ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4812/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3108/2002, Tribunalul Brașov, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. V.P. SRL Brașov și a obligat pârâta S.C. A. 97 Brașov să-i plătească reclamantei 2.166.687.365 lei cu titlu de penalități de întârziere. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtă și a obligat-o la plata sumei de 46.311.873 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, în baza înscrisurilor de la dosar și a textelor de lege incidente cauzei că între reclamantă și pârâtă s-a încheiat înscrisul intitulat „convenție” din data de 22 septembrie 1999 prin care s-a convenit la livrarea de către reclamantă a cantității de 11.640 litri alcool cu plata la livrare și totodată s-au stabilit prin aceeași convenție penalități de 5% pe zi întârziere în îndeplinirea obligațiilor la plată ale pârâtei.

Cum marfa a fost primită la 6 aprilie 1999 iar plata s-a făcut în perioada 4 octombrie 1999-29 decembrie 1999 pârâta datorează penalități pretinse prin acțiune. Recursul declarat de pârâtă prin care susținea nelegalitatea și netemeinicia sentinței cu motivarea că a fost obligată la plata penalităților în lipsa unei convenții de clauză penală valabilă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 96 din 6 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 2003/2002. Împotriva acestei ultime hotărâri Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare.

Prin recursul în anulare se susține că în mod nelegal și netemeinic cele două instanțe au reținut că între părțile în litigiu s-ar fi convenit clauză penală cu 5% penalități de întârziere, convenție care a stat la baza obligării pârâtei prin sentința instanței de fond, obligare menținută prin decizia Curții de Apel Brașov. Se arată în acest sens că mențiunea făcută pe factura emisă de reclamantă nu întrunește elementele convenției deoarece exprimă voința unilaterală a reclamantei pe de o parte. Pe de altă parte, factura a fost semnată din partea pârâtei de o persoană care nu avea calitatea să reprezinte societatea. În ce privește înscrisul intitulat convenție acesta nu se referă la raportul juridic din care reclamanta susține că ar deriva în subsidiar obligația de plată a penalităților la care respectivul înscris se referă.

Criticile sunt întemeiate iar recursul se va admite pentru considerentele ce urmează: Conform art. 969 C. civ., „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. În speță între reprezentanții celor două societăți a avut loc o înțelegere verbală prin care reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei o cantitate de alcool, plata urmând să se efectueze la vânzare, fără penalități. Prin acțiunea introductivă reclamanta arată că prin factura fiscală nr. 1878172 din 27 septembrie 1999 a livrat pârâtei alcool etilic de 45,5 grade în valoare de 580.544.222 lei cu plata la livrare. Totodată afirmă reclamanta, marfa a fost primită fără obiecțiuni de către pârâtă care și-a însușit clauza privind penalități de 5% inserată în factură.

Ori este cunoscut că penalitățile constituie o sancțiune contractuală prestabilită prin acordul de voință al părților contractante, astfel că în lipsa unei astfel de clauze în contract, partea care nu-și îndeplinește ori își îndeplinește cu întârziere obligațiile asumate, nu poate fi obligată la penalități de întârziere. Ori este necontestat că în cauza de față livrarea produselor s-a făcut în baza unei înțelegeri verbale iar nu a unui contract scris în care să se fi stabilit răspunderea prin plata de penalități de întârziere în decontare, astfel că pârâta nu poate fi ținută la plata acestora cum greșit au considerat cele două instanțe prin hotărârile pronunțate.

Totodată mențiunea făcută de reclamantă unilateral pe factură privind plata unei penalități de întârziere, nu constituie o convenție legal încheiată între părți întrucât persoana care a semnat de primirea mărfii având calitatea de magazioner nu era abilitat să negocieze pentru pârâtă și în numele acesteia clauzele unui contract. În ce privește înscrisul intitulat convenție se reține că acesta este o copie a unui pretins înscris care se referă la un alt raport dintre părți, împrejurare ce rezultă din conținutul său (o livrare viitoare a unei alte cantități decât cea la care se referă factura în litigiu).

Prin urmare nici acest înscris nu întrunește elementele unei convenții valabil întocmită cu privire la raportul juridic dedus judecății așa încât în totalitate concluziile instanțelor privind existența unei clauze penale nu se sprijină pe dovezile care duc la concluzia celor susținute prin recursul în anulare și anume inexistența unei astfel de convenții generatoare de consecințe juridice. Față de considerentele ce preced, Curtea:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în prezent Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 3108 din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, și deciziei nr. 96 din 6 februarie 2003 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ. Modifică decizia atacată în sensul că admite recursul pârâtei S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 3108/C din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Brașov. Schimbă, în tot, sentința sus menționată în sensul că respinge acțiunea reclamantei S.C. V.P. SRL Brașov. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2003.