ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3090/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3090/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 11784 din 6

noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta RA T.B.

SA în contradictoriu cu pârâta C.R. prin R.C. SA privind constatarea

nulității clauzei compromisorii cuprinsă în art. 28.2 al

contractului din 26 martie 2004 pentru lipsa capacității regiei de a

încheia astfel de clauze.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta RA T.B. SA solicitând admiterea

apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii

de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de criticile formulate și de

apărările invocate, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a pronunțat decizia comercială nr. 170 din 8 aprilie

2009, prin care a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța,

astfel, a reținut că nu poate fi reținută susținerea

apelantei în sensul că art. 51 din Legea nr. 15/1990, s-ar referi doar la

litigiile dintre regia autonomă și societatea comercială cu

capital de stat. În măsura în care legiuitorul dorea să limiteze

posibilitatea încheierii unei clauze compromisorii doar în cazul contractelor

încheiate de aceste două tipuri de persoane juridice, ar fi prevăzut

în mod expres acest lucru și în alin. (2), așa cum a menționat

și în alin. (1) al articolului citat. În lipsa, însă, a

dispoziției exprese a legiuitorului, textul nu poate fi interpretat decât

în sensul permisiunii acordate regiilor autonome de a stipula o clauză

compromisorie în contractele încheiate cu orice societate comercială,

indiferent de structura capitalului social.

În ce privește critica

apelantei referitoare la faptul că nu este o persoană de drept public

pentru a-i fi aplicabile dispozițiile Convenției Europene de Arbitraj

Comercial Internațional, s-a reținut că judecătorul

fondului nu a apreciat aplicabilitatea în raport de dispoziția art. 2 din

actul internațional (ce reglementează situația specială a

persoanelor de drept public, față de care statul semnatar putea face

rezerve la momentul semnării ori ratificării Convenției), ci în

raport de dispoziția art. 1 din Convenție care prevede

aplicabilitatea acesteia pentru litigiile născute din operații de

comerț internațional între persoane juridice sau fizice având în

vedere momentul încheierii convenției, reședința lor

obișnuită sau sediul în state contractante diferite.

În concluzie, s-a apreciat

că, în mod corect, judecătorul fondului a reținut caracterul

valabil al clauzei compromisorii, atât în raport de dispozițiile Legii nr.

15/1990, cât și raportat la prevederile Convenției Europene de

Arbitraj Comercial Internațional.

Reclamanta a formulat recurs

împotriva acestei hotărâri invocând motivul de recurs, prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a

interpretat greșit dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

din care, în opinia sa, rezultă că numai în cazul litigiilor dintre

regiile autonome sau dintre acestea și societățile comerciale cu

capital de stat, părțile pot apela și la arbitraj, text care

trebuie privit într-o interpretare sistematică drept excepție de la

regula instituită în alin. (1) al aceluiași text de lege, potrivit

căreia litigiile de orice fel în care sunt implicate regii autonome sau

societăți comerciale cu capital de stat sunt de competența

instanțelor judecătorești de drept comun

[

alin. (1)].

Pe de altă parte,

potrivit art. 340 C. proc. civ., persoanele care au capacitatea deplină de

exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea

arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care

privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție,

ori potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 înstrăinarea bunurilor

imobile aparținând regiei autonome sau încheierea de tranzacții în

litigii cu o valoare de peste 10 milioane lei, se face cu aprobarea

ministerului de resort, în speță, neexistând o astfel de aprobare.

Intimata – pârâtă a formulata

întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul în raport

de motivele de fapt și de drept invocate se găsește nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 51 din Legea nr.

15/1990, modificată, litigiile de orice fel în care sunt implicate regii

autonome sau societăți comerciale cu capital de stat sunt de

competența instanțelor judecătorești de drept comun [alin.

(1)]. Pentru soluționarea litigiilor dintre ele, regiile autonome și

societățile comerciale pot apela și la arbitraj [alin. (2)].

Interpretarea doar prin

raportare la litera legii, contravine evoluției regiilor autonome și

societăților comerciale cu capital majoritar de stat spre regimul de

drept comun al societăților comerciale și regulilor de

interpretare logică, istorică și teleologică a legii, art. 51

din Legea nr. 15/1990, modificată, ca și întreaga lege, trebuind a fi

înțeles în condițiile anului 1990, când fostele întreprinderi de stat

au fost reorganizate în societăți comerciale.

Astfel, consacrând revenirea

la regimul de drept comun al judecării litigiilor în care sunt implicate

regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat, [art. 51 alin.

(1)] în condițiile în care anterior aceasta revenea în competența

exclusivă a arbitrajului de stat, s-a consacrat clar și neechivoc

și dreptul acestora de a recurge la arbitraj, drept recunoscut

oricărei societăți comerciale prin alin. (2) a aceluiași

articol nu numai societăților comerciale cu capital privat,

legiuitorul nefăcând în această privință nicio

diferențiere.

A interpreta altfel

înseamnă, de fapt, a adăuga la lege.

Pe de altă parte, art.

51 trebuie coroborat cu art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, la care face de

altfel referire și recurenta, text potrivit căruia înstrăinarea

bunurilor imobile aparținând regiei autonome sau încheierea unei

tranzacții în litigii cu o valoare de peste 10 milioane de lei se face cu

aprobarea ministerului de resort, ceea ce înlătură, explicit,

interdicția, anterioară intrării în vigoare a acestei legi,

impusă fostelor întreprinderi socialiste de a încheia tranzacții,

deci, și convenții arbitrale.

Concluzia este că ele

sunt supuse regimului soluționării litigiilor, care permite accesul

la arbitraj și atunci când legea atribuie litigiile patrimoniale în

competența instanțelor de drept comun, se înțelege, în lipsa

unor dispoziții contrare, că acestea sunt susceptibile să fie

soluționate și pe calea arbitrajului, în condițiile

Cărții a IV-a a C. proc. civ.

În cauză, nu ne

aflăm în ipoteza de excepție la care face referire art. 340 C. proc.

civ. cu raportare la art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, respectiv lipsa

aprobării ministerului de resort, în cazul unei valori mai mari de 10

milioane de lei, deoarece acest text nu interzice soluționarea prin

tranzacție a litigiilor cu un asemenea obiect, ci doar

condiționează valabilitatea tranzacției de existența

acordului ministerului de resort, or prin acțiunea introductivă

recurenta – reclamantă a solicitat să se constate nulitatea clauzei

arbitrale pentru lipsa capacității acesteia de a o încheia, ca regie

autonomă, deci, nici nu s-ar putea aprecia asupra încălcării

interdicției în lipsa dovezii existenței unui litigiu între

părți care să depășească această valoare.

Așa fiind, soluția

instanței de apel este legală, iar criticile nefondate, încât în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta RA T.B. SA împotriva deciziei comerciale nr. 170 din 8 aprilie

2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2009.