ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4812/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4812/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin
sentința nr. 3108/2002, Tribunalul Brașov, a admis acțiunea formulată de
reclamanta S.C. V.P. SRL Brașov și a obligat pârâta S.C. A. 97 Brașov să-i
plătească reclamantei 2.166.687.365 lei cu titlu de penalități de întârziere.
Prin aceeași hotărâre a fost respinsă cererea
reconvențională formulată de pârâtă și a obligat-o la plata sumei de 46.311.873
lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, în
baza înscrisurilor de la dosar și a textelor de lege incidente cauzei că între
reclamantă și pârâtă s-a încheiat înscrisul intitulat „convenție” din data de
22 septembrie 1999 prin care s-a convenit la livrarea de către reclamantă a
cantității de 11.640 litri alcool cu plata la livrare și totodată s-au stabilit
prin aceeași convenție penalități de 5% pe zi întârziere în îndeplinirea
obligațiilor la plată ale pârâtei. Cum marfa a fost primită la 6 aprilie 1999
iar plata s-a făcut în perioada 4 octombrie 1999-29 decembrie 1999 pârâta
datorează penalități pretinse prin acțiune.
Recursul declarat de pârâtă prin care susținea
nelegalitatea și netemeinicia sentinței cu motivarea că a fost obligată la
plata penalităților în lipsa unei convenții de clauză penală valabilă a fost
respins ca nefondat prin decizia nr. 96 din 6 februarie 2003 pronunțată de Curtea
de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul
nr. 2003/2002.
Împotriva acestei ultime hotărâri Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a
declarat recurs în anulare.
Prin recursul în anulare se susține că în mod
nelegal și netemeinic cele două instanțe au reținut că între părțile în litigiu
s-ar fi convenit clauză penală cu 5% penalități de întârziere, convenție care a
stat la baza obligării pârâtei prin sentința instanței de fond, obligare
menținută prin decizia Curții de Apel Brașov.
Se arată în acest sens că mențiunea făcută pe
factura emisă de reclamantă nu întrunește elementele convenției deoarece
exprimă voința unilaterală a reclamantei pe de o parte. Pe de altă parte, factura
a fost semnată din partea pârâtei de o persoană care nu avea calitatea să
reprezinte societatea.
În ce privește înscrisul intitulat convenție
acesta nu se referă la raportul juridic din care reclamanta susține că ar
deriva în subsidiar obligația de plată a penalităților la care respectivul
înscris se referă.
Criticile sunt întemeiate iar recursul se va
admite pentru considerentele ce urmează:
Conform art. 969 C. civ., „convențiile legal
făcute au putere de lege între părțile contractante”.
În speță între reprezentanții celor două
societăți a avut loc o înțelegere verbală prin care reclamanta s-a obligat să
livreze pârâtei o cantitate de alcool, plata urmând să se efectueze la vânzare,
fără penalități.
Prin acțiunea introductivă reclamanta arată că
prin factura fiscală nr. 1878172 din 27 septembrie 1999 a livrat pârâtei alcool
etilic de 45,5 grade în valoare de 580.544.222 lei cu plata la livrare.
Totodată afirmă reclamanta, marfa a fost primită fără obiecțiuni de către pârâtă
care și-a însușit clauza privind penalități de 5% inserată în factură.
Ori este cunoscut că penalitățile constituie o
sancțiune contractuală prestabilită prin acordul de voință al părților
contractante, astfel că în lipsa unei astfel de clauze în contract, partea care
nu-și îndeplinește ori își îndeplinește cu întârziere obligațiile asumate, nu
poate fi obligată la penalități de întârziere.
Ori este necontestat că în cauza de față
livrarea produselor s-a făcut în baza unei înțelegeri verbale iar nu a unui
contract scris în care să se fi stabilit răspunderea prin plata de penalități
de întârziere în decontare, astfel că pârâta nu poate fi ținută la plata
acestora cum greșit au considerat cele două instanțe prin hotărârile
pronunțate.
Totodată mențiunea făcută de reclamantă
unilateral pe factură privind plata unei penalități de întârziere, nu
constituie o convenție legal încheiată între părți întrucât persoana care a
semnat de primirea mărfii având calitatea de magazioner nu era abilitat să
negocieze pentru pârâtă și în numele acesteia clauzele unui contract.
În ce privește înscrisul intitulat convenție se
reține că acesta este o copie a unui pretins înscris care se referă la un alt
raport dintre părți, împrejurare ce rezultă din conținutul său (o livrare
viitoare a unei alte cantități decât cea la care se referă factura în litigiu).
Prin urmare nici acest înscris nu întrunește
elementele unei convenții valabil întocmită cu privire la raportul juridic
dedus judecății așa încât în totalitate concluziile instanțelor privind
existența unei clauze penale nu se sprijină pe dovezile care duc la concluzia
celor susținute prin recursul în anulare și anume inexistența unei astfel de
convenții generatoare de consecințe juridice.
Față de considerentele ce preced, Curtea:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în
prezent Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 3108 din
11 octombrie 2002 a Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios
administrativ, și deciziei nr. 96 din 6 februarie 2003 a Curții de Apel Brașov,
secția comercială și de contencios administrativ.
Modifică decizia atacată în sensul că admite recursul
pârâtei S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 3108/C din 11 octombrie 2002 a
Tribunalului Brașov.
Schimbă, în tot, sentința sus menționată în
sensul că respinge acțiunea reclamantei S.C. V.P. SRL Brașov.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 3 decembrie 2003.