ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3090/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11784 din 6 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta RA T.B. SA în contradictoriu cu pârâta C.R. prin R.C. SA privind constatarea nulității clauzei compromisorii cuprinsă în art. 28.2 al contractului din 26 martie 2004 pentru lipsa capacității regiei de a încheia astfel de clauze. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta RA T.B. SA solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a pronunțat decizia comercială nr. 170 din 8 aprilie 2009, prin care a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța, astfel, a reținut că nu poate fi reținută susținerea apelantei în sensul că art. 51 din Legea nr. 15/1990, s-ar referi doar la litigiile dintre regia autonomă și societatea comercială cu capital de stat. În măsura în care legiuitorul dorea să limiteze posibilitatea încheierii unei clauze compromisorii doar în cazul contractelor încheiate de aceste două tipuri de persoane juridice, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru și în alin. (2), așa cum a menționat și în alin. (1) al articolului citat. În lipsa, însă, a dispoziției exprese a legiuitorului, textul nu poate fi interpretat decât în sensul permisiunii acordate regiilor autonome de a stipula o clauză compromisorie în contractele încheiate cu orice societate comercială, indiferent de structura capitalului social.

În ce privește critica apelantei referitoare la faptul că nu este o persoană de drept public pentru a-i fi aplicabile dispozițiile Convenției Europene de Arbitraj Comercial Internațional, s-a reținut că judecătorul fondului nu a apreciat aplicabilitatea în raport de dispoziția art. 2 din actul internațional (ce reglementează situația specială a persoanelor de drept public, față de care statul semnatar putea face rezerve la momentul semnării ori ratificării Convenției), ci în raport de dispoziția art. 1 din Convenție care prevede aplicabilitatea acesteia pentru litigiile născute din operații de comerț internațional între persoane juridice sau fizice având în vedere momentul încheierii convenției, reședința lor obișnuită sau sediul în state contractante diferite.

În concluzie, s-a apreciat că, în mod corect, judecătorul fondului a reținut caracterul valabil al clauzei compromisorii, atât în raport de dispozițiile Legii nr. 15/1990, cât și raportat la prevederile Convenției Europene de Arbitraj Comercial Internațional. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri invocând motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, din care, în opinia sa, rezultă că numai în cazul litigiilor dintre regiile autonome sau dintre acestea și societățile comerciale cu capital de stat, părțile pot apela și la arbitraj, text care trebuie privit într-o interpretare sistematică drept excepție de la regula instituită în alin. (1) al aceluiași text de lege, potrivit căreia litigiile de orice fel în care sunt implicate regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat sunt de competența instanțelor judecătorești de drept comun [ alin. (1)]. Pe de altă parte, potrivit art. 340 C. proc.

civ., persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție, ori potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 înstrăinarea bunurilor imobile aparținând regiei autonome sau încheierea de tranzacții în litigii cu o valoare de peste 10 milioane lei, se face cu aprobarea ministerului de resort, în speță, neexistând o astfel de aprobare. Intimata – pârâtă a formulata întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând recursul în raport de motivele de fapt și de drept invocate se găsește nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 51 din Legea nr. 15/1990, modificată, litigiile de orice fel în care sunt implicate regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat sunt de competența instanțelor judecătorești de drept comun [alin. (1)]. Pentru soluționarea litigiilor dintre ele, regiile autonome și societățile comerciale pot apela și la arbitraj [alin. (2)]. Interpretarea doar prin raportare la litera legii, contravine evoluției regiilor autonome și societăților comerciale cu capital majoritar de stat spre regimul de drept comun al societăților comerciale și regulilor de interpretare logică, istorică și teleologică a legii, art. 51 din Legea nr. 15/1990, modificată, ca și întreaga lege, trebuind a fi înțeles în condițiile anului 1990, când fostele întreprinderi de stat au fost reorganizate în societăți comerciale.

Astfel, consacrând revenirea la regimul de drept comun al judecării litigiilor în care sunt implicate regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat, [art. 51 alin. (1)] în condițiile în care anterior aceasta revenea în competența exclusivă a arbitrajului de stat, s-a consacrat clar și neechivoc și dreptul acestora de a recurge la arbitraj, drept recunoscut oricărei societăți comerciale prin alin. (2) a aceluiași articol nu numai societăților comerciale cu capital privat, legiuitorul nefăcând în această privință nicio diferențiere. A interpreta altfel înseamnă, de fapt, a adăuga la lege.

Pe de altă parte, art. 51 trebuie coroborat cu art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, la care face de altfel referire și recurenta, text potrivit căruia înstrăinarea bunurilor imobile aparținând regiei autonome sau încheierea unei tranzacții în litigii cu o valoare de peste 10 milioane de lei se face cu aprobarea ministerului de resort, ceea ce înlătură, explicit, interdicția, anterioară intrării în vigoare a acestei legi, impusă fostelor întreprinderi socialiste de a încheia tranzacții, deci, și convenții arbitrale. Concluzia este că ele sunt supuse regimului soluționării litigiilor, care permite accesul la arbitraj și atunci când legea atribuie litigiile patrimoniale în competența instanțelor de drept comun, se înțelege, în lipsa unor dispoziții contrare, că acestea sunt susceptibile să fie soluționate și pe calea arbitrajului, în condițiile Cărții a IV-a a C. proc.

civ. În cauză, nu ne aflăm în ipoteza de excepție la care face referire art. 340 C. proc. civ. cu raportare la art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, respectiv lipsa aprobării ministerului de resort, în cazul unei valori mai mari de 10 milioane de lei, deoarece acest text nu interzice soluționarea prin tranzacție a litigiilor cu un asemenea obiect, ci doar condiționează valabilitatea tranzacției de existența acordului ministerului de resort, or prin acțiunea introductivă recurenta – reclamantă a solicitat să se constate nulitatea clauzei arbitrale pentru lipsa capacității acesteia de a o încheia, ca regie autonomă, deci, nici nu s-ar putea aprecia asupra încălcării interdicției în lipsa dovezii existenței unui litigiu între părți care să depășească această valoare.

Așa fiind, soluția instanței de apel este legală, iar criticile nefondate, încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta RA T.B. SA împotriva deciziei comerciale nr. 170 din 8 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2009.