ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3196/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1281 din 2 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 72/1285/2008 al Tribunalului Comercial Cluj s-au respins excepția lipsei calității procesuale pasive ale pârâților și excepția prematurității introducerii acțiunii, iar pe fond s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.I.F.O. SA împotriva pârâților L.M., H.C. și V.Ș., fiind compensate cheltuielile de judecată. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâții L.M. și H.C.

solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor către SC S. SA Cluj Napoca, pentru prejudiciile cauzate societății, astfel cum au fost constatate și reținute prin raportul de inspecție fiscală întocmit la data de 29 august 2006 pentru care s-a emis decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, prin raportul din 26 aprilie 2007, cuantumul total al acestor despăgubiri urmând a fi stabilit prin expertiză. Demersul judiciar al reclamantei a fost justificat prin calitatea sa de acționar cu o cotă de 23,39% din capitalul social al SC S. SA, societate prejudiciată prin actele fictive întocmite de pârâții L.M. în calitate de director general, H.C.

– director economic și respectiv V.Ș. administrator unic și director general. În virtutea acestor calități, susține reclamanta, pârâții au încheiat între SC S. SA și SC C. SA Buzău – care deține calitatea de acționar majoritar al SC S. SA o serie de contracte păgubitoare pentru această din urmă societate, împrejurare care rezultă din actele fiscale anterior menționate. Situația este identică și în privința contractelor încheiate de pârâți, în aceeași calitate, între SC S. SA și SC R. SA Piatra Neamț, motiv pentru care față de caracterul cert și lichid al prejudiciului suferit este justificată solicitarea de obligare a pârâților la plata, în solidar, a despăgubirilor. Dat fiind faptul că, C.A.

al SC S. SA, inițial a refuzat convocarea A.G.A. pentru discutarea acestor probleme, iar la ședința din data de 19 decembrie 2007, nu s-a luat nicio măsură în privința angajării răspunderii persoanelor responsabile de prejudiciile aduse SC S. SA, era necesară, în opinia reclamantei, promovarea prezentei acțiuni. În acest context, tribunalul, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a tuturor pârâților, cu motivarea că reclamanta a chemat în judecată persoanele pe care le-a considerat a fi vinovate și care s-ar încadra în categoria celor prevăzute de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, urmând ca temeinicia pretențiilor, existența și valoarea prejudiciului, precum și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu să fie examinate pe fondul cauzei.

În privința excepției prematurității introducerii acțiunii, excepție, de asemenea respinsă, tribunalul a arătat că și în privința caracterului cert, lichid și exigibil, urmează a fi efectuate verificări pe fondul cauzei. Sub acest aspect, prima instanță a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe existența unei decizii de impunere fiscală, dar datoriile stabilite în acest înscris nu atestă o creanță certă, lichidă și exigibilă care ar putea fi imputată persoanelor din conducerea societății, în condițiile în care actul fiscal a fost atacat în contencios administrativ, iar reclamanta nu a înțeles să solicite efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a elucida aspectele invocate.

Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 38 din 9 martie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.

Pentru a proceda în acest mod, instanța de apel a reținut că probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse de pârâți au relevat, fără echivoc, împrejurarea că susținerile reclamantei potrivit cărora achiziția bunurilor și prestarea serviciilor contestate de aceasta a avut loc în mod vădit nelegal, sunt nefondate, având în vedere contractele încheiate în acest scop, care au respectat prevederile art. 19 lit. k) din actul constitutiv al societății, dispoziții identice cu cele cuprinse în art. 146 din Legea nr. 31/1990, în redactarea în vigoare din momentul încheierii, și care corespund prevederilor art. 15322 din lege, în sensul că, consiliul de administrație avea competența de a încheia acte juridice prin care societatea să dobândească bunuri a căror valoare să nu depășească ½ din valoarea activelor.

De asemenea, arată instanța de apel, prin aceste achiziții, a crescut valoarea activelor societății, după cum rezultă din actele contabile, confirmate prin raportul comisiei de cenzori și validate prin hotărârea A.G.A. din 29 martie 2002, necontestată de către reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. În privința criticii referitoare la lipsa rolului activ al tribunalului în soluționarea cauzei, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1169 C. civ., în sensul că deși reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată efectuarea unei expertize contabile pentru cuantificarea prejudiciului, o atare cerere nu a mai fost susținută în cursul dezbaterilor, reclamanta precizând că înțelege să se prevaleze doar de raportul de inspecție fiscal și o expertiză contabilă întocmită într-un dosar aflat pe rolul aceleiași instanțe.

În acest context, s-a apreciat că soluția este corectă și în această privință cu atât mai mult cu cât nici cererea în probațiune efectuată inițial în apel nu a mai fost susținută, ceea ce are semnificația unei renunțări implicite la administrarea altor probe. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.I.F.O. SA, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea legii, fiind ignorate dispozițiile legale privind răspunderea administratorilor pentru prejudiciile cauzate societății și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, fiind încălcat și principiul potrivit căruia instanța de apel trebuia să aibă rol activ și să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate.

Astfel, susține recurenta, contrar celor reținute de ambele instanțe, rapoartele de inspecție fiscală reprezintă acte administrative fiscale ce atestă creanțe fiscale ajunse la scadență și care au caracterul unui titlu executoriu, motiv pentru care și prejudiciul are un caracter cert, real și exigibil, fiind stabilit printr-un act fiscal de autoritate. De altfel, societatea a și achitat creanța bugetară stabilită în sarcina sa, situație în care și sub acest aspect este de necontestat răspunderea pârâților pentru prejudiciile cauzate societății prin modul în care și-au exercitat atribuțiile și au gestionat activitatea acesteia, fiind fără relevanță aprobarea situațiilor financiare anuale ale societății, deoarece art. 186 din Legea nr. 31/1990 nu împiedică promovarea unei acțiuni în răspundere într-o atare situație.

În această privință, susține recurenta redând pe larg concluziile din raportul de inspecție fiscală și ale expertizei efectuate într-un alt dosar, este eronat argumentul instanței de apel potrivit căruia în exercitarea mandatului lor, pârâții au respectat dispozițiile art. 146 din Legea nr. 31/1990 referitoare la limitele competențelor lor pentru că în considerarea caracterului remunerat al mandatului comercial, după ale căror reguli funcționează administratorul și directorul unei societăți, aceștia sunt prezumați în culpă în ipoteza producerii unui prejudiciu.

Un alt motiv de nelegalitate al deciziei rezidă în încălcarea principiului contradictorialității și concluzia greșită a instanței în sensul că apelanta ar fi renunțat la administrarea unei expertize, în condițiile în care a solicitat expres proba cu expertiză la termenul de judecată din 17 noiembrie 2008. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior menționate Curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. Astfel, argumentele în baza cărora instanța de apel confirmând soluția tribunalului, a respins apelul declarat de reclamantă a constat în faptul că pârâților, în calitate de directori și respectiv administratori ai SC S. SA Cluj, nu li se poate imputa, după cum a rezultat din probele administrate în cauză, o conduită culpabilă și generatoare de prejudicii pentru societatea comercială anterior menționată.

Contractele pe care aceștia, în exercitarea mandatului lor, le-au încheiat fiind conforme cu dispozițiile actelor constitutive și respectiv art. 146 din Legea nr. 31/1990, în redactarea în vigoare din momentul încheierii, situație în care, în lipsa altor probe este lipsită de temei susținerea reclamantei cu privire la angajarea răspunderii acestora pentru prejudiciul suferit de societate.

Această concluzie a instanțelor este corectă pentru că existența unor acte fiscale nu este suficientă pentru a stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul cauzat societății și o conduită pretins culpabilă a organelor de conducere ale acesteia, în condițiile în care raportul de inspecție fiscală - pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile - este atacat la instanțele de contencios administrativ, iar în prezentul litigiu, recurenta în calitate de reclamantă, s-a limitat să invoce necesitatea efectuării unei expertize de specialitate, însă cu prilejul dezbaterilor nu a mai solicitat administrarea acestei probe apreciind că depunerea unei expertize extrajudiciare satisface exigențele dispozițiilor art. 1169 C. civ., în sensul dovedirii susținerilor sale.

Relevantă sub acest aspect este poziția procesuală exprimată la data de 2 martie 2009 când instanța de apel, constatând că părțile, adică inclusiv reclamanta, nu mai au cereri în probațiune, a acordat cuvântul pe fondul cauzei. În aceste condiții, concluzia instanței de apel conform căreia apelanta a renunțat implicit la efectuarea expertizei este pe deplin justificată, iar critica de nelegalitate a deciziei sub aceste aspecte este nefondată. Cu alte cuvinte, chiar în ipoteza în care, în speță, culpa pârâților ar fi prezumată o atare împrejurare nu este suficientă prin ea însăși pentru a atesta existența unui raport de cauzalitate între prejudiciul societății și fapta pârâților.

De altfel, și prin recursul formulat pentru a demonstra nelegalitatea deciziei sunt reluate concluzii din raportul de inspecție fiscală și un raport de expertiză, însă aceste chestiuni nu vizează aspecte de nelegalitate ci de netemeinicie, excluse a fi cenzurate de instanța de recurs în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În concluzie, recursul reclamantei este nefondat și va fi respins ca atare potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la câte 8.330 lei cheltuieli de judecată către intimații H.C. și L.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SIF O. SA Craiova împotriva deciziei civile nr. 38 din 9 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la câte 8.330 lei cheltuieli de judecată către intimații H.C. și L.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2009.