ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4200/2008

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 6/PI/CC din 13 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților R.V. (comisar șef poliție din cadrul I.P.J. Timiș, Poliția municipiului Timișoare, Biroul Investigații Criminale) și T.T.M. (avocat în cadrul Baroului Bihor) pe o perioadă de 29 de zile, de la 13 decembrie 2008 până la 10 ianuarie 2009, inclusiv. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, din actele și lucrările dosarului de urmărire penală, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143, art. 148 lit. f) și art. 149/1 C. proc.

pen. Împotriva încheierii, ambii inculpați au declarat prezentele recursuri, motivele fiind menționate în scris și dezvoltate oral cu ocazia dezbaterii, astfel cum rezultă din partea introductivă a hotărârii. Recursurile nu sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta: Încheierea primei instanțe este laborios motivată, argumentele de fapt și de drept care au impus luarea măsurii preventive, inclusiv argumentele juridice prin care au fost înlăturate apărările inculpaților, fiind expuse pe parcursul celor 7 pagini ale hotărârii atacate (pag. 4-10 ale încheierii). Cadrul legal în care se poate lua față de inculpat măsura arestării este stabilit, în principal, prin dispozițiile art. 143, art. 148-149, art. 149/1 și urm. C. proc.

pen., respectiv, art. 136, art. 137, art. 137/1 C. proc. pen. În aplicarea dispozițiilor acestui cadru procesual, activitatea judecătorului are unele limitări impuse analizei actelor și lucrărilor dosarului, limitări care derivă din necesitatea prezervării prezumției de nevinovăție - în condițiile luării acestei măsuri, competența specială acordată de legiuitor pentru faza urmăririi penale - în această materie a privării de libertate, precum și din obiectul investirii. În esență, pentru arestarea inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe fond două sunt condițiile avute în vedere de legiuitor: existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc.

pen.) și, respectiv, existența unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a) - f) C. proc. pen. Î n cauză, corect prima instanță a reținut că sunt îndeplinite ambele condiții pentru arestarea inculpaților. Astfel, actele și lucrările dosarului de urmărire penală relevă indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpații au săvârșit faptele prevăzute de legea penală, sub încadrările juridice date de procuror în ordonanțele de punere în mișcare a acțiunii penale. Î ntrucât prima instanță a făcut o amplă și convingătoare examinare a probatoriului administrat - concluzionând corect cu privire la existența indiciilor temeinice și a probelor care fac rezonabilă presupunerea că inculpații au săvârșit faptele prevăzute de legea penală, Înalta Curte apreciază că nu este necesară reiterarea acestora, cele expuse în paginile 6-8 ale încheierii fiind suficiente pentru conturarea îndeplinirii condiției prevăzute de art. 143 C. proc.

pen. De asemenea, este corectă și concluzia primei instanțe cu privire la existența cazului de arestare prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., argumentele fiind pe larg expuse în pagina 9 ale încheierii. Nici cu privire la aceste argumente, Înalta Curte nu apreciază ca fiind necesară reiterarea lor, în completarea lor reținându-se și următoarele aspecte: Contrar susținerii apărării, se constată că prima instanță a delimitat noțiunile „pericol public" ori „pericol concret", de noțiunea „pericol concret pentru ordinea publică". Potrivit art. 1 alin. (2) C. proc. pen., procesul penal trebuie să contribuie, printre altele, „la apărarea ordinii de drept". De asemenea, potrivit art. 53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns, printre altele, pentru apărarea ordinii.

Î n cuprinsul noțiunilor de „ordine", „ordine de drept" și „ordine publică" se regăsește și încrederea membrilor societății cu privire la funcționarea justiției. Din examinarea argumentelor primei instanțe rezultă că nu calitatea profesională a inculpaților (avocat și, respectiv, comisar șef poliție) a determinat, prin ea însăși, privită singular, luarea măsurii arestării, ci întregul context al faptelor presupus a fi fost săvârșite de aceștia (presupusa influențare a unor instanțe, inclusiv a instanței supreme, în luarea unor decizii). Invocarea de către apărare a unor decizii de speță, în materia arestării pe temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., nu este de natură să justifice o altă concluzie deoarece „pericolul concret pentru ordinea publică" este apreciat, nu în abstract, ci în concret, în fiecare cauză, în raport cu toate datele acesteia, cu cele referitoare la contextul faptic și cele referitoare la persoanele acuzate.

Ambele condiții examinate anterior, sunt regăsite și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (existența motivelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârșit o infracțiune și, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admițându-se că, în măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Înalta Curte, cu privire la celelalte motive de recurs ale apărării, constată că unele nu sunt întemeiate, iar altele exced competenței instanței în raport cu obiectul investirii. Examinarea conținutului încheierii recurate relevă, de asemenea, că este neîntemeiată susținerea apărării potrivit căreia aceasta este nemotivată, sau motivată doar cu privire la unul dintre inculpați, argumentele prezentate fiind condiționate de presupusa participare a fiecărui inculpat (art. 143 C. proc.

pen.), precum și de calitatea lor profesională în contextul concret al presupusei săvârșiri a faptelor [art. 148 lit. f) C. proc. pen.], paginile 6-8, respectiv, pag.9 ale încheierii fiind elocvente în acest sens. Astfel, examinând actele și lucrările dosarului se constată că au fost respectate toate cerințele formale (de procedură) cu privire la luarea măsurii preventive (sesizare, efectuarea actelor premergătoare, începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, ascultarea inculpaților de către procuror și de către instanță, întocmirea referatului motivat pentru propunerea de arestare preventivă, emiterea încheierii de arestare și a mandatelor de arestare). Invocarea dispozițiilor art. 332 C. proc.

pen., cu referire la sesizarea instanței prin propunerea de arestare care, în opinia apărării, ar fi nemotivată, nu poate fi primită deoarece, pe de o parte, nu este un referat nemotivat, iar pe de altă parte, ar presupune aplicarea prin analogie a unui text referitor la sesizarea instanței prin rechizitoriu, după finalizarea fazei urmăririi penale (o dispoziție legală din altă materie). Afirmațiile apărării cu privire la modul de desfășurare a urmăririi penale, calitatea morală a numiților S.I. și I.S., pretinsele „lupte interne" la nivelul I.P.J., existența unei „înscenări", neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor și pretinsa îndeplinire a atribuțiilor de serviciu în limitele legii de către inculpați, exced limitelor investirii și competențelor instanței de recurs, în această fază procesuală a cauzei.

De asemenea, exced prezentului cadru procesual și interpretările pe care apărarea le dă, după caz, conținutului convorbirilor telefonice, primirii sumelor de bani, neîntocmirii contractului de asistență juridică, faptelor care fac obiectul cercetărilor și credibilității persoanelor ascultate. Din analiza prevederilor art. 91/1 alin. (1) și (2) C. proc. pen., rezultă că interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate și în etapa actelor premergătoare, iar nu numai după începerea urmăririi penale. Față de cele reținute, Înalta Curte - în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondate recursurile inculpaților.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., fiecare recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații R.V. și T.T.M. împotriva încheierii nr. 6/PI/CC din 13 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. 1398/59/2008. Obligă recurenții inculpați la pata sumei de câte 100 lei fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 17 decembrie 2008.