ÎCCJ, Decizia nr. 607/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 607/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului în anulare de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 627 din 18
noiembrie 1999, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe
inculpatul B.A. la 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute
de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută
de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a)
din același cod.
În baza art. 83 C. pen. a revocat
suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată
acestuia prin sentința penală nr. 5171 din 4 octombrie 1995 a Tribunalului militar
București și a dispus executarea acesteia, în întregime, alături de pedeapsa
aplicată în cauză, în final, inculpatul B.A. urmând să execute 10 ani
închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)
C. pen.
În baza art. 88 C. pen., din
pedeapsa aplicată inculpatului a dedus prevenția de la 20 noiembrie 1997 la 30
iunie 1998.
În baza art. 14 și a art. 346 C.
proc. pen., cu referire la art. 998 și urm. C. civ., a obligat pe inculpatul B.A.
să plătească 546.390 lei părții civile, Spitalul Universitar București și
831.306 lei părții civile, Spitalul Clinic N. Gh. Lupu, plus dobânda medie
interbancară de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la achitarea
integrală a debitelor.
A constatat acoperit, în parte,
prejudiciul cauzat părții civile P.C., prin restituirea unui telefon marca
Siemens, cu seria 924859-C2510-A1-1.
A admis în parte acțiunea civilă
formulată de partea civilă P.C. și a obligat inculpatul să plătească acesteia
600.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
fond a reținut următoarea situație de fapt:
În perioada lunilor octombrie –
noiembrie 1997, partea vătămată a început o afacere comercială, având ca obiect
cumpărarea de telefoane mobile, defecte sau în stare de funcționare, la preț
redus, repararea celor defecte și apoi revânzarea lor.
Drept urmare, aceasta a fost contactată
de mai multe persoane, printre care și inculpatul B.A. (împreună cu alți
inculpați, față de care s-a disjuns urmărirea penală).
În ziua de 13 noiembrie 1997, partea
vătămată P.C. a primit un telefon, în cursul dimineții, prin care era anunțată
că vor veni două persoane care intenționează să cumpere un telefon mobil.
Cele două persoane au fost aduse în
locuință, la cererea părții vătămate, de martorul G.Ș.
Cei doi au discutat cu partea
vătămată, convenind să vină a doua zi, cu banii, pentru a cumpăra mai multe
telefoane mobile.
În cursul serii aceleiași zile, 13
noiembrie 1997, partea vătămată a primit din nou vizita unui pretins
cumpărător, identificat ulterior ca fiind inculpatul B.A.
În ziua de 14 noiembrie 1997, în
jurul orei 19.20, la locuința părții vătămate s-au prezentat cei doi indivizi,
cu care acesta convenise în ziua precedentă, vânzarea mai multor telefoane mobile.
Au discutat aproximativ 10 minute,
timp în care cei doi indivizi au examinat mai multe telefoane mobile și, în
care, unul dintre cei doi a primit un apel, ce s-a dovedit ulterior a fi semnalul
de pătrundere în locuință a celorlalți inculpați.
Peste câteva clipe, în locuință au
pătruns 4–5 indivizi, care l-au agresat fizic pe P.C., l-au imobilizat prin
aplicare de bandaje de scotch la mâini, la picioare și la gură.
Când victima a încercat să se
dezlege, a fost din nou lovită și legată.
În acest timp, indivizii pătrunși în
locuința părții vătămate au furat 19 telefoane mobile și o haină de piele,
îmblănită, în care se afla suma de 600.000 lei, precum și cheile casei, după
care au părăsit locuința. Victima a rămas imobilizată în locuință, a cărei ușă
de intrare a fost încuiată de inculpați cu cheia aflată în haina sustrasă.
Partea vătămată a reușit să se
dezlege, dar nu a putut părăsi locuința decât după venirea soției sale, moment
în care a sesizat organele de poliție cu privire la cele întâmplate.
Ulterior, victima a fost internată
în spital, certificatul medico-legal atestând că necesită 14-16 zile de
îngrijiri medicale pentru însănătoșire.
Apelul declarat de inculpatul B.A.
împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia
nr. 84 din 6 martie 2000 a Curții de Apel București, secția I penală.
Curtea Supremă de Justiție, secția
penală, prin decizia nr. 3298 din 22 iunie 2001, a respins recursul declarat de
inculpat împotriva acestei din urmă decizii, ca nefondat.
Prin aceeași decizie, instanța de
recurs a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul deținerii și
arestării preventive de la 20 noiembrie 1997 la 22 iunie 2001.
Împotriva celor trei hotărâri
pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă
de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și
ale art. 410 alin. (1) partea I pct. 7
1
teza I C. proc. pen.
S-a susținut că, prin nededucerea
arestării preventive executate de inculpat, instanțele au pronunțat hotărâri
contrare legii.
În acest sens, s-a arătat că
instanțele au aplicat corect dispozițiile art. 83 C. pen., însă au omis să
deducă perioada executată din pedeapsa anterioară.
Ca atare, se impune ca, din pedeapsa
de 10 ani închisoare, să se scadă și perioada executată, de o lună și 21 zile
închisoare, alături de deducerea arestului preventiv dispus în cauza dedusă
judecății.
În concluzie, procurorul general a
solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea
cauzei, în limitele arătate.
Recursul în anulare este fondat,
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Pedeapsa aplicată inculpatului este
rezultatul operațiunii de adaptare a acesteia, realizată în cadrul
individualizării judiciare, în raport de criteriile generale prevăzute de art.
72 C. pen.
Individualizarea judiciară corectă
are ca rezultat asigurarea finalității răspunderii penale, prin aplicarea unei
pedepse corespunzătoare gravității infracțiunii săvârșite, pericolul social concret
al acesteia și al autorului ei, împrejurărilor care atenuează sau agravează
răspunderea penală, în limitele determinate de legiuitor prin norma
incriminatoare, în cadrul individualizării legale a pedepselor.
Ca atare, operațiunea de
individualizare a pedepselor privește nu numai aplicarea pedepsei, prin
hotărârea de condamnare, pentru infracțiunile săvârșite, ci și determinarea
corectă a pedepsei ce urmează a fi efectiv executată.
Când pedeapsa aplicată este cea a
închisorii, printre altele, se pune și problema calculării timpului pe care
inculpatul l-a executat, din durata pedepsei aplicate, prin reținere sau arest
preventiv, în legătură cu fapta pentru care a fost condamnat.
Pentru a se evita executarea unei
pedepse în alte limite decât cele stabilite prin hotărârea de condamnare, prin
art. 88 C. pen. legiuitorul a prevăzut computarea reținerii și arestării
preventive, în sensul scăderii timpului astfel executat din durata pedepsei
închisorii pronunțate.
Dată fiind importanța executării
efective numai a pedepsei, așa cum a fost individualizată de către instanța de
judecată, prin art. 343 alin. (2) C. proc. pen. s-a stabilit că deliberarea
poartă, printre altele, asupra computării reținerii și arestării preventive.
În cauză, instanța de judecată,
sesizată cu judecarea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2)
lit. a), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din același cod,
săvârșită la data de 14 noiembrie 1997, a constatat că inculpatul B.A. a
săvârșit infracțiunea dedusă judecății în cadrul termenului de încercare
stabilit de Tribunalul militar București, prin sentința penală nr. 517 din 4
octombrie 1995, hotărâre prin care acest inculpat a fost condamnat la 2 ani
închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 321 alin.
(2) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., cu referire la care, conform art. 81
și art. 82 din același cod, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pe
o perioadă de 4 ani.
Prin sentința menționată, definitivă
prin neapelare, prima instanță a dispus și deducerea duratei arestării
preventive de la 12 februarie 1995 la 3 aprilie 1995.
Nedispunând, prin hotărârile atacate
cu recurs în anulare, ca din pedeapsa de 10 ani închisoare să se scadă și
perioada menționată, instanțele au pronunțat hotărâri contrare legii, supuse
cazului de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 17
1
C. proc.
pen., corespunzător temeiului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7
1
teza I din același cod, invocat de procurorul general.
Pe de altă parte, cu referire la
cererea de extindere a recursului în anulare, prin art. 1 lit. a) din Legea nr.
137/1997 sa stabilit că ,,se grațiază în întregime pedepsele cu închisoarea
până la 2 ani inclusiv”.
Inculpatul a fost condamnat la o
pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea în 1995 a infracțiunii prevăzute
de art. 321 C. pen.
La data apariției actului normativ
invocat, inculpatul nu era recidivist, iar infracțiunea săvârșită de acesta nu
era dintre cele excluse de la beneficiul grațierii, prin art. 5 din Legea nr.
137/1997.
Ca atare, se va constata că pedeapsa
de 2 ani închisoare a fost grațiată prin actul normativ menționat.
În consecință, pentru considerentele
ce preced, potrivit art. 414
1
, cu referire la art. 385
15
pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curtea va admite recursul în anulare și va
casa hotărârile atacate numai cu privire la această omisiune.
Totodată, în baza art. 192 alin. (3)
din Codul de procedură penală, se va dispune plata onorariului de avocat
cuvenit apărătorului din oficiu, conform dispozitivului, din fondul
Ministerului de Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în anulare declarat
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție
împotriva sentinței penale nr. 627 din 18 noiembrie 1999 a Tribunalului
București, secția I penală, deciziei penale nr. 84 din 6 martie 2000 a Curții
de Apel București, secția I penală și deciziei nr. 3298 din 22 iunie 2001 a
Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul B.A.
Casează hotărârile atacate numai cu
privire la pedeapsa de executat, aplicarea dispozițiilor Legii nr. 137/1997 și
deducerea arestării preventive.
Menține dispoziția privind revocarea
suspendării condiționate a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului B.A.
prin sentința penală nr. 517 din 4 octombrie 1995 a Tribunalului Militar
București.
În baza art. 1 lit. a) și a art. 10 din
Legea nr. 137/1997, constată că a fost grațiată în întregime, condiționat,
pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința menționată.
Deduce din pedeapsa aplicată
inculpatului B.A. timpul executat de la 12 februarie 1995 la 3 aprilie 1995 și
de la 20 noiembrie 1997 până la 8 decembrie 2003.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.
Pronunțată în ședință publică, azi 8 decembrie 2003.