ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 12/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 12/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând în condițiile
art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă sub nr. 451/91/2009, reclamanta
D.G.P. a chemat în judecată pe pârâtul G.B., solicitând ca în baza art. 38 lit.
a) din Legea nr. 248/2005 să se dispună restrângerea exercitării dreptului
pârâtului la liberă circulație pe teritoriul Spaniei, pe o perioadă de cel mult
trei ani.
În motivarea acțiunii s-a
arătat că pârâtul a fost returnat din Spania, la data 10 decembrie 2008, în
baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară.
Soluționând litigiul în
primă instanță, Tribunalul Vrancea, secția civilă, prin sentința nr. 174 din 5
martie 2009, a respins acțiunea, ca nefondată, cu motivarea că, raportat la
normele comunitare în materie, determinate de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, respectiv Directiva nr. 38/CE/2004 – art. 27,
nu există temeiuri pentru restrângerea exercitării dreptului pârâtului la
liberă circulație în Spania, atâta timp cât nu s-a făcut dovada unor motive de
ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, care să justifice o
asemenea măsură.
Sentința sus-menționată a
fost atacată cu apel de reclamantă.
Prin decizia nr. 137/ A din
28 aprilie 2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins apelul, ca
nefondat, apreciind că în mod corect prima instanță a respins acțiunea dedusă
judecății, deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului
pârâtului la liberă circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la
momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de D.P.C.E. nr. 38/2004,
aplicabilă de la data aderării României la Uniunea Europeană – 1 ianuarie 2007; art. 27 din Directiva nr. 38/2004 prevede în mod
limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge dreptul la
liberă circulație a cetățenilor săi și anume afectarea ordinii publice, a
siguranței publice sau a sănătății publice, or în cauză nu s-a făcut dovada că
pârâtul s-ar afla în una din aceste situații.
Împotriva deciziei curții de
apel a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului s-a
arătat, în esență, că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare
greșită a legii atunci când a confirmat soluția fondului de respingere a
acțiunii, neținând seama de dispozițiile legii interne edictate pentru a stopa
migrația ilegală pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene,
respectiv de dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care nu
condiționează instituirea restricției la libera circulație decât de returnarea
prin acordul de readmisie, nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în
care s-a dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl reprezintă
persoana returnată pentru valorile sociale pretins protejate.
Recursul nu este fondat.
Prin Legea nr. 248/2005 a
fost reglementat regimul liberei circulații a cetățenilor români în
străinătate.
Potrivit art. 38 din această
lege, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a
cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai
în condițiile și pentru următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana
care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat
între România și acela stat;
b) cu privire la persoana a
cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară
sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau,
după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.
Rezultă, din dispoziția
legal enunțată, că instanța poate dispune restrângerea exercitării dreptului la
libera circulație numai în condițiile și cu privire la persoanele expres
menționate, în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.
Aplicarea prevederilor art.
38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispozițiile
art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al C.A.D.O.L.F. și cu cele din D.P.C.E. nr.
38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituția României,
interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în
concordanță cu prevederile pactelor și tratatelor internaționale la care
România este parte, reglementările internaționale din domeniul drepturilor
omului, cuprinse în pactele și tratatele ratificate de România, având
prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există
neconcordanțe.
Potrivit art. 2 alin. (2) și
(3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească
orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face
obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie
măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională,
siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,
protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și
libertăților altora.
Potrivit art. 27 din
Directiva C.E. nr. 38/2004, cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de
familie li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență
pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică,
securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera
circulație și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în
cauză.
Normele internaționale
menționate prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile în care se poate
restrânge libertatea de circulație a persoanelor, afectarea ordinii publice, a
siguranței publice sau a sănătății publice, apreciate în funcție de conduita
proprie a persoanei în cauză, pe când norma internă cuprinsă în art. 38 lit. a)
din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă
circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat membru al
Uniunii pe baza unui acord de readmisie, fără nici o distincție în ceea ce
privește conduita persoanei în cauză, respectiv dacă prezența acesteia în
statul din care a fost returnată prezintă sau nu un pericol pentru ordinea,
siguranța sau sănătatea publică a acelui stat.
Se constată, deci, că norma
internă este parțial incompatibilă cu normele internaționale în materie
aplicabile raportului juridic dedus judecății, în măsura în care permite
restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români care au fost
returnați dintr-un stat membru al Uniunii, în baza unui acord de readmisie, în
alte situații decât acelea în care prezența cetățenilor români în statul din
care au fost returnați ar constitui o amenințare la ordinea publică, securitatea
publică sau sănătatea publică a acelui stat.
Ca atare, norma internă
trebuie aplicată doar atunci când se referă la restrângerea dreptului la liberă
circulație a persoanelor în condiții ce lezează ordinea, siguranța sau
sănătatea publică, pentru fapte sau situații ce au condus la încălcări grave
ale ordinii, siguranței sau sănătății publice.
Aceasta înseamnă că măsura
de returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile unui stat membru al
Uniunii nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să
interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din
care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație
urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la ordinea
juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri,
determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie
2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situației concrete a
cetățeanului în cauză.
În speță, prin cererea de
chemare în judecată reclamanta D.G.P. a solicitat restrângerea dreptului la
liberă circulație a pârâtului G.B. pe teritoriul Spaniei cu motivarea că
pârâtul a fost returnat de pe teritoriul Spaniei în baza unui acord de
readmisie, pentru că a încălcat dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat,
aceeași motivare fiind reluată și în recurs pentru a se susține că cererea de
chemare în judecată trebuia admisă.
În acord cu această
motivare, singura probă făcută în cauză a fost aceea că pârâtul a fost returnat
la data de 10 decembrie 2008, din Spania, pentru ședere ilegală, în baza
Acordului de readmisie încheiat de România cu Spania.
Nu a fost administrată de
către recurenta – reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului
care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă
la adresa unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere
ordinii publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care
a fost returnat.
Simpla nerespectare a
condițiilor prevăzute de legea din Spania referitoare la dreptul de ședere pe
teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu
poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii
publice, siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite
acțiunea cu care recurenta – reclamantă a învestit instanța.
În concluzie, urmează a se
reține că, în contextul probator al cauzei, instanța de apel a aplicat corect
prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia
restrângerii dreptului la liberă circulație atunci când a confirmat soluția
primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului
pârâtului la liberă circulație în Spania.
Așa fiind, critica
întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu își găsește
aplicabilitatea în speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca
nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta D.G.P. împotriva deciziei nr. 137/ A din 28 aprilie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 ianuarie 2010.