ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4200/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4200/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

recursurilor de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea nr. 6/PI/CC din 13 decembrie 2008 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, a fost admisă

propunerea Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție și s-a dispus arestarea preventivă a

inculpaților R.V. (comisar șef poliție din cadrul I.P.J. Timiș, Poliția

municipiului Timișoare, Biroul Investigații Criminale) și T.T.M. (avocat în

cadrul Baroului Bihor) pe o perioadă de 29 de zile, de la 13 decembrie 2008

până la 10 ianuarie 2009, inclusiv.

Pentru

a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, din actele și lucrările

dosarului de urmărire penală, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

143, art. 148 lit. f) și art. 149/1 C. proc. pen.

Împotriva

încheierii, ambii inculpați au declarat prezentele

recursuri, motivele fiind menționate în scris și dezvoltate oral cu

ocazia

dezbaterii, astfel cum rezultă din partea introductivă a

hotărârii.

Recursurile

nu sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta:

Încheierea

primei instanțe este laborios motivată, argumentele de fapt și de drept care au

impus luarea măsurii preventive, inclusiv argumentele juridice prin care au

fost înlăturate apărările inculpaților,

fiind

expuse pe parcursul celor 7 pagini ale hotărârii atacate (pag. 4-10

ale

încheierii).

Cadrul

legal în care se poate lua față de inculpat măsura arestării este stabilit, în

principal, prin dispozițiile art. 143, art. 148-149,

art. 149/1 și urm. C. proc. pen., respectiv, art. 136, art. 137, art.

137/1 C. proc. pen.

În

aplicarea dispozițiilor acestui cadru procesual, activitatea judecătorului are

unele limitări impuse analizei actelor și lucrărilor

dosarului, limitări care derivă din necesitatea prezervării prezumției

de

nevinovăție - în condițiile luării acestei măsuri, competența

specială acordată de legiuitor pentru faza urmăririi penale - în această

materie a privării de libertate, precum și din obiectul investirii.

În

esență, pentru arestarea inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe

fond două sunt condițiile avute în vedere de legiuitor: existența unor probe

sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea

penală (art. 143 C. proc. pen.) și, respectiv, existența unuia dintre cazurile

de arestare prevăzute de art. 148 lit. a) - f) C. proc. pen.

Î

n

cauză, corect prima instanță a reținut că sunt îndeplinite ambele condiții

pentru arestarea inculpaților.

Astfel,

actele și lucrările dosarului de urmărire penală relevă indicii temeinice care

fac rezonabilă presupunerea că inculpații au săvârșit faptele prevăzute de legea

penală, sub încadrările juridice date de procuror în ordonanțele de punere în

mișcare a acțiunii penale.

Î

ntrucât

prima instanță a făcut o amplă și convingătoare examinare a probatoriului

administrat - concluzionând corect cu

privire

la existența indiciilor temeinice și a probelor care fac rezonabilă

presupunerea

că inculpații au săvârșit faptele prevăzute de legea penală, Înalta Curte

apreciază că nu este necesară reiterarea acestora, cele expuse în paginile 6-8

ale încheierii fiind suficiente pentru conturarea îndeplinirii condiției

prevăzute de art. 143 C. proc. pen.

De asemenea, este corectă și concluzia primei

instanțe cu privire

la existența cazului de arestare

prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., argumentele fiind pe larg expuse în

pagina 9 ale încheierii.

Nici cu privire la aceste argumente, Înalta Curte

nu apreciază ca

fiind necesară reiterarea lor, în

completarea lor reținându-se și următoarele aspecte:

Contrar

susținerii apărării, se constată că prima instanță a delimitat noțiunile

„pericol public" ori „pericol concret", de noțiunea „pericol concret

pentru ordinea publică".

Potrivit

art. 1 alin. (2) C. proc. pen., procesul penal trebuie să contribuie, printre

altele, „la apărarea ordinii de drept". De asemenea, potrivit art. 53 din

Constituție, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns,

printre altele, pentru apărarea ordinii.

Î

n

cuprinsul noțiunilor de „ordine", „ordine de drept" și „ordine

publică" se regăsește și încrederea membrilor societății cu privire la

funcționarea justiției.

Din

examinarea argumentelor primei instanțe rezultă că nu calitatea profesională a

inculpaților (avocat și, respectiv, comisar șef poliție) a determinat, prin ea

însăși, privită singular, luarea măsurii arestării, ci întregul context al

faptelor presupus a fi fost săvârșite de aceștia (presupusa influențare a unor

instanțe, inclusiv a instanței supreme, în luarea unor decizii).

Invocarea

de către apărare a unor decizii de speță, în materia arestării pe temeiul art.

148 lit. f) C. proc. pen., nu este de natură să justifice o altă concluzie

deoarece „pericolul concret pentru ordinea

publică"

este apreciat, nu în abstract, ci în concret, în fiecare cauză, în

raport cu toate datele acesteia, cu cele

referitoare la contextul faptic și

cele referitoare la persoanele

acuzate.

Ambele

condiții examinate anterior, sunt regăsite și în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (existența motivelor

verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv,

necesitatea

protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și dreptul

național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a

opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de

natură să justifice o detenție preventivă.

Înalta

Curte, cu privire la celelalte motive de recurs ale apărării, constată că unele

nu sunt întemeiate, iar altele exced competenței instanței în raport cu

obiectul investirii.

Examinarea conținutului încheierii recurate relevă,

de asemenea,

că este neîntemeiată susținerea apărării

potrivit căreia aceasta este nemotivată, sau motivată doar cu privire la unul

dintre inculpați, argumentele prezentate fiind condiționate de presupusa

participare a fiecărui inculpat (art. 143 C. proc. pen.), precum și de

calitatea lor profesională în contextul concret al presupusei săvârșiri a

faptelor [art. 148 lit. f) C. proc. pen.], paginile 6-8, respectiv, pag.9 ale

încheierii fiind elocvente în acest sens.

Astfel,

examinând actele și lucrările dosarului se constată că au fost respectate toate

cerințele formale (de procedură) cu privire la

luarea măsurii preventive (sesizare, efectuarea actelor premergătoare,

începerea

urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, ascultarea inculpaților

de către procuror și de către instanță, întocmirea referatului motivat pentru

propunerea de arestare preventivă, emiterea încheierii de arestare și a

mandatelor de arestare).

Invocarea

dispozițiilor art. 332 C. proc. pen., cu referire la sesizarea instanței prin

propunerea de arestare care, în opinia apărării, ar fi nemotivată, nu poate fi

primită deoarece, pe de o parte, nu este un referat nemotivat, iar pe de altă

parte, ar presupune aplicarea prin analogie a unui text referitor la sesizarea

instanței prin rechizitoriu, după finalizarea fazei urmăririi penale (o

dispoziție legală din altă materie).

Afirmațiile

apărării cu privire la modul de desfășurare a urmăririi penale, calitatea

morală a numiților S.I. și I.S., pretinsele „lupte interne" la nivelul

I.P.J., existența unei „înscenări", neîntrunirea elementelor constitutive ale

infracțiunilor și pretinsa îndeplinire a atribuțiilor de serviciu în limitele

legii de către inculpați, exced limitelor investirii și competențelor instanței

de recurs, în această fază procesuală a cauzei.

De asemenea, exced prezentului cadru procesual și

interpretările

pe care

apărarea le dă, după caz, conținutului convorbirilor telefonice, primirii

sumelor de bani, neîntocmirii contractului de asistență juridică,

faptelor care fac obiectul cercetărilor și credibilității persoanelor

ascultate.

Din

analiza prevederilor art. 91/1 alin. (1) și (2) C. proc. pen., rezultă că

interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau

comunicărilor efectuate

prin telefon ori prin orice mijloc electronic de

comunicare pot fi autorizate și în etapa actelor premergătoare, iar nu numai

după începerea urmăririi penale.

Față de

cele reținute, Înalta Curte - în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. - va respinge ca nefondate recursurile inculpaților.

Potrivit

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., fiecare recurent va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

inculpații R.V. și T.T.M. împotriva încheierii nr. 6/PI/CC din 13 decembrie

2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr.

1398/59/2008.

Obligă recurenții inculpați la pata

sumei de câte 100 lei fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 17 decembrie

2008.