ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3196/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3196/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 1281 din 2

iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 72/1285/2008 al Tribunalului

Comercial Cluj s-au respins excepția lipsei calității procesuale

pasive ale pârâților și excepția prematurității

introducerii acțiunii, iar pe fond s-a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamanta S.I.F.O. SA împotriva pârâților

L.M., H.C. și V.Ș., fiind compensate cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut în

esență că reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâții

L.M. și H.C. solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor

către SC S. SA Cluj Napoca, pentru prejudiciile cauzate

societății, astfel cum au fost constatate și reținute prin

raportul de inspecție fiscală întocmit la data de 29 august 2006

pentru care s-a emis decizia de impunere privind obligațiile suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală, prin raportul din 26

aprilie 2007, cuantumul total al acestor despăgubiri urmând a fi stabilit

prin expertiză.

Demersul judiciar al

reclamantei a fost justificat prin calitatea sa de acționar cu o cotă

de 23,39% din capitalul social al SC S. SA, societate prejudiciată prin

actele fictive întocmite de pârâții L.M. în calitate de director general, H.C.

– director economic și respectiv V.Ș. administrator unic și

director general.

În virtutea acestor

calități, susține reclamanta, pârâții au încheiat între SC

S. SA și SC C. SA Buzău – care deține calitatea de acționar

majoritar al SC S. SA o serie de contracte păgubitoare pentru această

din urmă societate, împrejurare care rezultă din actele fiscale

anterior menționate. Situația este identică și în

privința contractelor încheiate de pârâți, în aceeași calitate,

între SC S. SA și SC R. SA Piatra Neamț, motiv pentru care

față de caracterul cert și lichid al prejudiciului suferit este

justificată solicitarea de obligare a pârâților la plata, în solidar,

a despăgubirilor.

Dat fiind faptul că, C.A.

al SC S. SA, inițial a refuzat convocarea A.G.A. pentru discutarea acestor

probleme, iar la ședința din data de 19 decembrie 2007, nu s-a luat

nicio măsură în privința angajării răspunderii

persoanelor responsabile de prejudiciile aduse SC S. SA, era necesară, în

opinia reclamantei, promovarea prezentei acțiuni.

În acest context,

tribunalul, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a tuturor pârâților, cu motivarea că reclamanta a chemat în

judecată persoanele pe care le-a considerat a fi vinovate și care

s-ar încadra în categoria celor prevăzute de art. 155 alin. (1) din Legea nr.

31/1990, urmând ca temeinicia pretențiilor, existența și

valoarea prejudiciului, precum și raportul de cauzalitate dintre

faptă și prejudiciu să fie examinate pe fondul cauzei.

În privința

excepției prematurității introducerii acțiunii,

excepție, de asemenea respinsă, tribunalul a arătat că

și în privința caracterului cert, lichid și exigibil,

urmează a fi efectuate verificări pe fondul cauzei.

Sub acest aspect, prima

instanță a reținut că reclamanta și-a întemeiat

pretențiile pe existența unei decizii de impunere fiscală, dar

datoriile stabilite în acest înscris nu atestă o creanță

certă, lichidă și exigibilă care ar putea fi imputată

persoanelor din conducerea societății, în condițiile în care

actul fiscal a fost atacat în contencios administrativ, iar reclamanta nu a

înțeles să solicite efectuarea unei expertize tehnice de specialitate

pentru a elucida aspectele invocate.

Apelul formulat de

reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 38 din 9 martie

2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de

contencios administrativ.

Pentru a proceda în acest

mod, instanța de apel a reținut că probele administrate în

cauză, respectiv înscrisurile depuse de pârâți au relevat,

fără echivoc, împrejurarea că susținerile reclamantei

potrivit cărora achiziția bunurilor și prestarea serviciilor

contestate de aceasta a avut loc în mod vădit nelegal, sunt nefondate,

având în vedere contractele încheiate în acest scop, care au respectat

prevederile art. 19 lit. k) din actul constitutiv al societății,

dispoziții identice cu cele cuprinse în art. 146 din Legea nr. 31/1990, în

redactarea în vigoare din momentul încheierii, și care corespund

prevederilor art. 15322 din lege, în sensul că, consiliul de

administrație avea competența de a încheia acte juridice prin care

societatea să dobândească bunuri a căror valoare să nu

depășească ½ din valoarea activelor.

De asemenea, arată

instanța de apel, prin aceste achiziții, a crescut valoarea activelor

societății, după cum rezultă din actele contabile,

confirmate prin raportul comisiei de cenzori și validate prin

hotărârea A.G.A. din 29 martie 2002, necontestată de către

reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) din

Legea nr. 31/1990.

În privința criticii

referitoare la lipsa rolului activ al tribunalului în soluționarea cauzei,

au fost avute în vedere dispozițiile art. 1169 C. civ., în sensul că

deși reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată

efectuarea unei expertize contabile pentru cuantificarea prejudiciului, o atare

cerere nu a mai fost susținută în cursul dezbaterilor, reclamanta

precizând că înțelege să se prevaleze doar de raportul de

inspecție fiscal și o expertiză contabilă întocmită

într-un dosar aflat pe rolul aceleiași instanțe.

În acest context, s-a

apreciat că soluția este corectă și în această

privință cu atât mai mult cu cât nici cererea în probațiune

efectuată inițial în apel nu a mai fost susținută, ceea ce

are semnificația unei renunțări implicite la administrarea altor

probe.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta S.I.F.O. SA, criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

recurenta invocă faptul că hotărârea instanței de apel este

dată cu încălcarea legii, fiind ignorate dispozițiile legale

privind răspunderea administratorilor pentru prejudiciile cauzate

societății și cuprinde motive contradictorii și

străine de natura pricinii, fiind încălcat și principiul

potrivit căruia instanța de apel trebuia să aibă rol activ

și să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate.

Astfel, susține

recurenta, contrar celor reținute de ambele instanțe, rapoartele de

inspecție fiscală reprezintă acte administrative fiscale ce

atestă creanțe fiscale ajunse la scadență și care au

caracterul unui titlu executoriu, motiv pentru care și prejudiciul are un

caracter cert, real și exigibil, fiind stabilit printr-un act fiscal de

autoritate. De altfel, societatea a și achitat creanța bugetară

stabilită în sarcina sa, situație în care și sub acest aspect

este de necontestat răspunderea pârâților pentru prejudiciile cauzate

societății prin modul în care și-au exercitat atribuțiile

și au gestionat activitatea acesteia, fiind fără

relevanță aprobarea situațiilor financiare anuale ale

societății, deoarece art. 186 din Legea nr. 31/1990 nu împiedică

promovarea unei acțiuni în răspundere într-o atare situație.

În această

privință, susține recurenta redând pe larg concluziile din

raportul de inspecție fiscală și ale expertizei efectuate

într-un alt dosar, este eronat argumentul instanței de apel potrivit

căruia în exercitarea mandatului lor, pârâții au respectat

dispozițiile art. 146 din Legea nr. 31/1990 referitoare la limitele

competențelor lor pentru că în considerarea caracterului remunerat al

mandatului comercial, după ale căror reguli funcționează

administratorul și directorul unei societăți, aceștia sunt

prezumați în culpă în ipoteza producerii unui prejudiciu.

Un alt motiv de nelegalitate

al deciziei rezidă în încălcarea principiului

contradictorialității și concluzia greșită a

instanței în sensul că apelanta ar fi renunțat la administrarea

unei expertize, în condițiile în care a solicitat expres proba cu

expertiză la termenul de judecată din 17 noiembrie 2008.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior

menționate Curtea constată că este nefondat pentru

considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Astfel, argumentele în baza

cărora instanța de apel confirmând soluția tribunalului, a

respins apelul declarat de reclamantă a constat în faptul că

pârâților, în calitate de directori și respectiv administratori ai SC

S. SA Cluj, nu li se poate imputa, după cum a rezultat din probele

administrate în cauză, o conduită culpabilă și generatoare

de prejudicii pentru societatea comercială anterior menționată.

Contractele pe care aceștia, în exercitarea mandatului lor, le-au încheiat

fiind conforme cu dispozițiile actelor constitutive și respectiv art.

146 din Legea nr. 31/1990, în redactarea în vigoare din momentul încheierii,

situație în care, în lipsa altor probe este lipsită de temei

susținerea reclamantei cu privire la angajarea răspunderii acestora

pentru prejudiciul suferit de societate.

Această concluzie a

instanțelor este corectă pentru că existența unor acte

fiscale nu este suficientă pentru a stabili o legătură de

cauzalitate între prejudiciul cauzat societății și o

conduită pretins culpabilă a organelor de conducere ale acesteia, în

condițiile în care raportul de inspecție fiscală - pe care

reclamanta și-a fundamentat pretențiile - este atacat la

instanțele de contencios administrativ, iar în prezentul litigiu,

recurenta în calitate de reclamantă, s-a limitat să invoce

necesitatea efectuării unei expertize de specialitate, însă cu

prilejul dezbaterilor nu a mai solicitat administrarea acestei probe apreciind

că depunerea unei expertize extrajudiciare satisface exigențele

dispozițiilor art. 1169 C. civ., în sensul dovedirii susținerilor

sale. Relevantă sub acest aspect este poziția procesuală

exprimată la data de 2 martie 2009 când instanța de apel, constatând

că părțile, adică inclusiv reclamanta, nu mai au cereri în

probațiune, a acordat cuvântul pe fondul cauzei.

În aceste condiții,

concluzia instanței de apel conform căreia apelanta a renunțat

implicit la efectuarea expertizei este pe deplin justificată, iar critica

de nelegalitate a deciziei sub aceste aspecte este nefondată.

Cu alte cuvinte, chiar în

ipoteza în care, în speță, culpa pârâților ar fi prezumată

o atare împrejurare nu este suficientă prin ea însăși pentru a

atesta existența unui raport de cauzalitate între prejudiciul

societății și fapta pârâților.

De altfel, și prin

recursul formulat pentru a demonstra nelegalitatea deciziei sunt reluate

concluzii din raportul de inspecție fiscală și un raport de

expertiză, însă aceste chestiuni nu vizează aspecte de

nelegalitate ci de netemeinicie, excluse a fi cenzurate de instanța de

recurs în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În concluzie, recursul

reclamantei este nefondat și va fi respins ca atare potrivit art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la câte

8.330 lei cheltuieli de judecată către intimații H.C. și L.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SIF O. SA Craiova împotriva deciziei civile nr. 38 din 9 martie

2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la

câte 8.330 lei cheltuieli de judecată către intimații H.C.

și L.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 decembrie 2009.