroactive cu începere de la data chemării în judecată, respectiv 25 iulie 1996; - acest efect declarativ, unanim acceptat în doctrină și jurisprudență, impunea menținerea situației juridice existente la 25 iulie 1946, ceea ce înseamnă că pe durata procesului, până la rămânerea definitivă și irevocabilă a soluției, imobilul revendicat nu putea face obiectul unor eventuale înstrăinări, de natură să genereze ulterior litigii între autorul reclamantei și terții subdobânditori; - or, la 17 decembrie 1996, entitatea publică deținătoare, fără să aștepte soluționarea procesului, a vândut pârâtei apartamentul în discuție, parte integrată a imobilului revendicat de autorul reclamantei; - în atare situație, potrivit jurisprudenței Curții Europene, autorul reclamantei a devenit, la 25 iulie 1996, titularul unui „bun” în sensul Convenției,

iar înstrăinarea ulterioară, care încălca reglementările interne, nu a fost realizată pentru cauză de utilitate publică și nu respecta principiul proporționalității, constituie o privare de proprietate nejustificată, cum corect a reținut instanța de apel; - situația de fapt din speța soluționată prin hotărârea invocată de recurentă (decizia nr. 417/2005 a Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală) este semnificativ diferită, în sensul că, față de data la care chiriașii au cumpărat apartamentul naționalizat (27 martie 1997) și data promovării acțiunii în revendicare (30 noiembrie 1999), succesorii proprietarului deposedat nu erau titularii unui „bun” în sensul Convenției, iar înstrăinarea imobilului nu reprezenta o ingerință nejustificată în dreptul lor de proprietate.

Este nefondată și critica formulată de moștenitorii defunctei pârâte pentru că: - prin decizia nr. 33/2008, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au pronunțat asupra raportului dintre Codul civil, ca lege generală și Legea nr. 10/2001, ca lege specială, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană, chestiuni de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești; - atâta timp cât autorul reclamantei a obținut câștig de cauză în revendicarea întregului imobil prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată anterior apariției Legii nr. 10/2001, moștenitoarea acestuia nu avea motive să mai solicite acordarea de măsuri reparatorii în temeiul actului normativ precitat, astfel că în speță nu se pune problema concursului dintre legea generală și legea specială, iar modificările operate prin Legea nr. 1/2009 sunt irelevante; - referitor la cealaltă chestiune de drept, instanța de apel a dat prioritate Convenției Europene în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun și, ca atare, decizia pe care a pronunțat-o este conformă soluției stabilite Secțiile Unite ale Înaltei Curți pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii.

Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. prezentul recurs va fi respins ca nefondat. Totodată, conform art. 723 alin. (3) C. proc. civ. se va admite cererea moștenitorilor pârâtei recurente și se va dispune restituirea cauțiunii de 56.530 lei, consemnată la C.E.C. Bank prin chitanțele nr. 11082441/1 (54.750 lei) și nr. 2100420/1 (1.780 lei).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta M.A., în prezent decedată și continuat de moștenitorii săi N.L. și M.C., împotriva deciziei civile nr. 58/A din 31 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite cererea formulată de aceeași recurenți și dispune restituirea cauțiunii în sumă totală de 56.530 Ron, consemnată la CEC Bank prin chitanța nr.11082441/1 (54.750 Ron) și recipisa de consemnare nr. 2100420/1 (1780 Ron). Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 decembrie 2009.