ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3144/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3144/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față :

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Reclamanții

C.G.S.,

P.F. și S.G.G. au chemat în judecată societățile SC T. SA și

R.P.E. SRL și au solicitat ca prin sentința

care se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Adunării

Generale din data de 25 octombrie 2002 și pe cale de consecință nulitatea absolută

a contractelor de vânzare-cumpărare de la nr. 3718 la nr. 3725/2002 și a

contractului nr. 418/2003 toate având ca obiect înstrăinarea terenurilor

situate în comuna Voluntari.

Tribunalul București, secția comercială prin sentința nr. 2101

din 9 mai 2005 a admis în parte acțiunea a constatat nulitatea absolută

Hotărârii Adunării Generale a

SC

T. SA din data de 15 octombrie 2002 și a respins ca neîntemeiate celelalte

capete de cerere.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că

hotărârea a cărei nulitate s-a solicitat a încălcat dispozițiile art. 110 alin.

(2), art. 113 alin. (1) și art. 117 din Legea nr. 31/1990. S-a reținut că la

dosarul cauzei societatea prin reprezentantul său nu a depus convocatorul,

procesul verbal al adunării, ci doar o filă dintr-un caiet, înscris intitulat

„Hotărârea A.G.A. din 25 octombrie 2002” semnat de C.C. și M.I. acționarii majoritari, de unde concluzia că nu s-a convocat nicio adunare generală.

În ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare,

instanța de fond a reținut că reclamanții nu au făcut dovada relei credințe a

cumpărătoarei și că nu sunt motive întemeiate care ar putea duce la nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare.

Sentința a fost apelată de reclamații P.F., C.G.S. și S.G.G.,

iar Curtea de Apel după casarea cu trimitere a primei decizii pronunțată în

apel de către Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat apelul

prin decizia nr. 358 din 19 noiembrie 2008.

Instanța de apel a stabilit că dispozițiile art. 36 alin. (1)

din Legea nr. 7/1996 și art. 5 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247 /2005 nu

sunt aplicabile în speță, că SC T. SA este proprietara terenurilor pe care le-a

înstrăinat terțului de bună-credință. În privința diligențelor cumpărătorului,

instanța de apel a reținut că acesta nu avea obligația să verifice legalitatea

hotărârii Adunării Generale și că la momentul încheierii contractelor hotărârea

A.G.A. avea o valabilitate formală. De asemenea s-a reținut că nu a fost

dovedită conivența frauduloasă a celor două intimate la încheierea contractului.

Reținând și buna-credință a intimatei

SC R.P.E. SRL la momentul încheierii contractelor, criticile aduse

sentinței pronunțată de prima instanță au fost apreciate ca fiind neîntemeiate.

Împotriva deciziei nr. 538 din 19 noiembrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul C.G.S., întemeiat pe

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, s-a susținut că în mod greșit a

reținut instanța de apel faptul că nu a produs probe care să conducă la

răsturnarea prezumției de bună-credință a cumpărătoarei SC R.P.E. SRL în

condițiile în care reclamanții au solicitat proba cu interogatoriu. Prin neadmiterea

probei potrivit recurentului s-a încălcat hotărârea instanței de casare. În

continuare s-a invocat aplicarea greșită a art. 143, art. 146 din Legea nr. 31/1990

întrucât lipsa hotărârii A.G.A. determină lipsa consimțământului valabil

exprimat al vânzătorului în condițiile în care în cazul persoanelor juridice,

consimțământul este dat de A.G.A., astfel că, lipsește o condiție esențială a

actului juridic, prevăzută de art. 948 C. civ..

O altă critică vizează aplicarea greșită a principiului

ocrotirii bunei credințe care nu este prevăzut în legislația românească în

privința subdobânditorului. Recurentul a considerat că și dacă s-ar reține

teoria subdobânditorului de bună-credință niciuna din condițiile esențiale ale

acestei teorii nu este îndeplinită, că prezentarea unei hotărâri A.G.A. care era

scrisă de mână trebuia să stârnească puternice dubii asupra legalității operațiunii

juridice cu atât mai mult cu cât contractele au fost încheiate între

comercianți. Citând o decizie de speță, recurentul a conchis că nu poate exista

bună-credință acolo unde există culpă.

În temeiul acestor argumente la care a adăugat referirea la

art. 36 și art. 38 din Legea nr. 7/1996 și art. 5 din titlul IX al Legii nr. 245/2005,

recurentul s-a considerat îndreptățit să solicite modificarea soluțiilor anterior

pronunțate și în fond constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Intimata SC R.P.E. SRL prin întâmpinare a analizat punctual

susținerile recurentului și a solicitat respingerea recursului apreciind că argumentele

aduse în sprijinul recursului nu se încadrează în prevederile motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 (7), (8), (9) C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

recursului, reclamantul C.G.S. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 7 , 8 , 9 C. proc. civ. pe care nu le-a dezvoltat și argumentat

în drept potrivit cerinței fiecărui motiv în parte.

Astfel, în sprijinul motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii, nu a fost adus nici un argument care să aibă legătură cu acest motiv

de nelegalitate. La primul punct al recursului recurentul a invocat faptul că

după casare, instanța de apel nu a administrat proba cu interogatoriu pe care a

considerat-o necesară pentru răsturnarea prezumției de bună-credință.

Această critică nu se încadrează în motivul prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ. pentru a fi reținută. Dacă totuși s-ar admite că

recurenta a pus în discuție dispozițiile referitoare la administrarea

dovezilor, recurentul trebuia să observe că art. 167 alin. (1) C. proc. civ.

prevede că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot

să ducă la dezlegarea pricinii și că litigiul se afla în fața instanței de apel

care trebuia să verifice legalitatea soluției în limitele investirii și a

deciziei de casare. Înalta Curte va reține că apelul, deși devolutiv, nu

presupune o nouă judecată din perspectiva altor susțineri și apărări decât cele

care au fost deduse judecății de primă instanță, că importanța și utilitatea

probei în dezlegarea pricinii a fost apreciată de instanța în fața căreia s-a

propus această probă și că în recurs nu se poate reanaliza dacă instanța nu s-a

pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi care era

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii întrucât art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

care permitea o astfel de analiză a fost abrogat.

proc. civ., poate fi invocat atunci când instanța interpretând greșit actul

juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Nici acest motiv nu a fost argumentat în drept în sensul

cerut în enunțul de mai sus. De regulă, prin acest motiv se invocă încălcarea

principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Observând

rezumatul motivelor de recurs redate anterior, Înalta Curte va reține că

recurentul nu a adus nici un argument în sensul cerut de motivul de

nelegalitate invocat. Probele dosarului relevă că nu există niciun dubiu în

legătură cu natura juridică sau conținutul actelor juridice analizate de

instanțele anterioare. În cauză era evident că s-a solicitat și s-au analizat motivele

de nulitate care vizau hotărârea A.G.A. precum și motivele care vizau nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare, fără ca natura acestora sau înțelesul lor să

fie schimbat. În consecință nu vor fi reținute criticile invocate din

perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Din punctul de vedere al motivului luat în analiză se

constată că recurentul a pus în discuție aplicarea art. 143 și art. 146 din

Legea nr. 31/1990. Deși prin hotărârea fondului a obținut anularea A.G.A.

ținută la data de 15 octombrie 2002, recurentul al reluat aceste dispoziții cu

scopul de a critica respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtele SC

T. SA și SC

R.P.E. SRL. Aceste susțineri sunt lipsite de orice relevanță juridică câtă

vreme soluțiile anterioare au avut în vedere faptul că pentru încheierea respectivelor

contracte nu era necesară aprobarea A.G.A., aprobările fiind necesare în cazul

în care bunurile vândute depășesc jumătate din valoarea contabilă a activelor

societății. Recurentul aduce în discuție o chestiune de fapt și nu de drept

reproșând instanței de apel că nu a dispus proba cu expertiză pentru a se

demonstra că valoarea terenurilor era mai mare decât cea reținută de instanță.

Această afirmație nu este fundamentată din punct de vedere juridic și probator fiind

făcută cu scopul de a repune în discuție chestiuni legate de administrarea

probelor și nu de concludența lor. Sub acest aspect al aplicării art. 143 din

LSC, instanța de apel a reținut în mod corect că acestea nu sunt aplicabile în

cauză și că în măsura în care administratorul și-a depășit limitele mandatului încredințat

pentru administrarea societății, acționarii au acțiune în răspundere împotriva acestuia.

Al doilea articol pe care recurentul îl consideră greșit interpretat

- art. 146 din Legea nr. 31/1990 – se referă la o cu totul altă situație decât

cea reținută în cauză. Instanțele anterioare nu și-au motivat soluția în drept

pe acest articol, care se referă la posibilitatea încheierii unor acte juridice

a căror valoare depășește jumătate din valoarea activelor pentru a putea fi

primită critica. Întrucât dispozițiile art. 146 din LSC nu se aplică situației

de fapt reținută de instanțele anterioare criticile recurentului vizând această

nelegalitate vor fi respinse.

dispozițiile art. 948 C. civ. a fost argumentată, din punctul de vedere

exprimat de recurent, pe legătura dintre nulitatea A.G.A. și contractele de

vânzare cumpărare care nu pot să mai subziste dacă hotărârea A.G.A. a fost

anulată. S-a susținut că în cazul persoanelor juridice consimțământul este dat

de A.G.A. și nu de o persoană fizică așa încât anularea A.G.A. duce la

concluzia că pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu a existat consimțământul

societății vânzătoare exprimat în mod valabil.

Este adevărat că societatea comercială ca persoană juridică

are o voință de sine-stătătoare care nu se confundă cu voințele acționarilor.

Numai că, voința colectivă a asociaților se manifestă în raporturile juridice

prin persoana care a fost investită cu puterea de a administra și de a

reprezenta societatea.

În speță, consimțământul, condiție esențială pentru validitatea

convenției, a fost exprimat de administratorul societății, astfel că nu au fost

încălcate prevederile art. 948 C. civ. În fine, trebuie subliniat că voința

socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv

care, în speță este administratorul societății vânzătoare.

dobânditor de bună-credință este neîntemeiat. Această teorie este de fapt

expresia principiului general de drept,

error communis et invincibile facit

ius,

principiu aplicabil chiar dacă nu este consacrat legislativ. Acest

principiu este recunoscut în teorie și practică drept teoria aparenței de

drept, și se admite că acesta este de natură să înlăture un alt principiu,

quod

nullum est, nullum producit effectum

. Din acest punct de vedere

cumpărătorul a manifestat diligență în verificarea calității de proprietar al

SC T. SA astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 36 alin. (1) din Legea

nr. 7/1996 și art. 5 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.

Așa cum bine a reținut instanța de apel acțiunea în

rectificarea cărții funciare nu are legătură cu dobânditorul de bună-credință

iar cel de-al doilea articol criticat are în vedere înstrăinările ulterioare,

atunci când prima înstrăinare este lovită de nulitate. Or, în cauză nu există o

înstrăinare anterioară, intimata SC T. SA fiind proprietara terenurilor conform

certificatelor de atestare a dreptului de proprietate care s-au emis pe numele

său.

resoluto jure dantis

resolvitur jus accipiens

invocată de recurent nu va fi reținută întrucât

instanța nu a dat și nici nu trebuia să dea eficiență acestui principiu având

în vedere că între actele juridice a căror nulitate s-a solicitat nu există

subsecvență. Dezvoltând această concluzie se va reținut că hotărârea A.G.A.

exprimă voința socială care se manifestă prin organele sale și că de principiu

efectele anulării hotărârii se răsfrâng asupra celor care au format voința

socială. Prin urmare dacă se admite că principiul relativității efectelor

actului juridic poate fi transpus și în această situație a efectelor hotărârii A.G.A.,

atunci trebuie admis că acest principiu îi apără pe terți împotriva

consecințelor anulării hotărârii.

Mai trebuie observat că aplicarea principiului

resoluto

jure dantis resolvitur jus accipiens

presupune desființarea dreptului celui

care transmite pentru ca și dreptul celui care „primește” să fie desființat.

Or, așa cum s-a arătat mai sus anularea A.G.A. nu a „desființat” dreptul

vânzătorului ci a constatat încălcarea unor dispoziții legale în legătură cu

întrunirea și desfășurarea A.G.A.. Prin urmare, nu se poate reține existența

„actului inițial și a actului subsecvent”, dreptul transmițătorului asupra

bunului nefiind afectat. Nu în ultimul rând se va reține că la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, consimțământul a fost valabil

exprimat, de reprezentantul societății și că a intervenit anularea A.G.A.

ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Din acest punct de

vedere bine s-a reținut că trebuie urmărită și stabilitatea actelor juridice

intrate în circuitul civil.

cumpărătoare a fost realizată de instanțele anterioare în cadrul analizei privind

conivența frauduloasă a vânzătoarei și cumpărătoarei pentru încheierea actelor

juridice, a contractelor de vânzare-cumpărare. Recurentul a reluat această critică

invocând în recurs participarea părților implicate în contractul de vânzare-cumpărare

la fraudarea legii.

O astfel de susținere nu va fi reținută în lipsa oricărei argumentări

în drept din care să rezulte care sunt dispozițiile legale fraudate prin

utilizarea lor cu bună știință în alt scop decât cel urmărit de legiuitor în

litera și conținutul lor. Ca acționar minoritar recurentul putea să urmărească

dacă procedura de convocare a acționarilor pentru întrunirea A.G.A. a fost respectată

dată fiind și legătura dintre acesta și acționarul majoritar (care este tatăl

său) însă nu-i poate pretinde unui terț să se implice în activitatea societății

pentru a fi declarat culpabil pentru nerespectarea de către administratorul

societății a dispozițiilor legale privind convocarea A.G.A.

Pentru faptul că hotărârea adunării generale ,,a fost scrisă

cu mâna pe o coală de matematică ”, culpa aparține reprezentanților

societății și nu societății , nefiind exclusă atragerea răspunderii acestora

pentru astfel de fapte însă în niciun caz nu se poate imputa lipsa de diligență

a terțului pentru verificarea condițiilor de legalitate a hotărârii A.G.A.. In

fine, interdicția de înstrăinare nu a fost argumentată de recurent pentru a se

vedea în sarcina cui opera. Instanța de apel analizând această critică a

constatat, pe de o parte că interdicția privea o altă entitate juridică,

respectiv

Asociația T. Programul

Acțiunilor Salariaților care nu este parte în cauză, iar pe de altă parte, că

această interdicție nu a fost cunoscută de cumpărătoare. La aceste dezlegări de

fapt date de instanța de apel se va adăuga și faptul că asupra terenului

transmis cumpărătoarei nu exista în Cartea Funciară nicio notare cu privire la o

eventuală interdicție de vânzare. În consecință, criticile aduse deciziei

pronunțată de instanța de apel vor fi înlăturate iar recursul, potrivit art. 312

C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. recurentul va

fi obligat la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul

C.G.S.

împotriva deciziei comerciale nr. 538 din 19

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurentul

C.G.S. la plata sumei de 4000 lei cheltuieli de

judecată în favoarea intimatei

SC

R.P.E. SRL VOLUNTARI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2009.