ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10293/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10293/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La 28 iulie 2006, reclamanta A.M.D.

a chemat în judecată pe pârâta Marin Adela, solicitând compararea titlurilor de

proprietate, constatarea priorității propriului titlu și obligarea părții

adverse la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului

situat în București.

În motivarea cererii, întemeiată pe

art. 8 și art. 10 ale Constituției din 1948, art. 20-21, art. 41, art. 42 și art.

50 ale Constituției din 1991, art. 8, art. 17, art. 29 și art. 30 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 480-481 și art. 644 C. civ.,

art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevederile Legii nr. 247/2005 și principiile „

quod

nullus est nullum producit effectum

”, „

prior tempore, potior iure

”

și „

nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet”

,

reclamanta a susținut că:

- apartamentul revendicat a

aparținut lui S.R., autorul său, care l-a dobândit în anul 1946, prin act de

vânzare cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat;

- în anul 1949, autoritățile l-au

evacuat abuziv pe autorul său, pentru instalarea unui ofițer al armatei

sovietice, iar ulterior imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.

92/1950, deși proprietarul se încadra în categoria persoanelor exceptate de la

aplicarea acestei măsuri;

- Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, definitivă și irevocabilă, a

admis acțiunea în revendicare promovată de autorul său, lăsându-i imobilul în

deplină proprietate și liniștită posesie;

- la 17 decembrie 1996, Primăria

Municipiului București, prin SC H.N., a vândut însă apartamentul în discuție

pârâtei, pe care o încunoștiințase personal să nu cumpere;

- acțiunea în revendicare formulată

de autorul său împotriva pârâtei a fost admisă de Tribunalul București prin

sentința civilă nr. 653 din 19 mai 1999, menținută în apel;

- pe parcursul procesului, autorul

său a decedat, iar această împrejurare a determinat admiterea cererii de

revizuire formulate de pârâtă și respingerea acțiunii în revendicare, pentru

lipsa calității procesuale active;

- în cadrul revendicării imobiliare,

compararea titlurilor părților (sub aspectul provenienței, legalității, modului

de obținere și vechimii), pentru a stabili care dintre ele este preferabil,

constituie problema esențială;

- titlul autorului său este un

contract de vânzare cumpărare transcris și opozabil terților, necontestat și

nedesființat, validat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința

civilă nr. 6967/1997) și preferat de instanțele de fond și apel în procesul

având ca obiect precedenta acțiune în revendicare promovată împotriva pârâtei;

- în schimb, titlul pârâtei este

contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul, care a dobândit imobilul

prin preluare abuzivă, fără titlu valabil, fiind așadar un detentor precar;

- mai mult, contractul menționat

constituie o fraudă la lege (fiind încheiat în baza unui act normativ

inaplicabil imobilului revendicat), este lipsit de cauză și conține un preț

neserios;

- prin urmare, titlul său este

preferabil titlului pârâtei, ceea ce impune admiterea acțiunii în revendicare

dedusă judecății.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin încheierea din 13 aprilie 2007, a respins excepția referitoare la

lipsa calității procesuale active și apoi, prin sentința nr. 938 din 25 iunie

2007, a respins excepția inadmisibilității, precum și acțiunea (ca nefondată)

și a obligat-o pe reclamantă să-i plătească pârâtei 1000 lei cheltuieli de

judecată.

S-a reținut că:

- din înscrisurile depuse la dosar,

respectiv certificatul de moștenitor nr. 3 din 31 ianuarie 2001, decizia civilă

nr. 324/2006 a Curții de Apel București și sentința civilă nr. 156/2005 a

Tribunalului București, rezultă că excepția referitoare la lipsa calității

procesuale active este nefondată;

- Legea nr. 10/2001, în acord cu

art. 6 din Convenția Europeană și art. 21 și art. 41 din Constituție, nu

cuprinde nicio interdicție referitoare la formularea unei acțiunii în

revendicare de drept comun ulterior intrării sale în vigoare;

- autorul reclamantei a devenit

proprietar al apartamentului revendicat în anul 1946, prin cumpărare, iar

ulterior a fost deposedat conform Decretului nr. 92/1950;

- în atare situație, potrivit

jurisprudenței C.E.D.O., titlul reclamantei este reprezentat de hotărârea de

retrocedare, de la pronunțarea căreia foștii proprietari (sau moștenitorii lor)

au o speranță legitimă cu privire la proprietatea imobilului revendicat, deci

„un bun actual”;

- or, pârâta a dobândit apartamentul

revendicat la 17 decembrie 1996, anterior pronunțării sentinței civile nr.

6967/1997 (inopozabilă cumpărătoarei), în baza căreia a fost emisă (la 23

februarie 1998) dispoziția administrativă de restituire în natură a imobilului;

- acțiunea în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei a rămas în nelucrare și s-a

perimat, iar o altă cerere similară nu a mai fost inițiată în termenul de un an

și 6 luni prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest

act este considerat valabil încheiat și beneficiază de prezumția absolută de

validitate;

- expirarea termenului de

prescripție prevăzut de textul menționat și actul de înstrăinare către chiriaș

alcătuiesc un fapt juridic în sens restrâns, care are un efect achizitiv în

patrimoniul dobânditorului și un efect parțial extinctiv în patrimoniul

adevăratului proprietar, în sensul stingerii dreptului de proprietate și,

concomitent, nașterii dreptului la despăgubiri;

- dacă reclamanta ar fi revendicat

apartamentul anterior expirării termenului de prescripție de un an și 6 luni,

analizarea valabilității titlului pârâtei era posibilă, astfel că absența

cererii în constatarea nulității nu ar mai fi fost un fine de neprimire pentru

admiterea acțiunii în revendicare;

- în favoarea pârâtei operează

principiul validității aparenței în drept, dreptul său fiind preferabil

oricărui alt drept de aceeași natură, ce poartă asupra aceluiași bun;

- potrivit deciziei nr. 417/2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, atâta timp cât nu există o hotărâre de

constatare a nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului

imobilul naționalizat, acțiunea în revendicare nu poate fi primită, chiar dacă

bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar reparația oferită proprietarului

deposedat fraudulos constă în despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a declarat apel, prin

care a solicitat schimbarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii așa cum a

fost formulată.

În motivarea apelului, reclamanta a

susținut că hotărârea atacată ar fi nelegală și netemeinică deoarece;

- la compararea de titluri, prima

instanță a exclus în mod nejustificat și ilegal titlul ei de proprietate, care

este dobândit prin moștenire, datează din anul 1946 și a fost recunoscut,

confirmat și consolidat prin două hotărâri definitive și irevocabile pronunțate

de Judecătoria sectorului 1 București, respectiv sentințele civile nr.

6967/1997 și nr. 653/1999 (ultima desființată în revizuire pentru lipsa

calității procesuale active ca urmare a decesului autorului său);

- instanța de fond a reținut că

titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 decembrie1996)

este mai vechi decât titlul său de proprietate (sentința civilă nr. 6967 din 28

mai 1997)

- or, potrivit jurisprudenței Curții

Europene, hotărârea de retrocedare (sentința civilă nr. 6967/1997) confirmă că

bunul nu a ieșit din patrimoniul său, deci produce efecte declarative, nu

constitutive de drepturi;

- vechimea poate fi un criteriu de

departajare între două titluri doar dacă acestea au fost obținute deopotrivă în

condiții de legalitate, ceea ce nu este cazul în speță atâta timp cât autorul

pârâtei, respectiv statul, a dobândit imobilul fără titlu valabil, prin

preluare abuzivă, cu încălcarea Constituției adoptate în anul 1948, Declarației

Universale a Drepturilor Omului (din 10 decembrie 1948) și art. 481 C. civ.;

- pârâta a ignorat notificarea de a

nu achiziționa apartamentul și, ca atare, fiind cumpărător de rea credință, în

cauză nu operează principiul validității aparenței în drept;

- jurisprudența Înaltei Curți nu

constituie izvor de drept, iar hotărârea invocată de prima instanță este

contrară deciziei nr. 145/2004 a Curții Constituționale, potrivit căreia

compararea de titluri se poate face și dacă nu s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare al chiriașului;

- în viziunea Curții Europene,

titlul de proprietate nu este reprezentat de hotărârea de retrocedare, ci de

titlul persoanelor pe numele cărora s-a făcut naționalizarea, statul nu putea

aplica Legea nr. 112/1995 decât în privința bunurilor pentru care avea titlu de

proprietate, nicio dispoziție internă nu acordă statului dreptul de a vinde un

bun ce nu se găsea, de facto, în patrimoniul său, iar o atitudine contrară nu

poate fi justificată.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 58 din

31 ianuarie 2008, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat parțial

sentința, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la lăsarea

apartamentului revendicat în deplina proprietate și liniștita posesie a

apelantei.

S-a reținut că:

- în raport de temeiul juridic

invocat (art. 480-481 C. civ.), cererea dedusă judecății constituie o acțiune

în revendicare de drept comun prin comparare de titluri;

- această acțiune trebuie analizată

prin prisma dispozițiilor interne de drept substanțial care ocrotesc dreptul

fundamental de proprietate (respectiv art. 480-481 C. civ.), interpretate și

aplicate în conformitate cu prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional al

Convenției Europene a Drepturilor Omului și principiile conturate în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului;

- titlul de proprietate al

reclamantei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în

anul 1946 și sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, definitivă și

irevocabilă, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București;

- prin hotărârea judecătorească

menționată instanța a admis cererea promovată la 25 iulie 1996 de autorul

reclamantei în contradictoriu cu autoritatea publică locală (Consiliul Local al

Municipiului București) și a confirmat inaplicabilitatea prevederilor de

naționalizare în privința imobilului revendicat, deci modalitatea abuzivă de

preluare a acestui bun;

- anterior promovării acelei cereri

de chemare în judecată, respectiv la 15 iulie 1996, autorul reclamantei a

solicitat expres Comisiei Locale de Aplicare a Legii nr. 112/1995 restituirea

în natură a imobilului;

- hotărârea judecătorească obținută

de autorul reclamantei o plasează pe aceasta sub protecția art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce

înseamnă că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, recunoscut ca

atare, cu efect retroactiv, este irevocabil;

- reclamanta este așadar titulara

unui bun și, în consecință, orice ingerință în dreptul de proprietate trebuie

justificată după normele și principiile jurisprudențiale convenționale;

- vânzarea realizată de organele

statului la 17 decembrie 1996, ulterior promovării primei acțiuni în

revendicare, constituie o privare de bun;

- potrivit art. 1 din același

protocol adițional, privarea de proprietate poate fi justificată prin interese

de ordin general (scop legitim) și considerente de legalitate (act normativ

clar, precis, accesibil și previzibil de reparație civilă și/sau de politică

socială), cu respectarea criteriului proporționalității (justul echilibru care

trebuie să existe între cerințele interesului general al comunității și

imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei);

- referitor la acest aspect, prin

hotărâri repetitive, pronunțate împotriva României cu începere din luna noiembrie

2005 în situații de fapt identice sau similare (cauzele Străin, Păduraru, Radu,

Porțeanu ș.a), instanța europeană a stabilit că toate condițiile menționate

trebuie îndeplinite cumulativ;

- Legea nr. 112/1995, în baza căreia

a fost înstrăinat apartamentul revendicat, reglementa doar situația imobilelor

trecute în proprietatea statului cu titlu;

- deoarece la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare pe rolul instanțelor de judecată se afla o

acțiune având ca obiect stabilirea inexistenței titlului statului, incidența

actului normativ menționat era condiționată de rezultatul final al acestui

demers judiciar;

- prin hotărârea judecătorească

obținută de autorul reclamantei a fost confirmată însă modalitatea abuzivă a

preluării imobilului de către stat, ceea ce înseamnă implicit că Legea nr.

112/1995 era inaplicabilă;

- o altă condiție neîndeplinită în

speță este cea referitoare la respectarea criteriului proporționalității pentru

că deposedarea de bun, fără plata unei sume corespunzătoare valoric, reprezintă

o atingere excesivă, care o pune pe reclamantă în situația de a suporta o

sarcină specială și exorbitantă, ce excede domeniului de acțiune al art. 1 din

primul protocol adițional;

- prin urmare, față de împrejurarea

că, anterior adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanta era titulara unui bun,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17 decembrie 1996 constituie o

ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al acesteia, ceea ce impune

restabilirea situației anterioare în modalitatea clasică prescrisă de dreptul

comun, respectiv obligarea pârâtei de a-i lăsa părții adverse, în deplină

proprietate și liniștita posesie, imobilul revendicat;

- apărarea pârâtei, că în raport de

data ratificării Convenției Europene, plângerile reclamantei ar fi

incompatibile cu dispozițiile acestui tratat, nu poate fi primită pentru că România

a ratificat menționata convenție prin Legea nr. 30/1994, iar hotărârea

judecătorească definitivă și irevocabilă de constatare a ilegalității preluării

(de către stat) a imobilului revendicat a fost pronunțată ulterior;

- de asemenea, nu poate fi primită

nici apărarea că, după expirarea termenului de prescripție, contractul de

vânzare-cumpărare s-ar fi consolidat în favoarea pârâtei deoarece, pe de-o

parte, dreptul intern, într-o îndelungată și constantă tradiție, nu acceptă

înfrângerea dreptului de proprietate de eventuala bună credință a

subdobânditorului sau de un pretins titlu de proprietate subsecvent precar, iar

pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene (a cărei asimilare este

obligatorie) impune aplicarea principiilor de drept ce garantează efectiv

exercițiul dreptului de proprietate recunoscut judiciar cu efect retroactiv și

permite, doar cu titlu de excepție, ingerințe justificate în acest drept.

Pârâta a declarat recurs, prin care

a solicitat modificarea ultimei hotărâri, în sensul respingerii apelului

reclamantei și menținerii sentinței.

În motivarea recursului, întemeiat

pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că:

- instanța de apel își întemeiază

soluția pe „aprecieri” legate de sentința civilă nr. 6967/1997 a Judecătoriei

sectorului 1 București, fără a face nicio referire la criticile formulate de

apelanta reclamantă;

- pe de altă parte, instanța de

apel, interesată exclusiv de aplicarea unei argumentări „șablon”, nu a observat

excepția dirimantă a lipsei calității procesuale active, ridicată la prima

instanță și reiterată în pledoaria orală de combatere a apelului;

- referitor la această critică se

arată că actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1946, anexa Decretului nr.

92/1950, procura acordată reclamantei pentru a depune dosarul la comisia locală

constituită în baza Legii nr. 112/1995, sentința civilă nr. 6967/1997 și

dispoziția consecutivă de restituire în natură a imobilului revendicat au ca

titular persoane al căror nume este diferit (Stancic, Stencic, Stăncică);

- raportat la datele concrete și

reale ale speței, instanța de apel greșește în analiza celor două norme

cuprinse în art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției;

- în dezvoltarea acestei critici

recurenta învederează că, prin decizia nr. 417/2005, instanța supremă a statuat

că, în ipoteza inexistenței unei hotărâri de constatare a nulității

contractului de vânzare (către chiriaș) a imobilului naționalizat, acțiunea în

revendicare nu poate fi primită, chiar dacă bunul a fost preluat de stat fără

titlu și că reparația oferită proprietarului deposedat în mod fraudulos constă

în despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001; această poziție nu

restrânge accesul liber la justiție în condițiile în care exercitarea

prerogativelor dreptului de proprietate nu poate fi absolutizată, iar în

temeiul art. 44 alin. (1) teza II și art. 136 alin. (5) din Constituție,

legiuitorul este îndreptățit a stabili conținutul și limitele dreptului de

proprietate; prin mai multe decizii, Curtea Constituțională a statuat că

legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de

proprietate, precum și reguli speciale de procedură pentru situații deosebite,

astfel încât accesul la justiție să nu fie afectat; exercitarea unui drept de

către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru legal, cu

respectarea unor anumite exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor

termene, după a căror expirare valorificarea nu mai este posibilă; art. 46

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul persoanei îndreptățite la

exercitarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor juridice

de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv și asigură posibilitatea de

valorificare a acestui drept în cadrul unui termen impus de rațiuni majore,

respectiv evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește

raporturile juridice civile, precum și asigurarea stabilității și securității

lor; prin decizia nr. 307/2005, Curtea a reținut că art. 21 (în prezent art.

22) din Legea nr. 10/2001 instituie obligativitatea procedurii administrative

prealabile a notificării pentru obținerea reparațiilor în natură sau

echivalent, și nu o jurisdicție specială administrativă; Legea nr. 10/2001 nu

restrânge dreptul liberului acces la justiție, ci îl condiționează de

respectarea anumitor termene procedurale.

Pe parcursul judecării recursului,

pârâta recurentă a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, sens în

care a depus o cauțiune de 56530 lei; această cerere a fost respinsă prin

încheierea din 24 septembrie 2008.

Ca urmare a decesului pârâtei recurente,

survenit la 9 ianuarie 2009, în cauză au fost introduși N.L. și M.C.,

moștenitorii defunctei, care, prin concluziile orale din 17 decembrie 2009 și

notele scrise depuse ulterior, au reiterat aceleași critici, adăugând că

soluția instanței de apel ar fi contrară Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte în condițiile art. 329 C. proc. civ. precum și prevederilor Legii

nr. 10/2001, în forma republicată ca urmare a modificărilor operate prin Legea

nr. 1/2009.

Prima critică este nefondată

deoarece:

- soluția instanței de apel nu se

întemeiază pe simple „aprecieri” legate de sentința civilă nr. 6967/1997, ci pe

efectele acestei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, analizate

prin prisma jurisprudenței Curții Europene în materia dreptului de proprietate

ocrotit prin art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenția Europeană;

- or, în motivele scrise de apel,

reclamanta se referă, între altele, la aceleași aspecte, pe care le dezvoltă

într-o manieră oarecum diferită.

Cea de-a doua critică este, de

asemenea, nefondată pentru că:

- la instanța de apel pârâta nu a

invocat excepția lipsei calității procesuale active prin întâmpinarea din 18

ianuarie 2008, ci ulterior, în dezbaterile orale din 24 ianuarie 2008, când a

solicitat amânarea pronunțării, pentru a depune concluzii scrise;

- aceste concluzii, depuse la 31

ianuarie 2008, fac trimitere la apărările din întâmpinare dar nu conțin nicio

referire la excepția menționată;

- prin urmare, analizând exclusiv

argumentele expuse în întâmpinare, instanța de apel s-a conformat întru totul

cererii formulate de pârâtă prin concluziile scrise;

- pe de altă parte, potrivit

înscrisurilor depuse la dosarul primei instanțe (filele 26, 35-38, 40-41, 43,

45-49 și 58), neconcordanțele sesizate de recurentă au fost determinate de

împrejurarea că, prin românizare, numele autorului reclamantei (născut la 16

octombrie 1908 în com. Brețcu, jud. Covasna) s-a transformat din S.R.D. în S.R.;

- neconcordanțele menționate sunt

însă nesemnificative odată ce pârâta recurentă nu a făcut nicio dovadă concretă

în sensul existenței unor persoane cu nume asemănător numelui autorului

reclamantei, care să pretindă că ar fi proprietari ai imobilului în litigiu.

Sunt nefondate și ultimele critici

formulate de recurenta pârâtă deoarece:

- acțiunea în revendicare inițiată

împotriva entității publice locale de către autorul reclamantei a fost admisă

de Judecătoria Sectorului I București prin sentința civilă nr. 6967 din 28 mai

1997, definitivă și irevocabilă, cu motivarea că proprietarul deposedat se

încadra în categoria persoanelor pe care Decretul nr. 92/1950 le excepta de la

naționalizare;

- hotărârea judecătorească

menționată nefiind constitutivă de drepturi sau situații juridice noi, a produs

efecte retroactive cu începere de la data chemării în judecată, respectiv 25

iulie 1996;

- acest efect declarativ, unanim

acceptat în doctrină și jurisprudență, impunea menținerea situației juridice

existente la 25 iulie 1946, ceea ce înseamnă că pe durata procesului, până la

rămânerea definitivă și irevocabilă a soluției, imobilul revendicat nu putea

face obiectul unor eventuale înstrăinări, de natură să genereze ulterior

litigii între autorul reclamantei și terții subdobânditori;

- or, la 17 decembrie 1996,

entitatea publică deținătoare, fără să aștepte soluționarea procesului, a

vândut pârâtei apartamentul în discuție, parte integrată a imobilului

revendicat de autorul reclamantei;

- în atare situație, potrivit

jurisprudenței Curții Europene, autorul reclamantei a devenit, la 25 iulie

1996, titularul unui „bun” în sensul Convenției, iar înstrăinarea ulterioară,

care încălca reglementările interne, nu a fost realizată pentru cauză de

utilitate publică și nu respecta principiul proporționalității, constituie o

privare de proprietate nejustificată, cum corect a reținut instanța de apel;

- situația de fapt din speța

soluționată prin hotărârea invocată de recurentă (decizia nr. 417/2005 a

Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală) este semnificativ

diferită, în sensul că, față de data la care chiriașii au cumpărat apartamentul

naționalizat (27 martie 1997) și data promovării acțiunii în revendicare (30

noiembrie 1999), succesorii proprietarului deposedat nu erau titularii unui

„bun” în sensul Convenției, iar înstrăinarea imobilului nu reprezenta o

ingerință nejustificată în dreptul lor de proprietate.

Este nefondată și critica formulată

de moștenitorii defunctei pârâte pentru că:

- prin decizia nr. 33/2008, Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au pronunțat asupra raportului

dintre Codul civil, ca lege generală și Legea nr. 10/2001, ca lege specială,

precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană, chestiuni

de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești;

- atâta timp cât autorul reclamantei

a obținut câștig de cauză în revendicarea întregului imobil prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată anterior apariției Legii

nr. 10/2001, moștenitoarea acestuia nu avea motive să mai solicite acordarea de

măsuri reparatorii în temeiul actului normativ precitat, astfel că în speță nu

se pune problema concursului dintre legea generală și legea specială, iar

modificările operate prin Legea nr. 1/2009 sunt irelevante;

- referitor la cealaltă chestiune de

drept, instanța de apel a dat prioritate Convenției Europene în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun și, ca atare, decizia pe

care a pronunțat-o este conformă soluției stabilite Secțiile Unite ale Înaltei

Curți pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii.

Așa fiind, conform art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. prezentul recurs va fi respins ca nefondat.

Totodată, conform art. 723 alin. (3)

C. proc. civ. se va admite cererea moștenitorilor pârâtei recurente și se va

dispune restituirea cauțiunii de 56.530 lei, consemnată la C.E.C. Bank prin

chitanțele nr. 11082441/1 (54.750 lei) și nr. 2100420/1 (1.780 lei).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta M.A., în

prezent decedată și continuat de moștenitorii săi N.L. și M.C., împotriva

deciziei civile nr. 58/A din 31 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite cererea formulată de aceeași

recurenți și dispune restituirea cauțiunii în sumă totală de 56.530 Ron,

consemnată la CEC Bank prin chitanța nr.11082441/1 (54.750 Ron) și recipisa de

consemnare nr. 2100420/1 (1780 Ron).

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 decembrie 2009.