Josan împotriva Republicii Moldova

CAUZUL CU JOSAN/MOLDOVA (Declarația nr. 37431/02) HOTĂRÂREA STRASBOURG 21 martie 2006 FINAL 21/06/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cazul Josan/Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), ședința în calitate de Camera compusă de: Președintele Sir Nicolas Bratza Bonello Traja Pavlovschi Garlicki, dna Mijović, Šikuta, judecători și dna F. Elens-Pasos, grefierul adjunct de secțiune deliberat în privat la 28 februarie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 37431/02) împotriva Republicii Moldova depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național moldovenesc, dna Vera Josan („reclamantul”), la 4 octombrie 2002. Reclamantul a fost reprezentat de dl Vitalie Iordachi, acționând în numele „Legii pentru Drepturile Omului”, o organizație neguvernamentală cu sediul în Chișinău.

Guvernul Moldovei (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Vitalie Pârlog. Reclamantul s-a plâns că drepturile sale sunt garantate de art. 6 § 1 din Convenția și dreptul ei la bucuria pașnică a bunurilor sale au fost încălcate ca urmare a neexecuției hotărârii finale a Curții de Apel din 11 aprilie 2002 și a ulterioară acuzație după cererea de anulare depusă de Oficiul Procurorului General. Cererea a fost alocată secțiunii a patra. La 7 ianuarie În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, o cameră din această secțiune a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa.

De asemenea, a hotărât să acorde prioritate cauzei în temeiul articolului 41 din Regulamentul Curții, având în vedere vârsta avansată și starea de sănătate slabă a reclamantului. Reclamantul și Guvernul au depus observații cu privire la fondul (art. 59 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1931 și locuiește în Hagimus. După construcția unui drum public, casa ei a fost deteriorată și a luat o acțiune împotriva Consiliului Local. La 1 iunie 2001 a obținut o hotărâre în favoarea sa, conform căreia Consiliul Local a fost obligat să-și plătească 155.868 lei moldoveni (MDL). La 29 ianuarie 2002, Curtea Regională Chișinău a respins apelul Consiliului Local. La 11 aprilie 2002, Curtea de Apel a respins apelul Consiliului Local cu privire la punctele de drept și hotărârea a devenit finală.

De la documentele depuse de solicitant se constată că, la 21 mai 2002, Curtea de District Căușeni a trimis un mandat de executare la Departamentul de Execuție a Hotărârilor Căușeni. 10. Reclamantul s-a plâns la Curtea de District Căușeni și la Ministerul Justiției în numeroase ocazii cu privire la neexecutarea hotărârii favorabile. 11. Într-o scrisoare din 28 august 2002, Ministerul Justiției a informat reclamantul că, în timpul procedurii de executare, instanța a hotărât să modifice modalitatea de executare a hotărârii și, la 29 iulie 2002, a emis o decizie în acest sens. Între timp , la 11 iulie 2002 Oficiul Procurorului General a depus o cerere de anulare a tuturor hotărârilor și a solicitat Curții Supreme de Justiție să relueze procedurile.

13. La 2 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a susținut cererea de anulare, a anulat toate hotărârile și a ordonat deschiderea procedurii. Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, § 31, CEDH 2004 III și Roșca v. Moldova, nr. 6267/02, § HOTĂRÂREA 15. Reclamantul s-a plâns că neexecutarea hotărârii finale în favoarea ei și a ulterioarei sale încălcare prin intermediul unei cereri de tip Brumărescu, au încălcat drepturile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile sau a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege…

” 16. De asemenea, ea a afirmat că, datorită neexecuției hotărârii în favoarea ei și a ultimă dată, nu a putut să se bucure de posesele sale și, prin urmare, a fost încălcată dreptul său la protecție a bunurilor în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” III.

ADMISSIBILITATEA COMPLAINTELOR Neexecutarea hotărârii favorabile reclamantului 17. Guvernul a susținut, în ceea ce privește această plângere, că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. Întrucât această plângere este, în orice caz, inadmisibilă ca fiind evident nefondată (a se vedea mai jos), Curtea consideră că nu este necesar să ajungă la o concluzie în ceea ce privește obiecția Guvernului. 18. Curtea reamintește că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în anumite circumstanțe (a se vedea Burdov c. Rusia , nr. 59498/00 , § 35, CEDO 2002-III). Curtea trebuie să examineze dacă lungimea procedurii de executare, la care reclamantul a fost parte, a depășit cerințele privind „templul rațional” de la art. 6 § 1 (a se vedea mutatis mutandis , Di Pede c. Italia și Zappia c. Hotărârile din 26 septembrie 1996, Raporturile hotărârilor și deciziilor 1996-IV, §§ 20-24 și, respectiv, 16-20).

Curtea reamintește în acest sens că rezonabilitatea lungii procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților care se ocupă de cauză (a se vedea, ca autoritate recentă, Kormacheva c. Rusia , nr. 53084/99, § 51, 29 ianuarie 2004). 19. Perioada care urmează să fie luată în considerare va începe în mod normal, în conformitate cu legea moldovenească, la data în care reclamantul a solicitat oficial executarea hotărârii favorabile. Întrucât reclamantul nu a prezentat aceste informații, Curtea va considera că această dată este de 21 ani.

Mai 2002, atunci când mandatul de executare a fost trimis la Departamentul de Execuție a Hotărârilor Căușeni. Sfârșitul perioadei ar trebui să fie luată în considerare 2 octombrie 2002, atunci când hotărârea favorabilă reclamantului a fost anulată de Curtea Supremă de Justiție. Astfel, procedurile de executare au durat patru luni și zece zile. 20. Curtea constată că, în această perioadă, procedura de executare a fost suspendată din cauza unei cereri de modificare a modului de executare și a procedurii judiciare legate de această cerere (a se vedea punctul 11 de mai sus). În ceea ce privește considerațiile de mai sus și durata relativ scurtă a procedurii de executare, Curtea constată că această plângere este manifestament nefondată și că trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție.

În observațiile sale suplimentare cu privire la fondurile din iunie 2005, reclamantul a susținut că atunci când Curtea Supremă de Justiție a susținut cererea procurorului general de anulare, „nu a fost conștientă de dispozițiile Convenției sau a ignorat în mod intenționat”. 22. Guvernul a susținut că această declarație a fost abuzivă în temeiul articolului 23. Curtea consideră că o cerere nu ar fi, în mod normal, respinsă ca abuzivă în temeiul articolului 35 § 3 din Convenție pe baza faptului că este „ofensiv” sau „defensiv”, cu excepția cazului în care se bazează în mod conștient pe fapte false (a se vedea Varbanov v. Bulgaria , nr. 31365/96, § 36, CEHR 2000 X sau Rehak v. Republica Cehă (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004). Cu toate acestea, pe baza materialului în posesia sa, Curtea nu poate concluziona că reclamantul și-a bazat acuzațiile pe informațiile pe care le știa false.

În consecință, această afirmație eșuează. Concluzie privind admisibilitatea 24. Curtea consideră că plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 și în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, privind anularea hotărârii finale favorabile pentru ea, susține întrebări de drept suficient de serioase că determinarea lor depinde de o examinare a meritelor și nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Prin urmare, Curtea declară aceste plângeri admisibile. În conformitate cu hotărârea sa de a aplica art. 29 § 3 din Convenție (a se vedea punctul 4 de mai sus), Curtea va examina imediat meritele acestor plângeri. IV. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEI 25. Reclamantul s-a plâns că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 2 octombrie 2002, care a respins o hotărâre finală în favoarea sa, a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

26. Curtea reiterează că dreptul la o audiere echitabilă în fața unui tribunal, astfel cum este garantat de art. 6 § § 1 din Convenție trebuie interpretată în lumina Preamblului la Convenție, care, în partea sa relevantă, declară statul de drept să facă parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinei juridice, care necesită, printre altele, ca, în cele din urmă, instanțele să determine o problemă, hotărârea lor să nu fie pusă la îndoială (Roșca c. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005). 27. Siguranța juridică presupune respectarea principiului res judicata ibid. Acest principiu insistă că nici o parte nu are dreptul să caute o revizuire a unei hotărâri finale și obligatorii doar în scopul obținerii unei recereri și a unei noi hotărâri ale cazului.

Puterea de revizuire a instanțelor mai mari ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare și a avorturilor justiției, dar nu pentru efectuarea unei noi examinări. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar pur și simplua posibilitate de a exista două opinii asupra acestui subiect nu este un motiv de reexaminare. O deplasare de acest principiu este justificată numai atunci când este necesară prin circumstanțe de caracter substanțial și convingător (ibid., § 25). 28. În cazul în cauză, Curtea constată că cererea de anulare a fost o procedură prin care biroul procurorului general ar putea contesta orice decizie finală la cererea unei dintre părți la procedură.

Procedura a fost prevăzută la art. 332 din fostul Cod de Procedură Civilă care a fost în vigoare până la 12 iunie 2003. 29. Curtea constată, de asemenea, că, prin autorizarea cererii depuse de Procurorul General în temeiul acestui competent, Curtea Supremă de Justiție a stabilit o întreagă procedură judiciară care s-a încheiat într-o hotărâre judiciară finală și executabilă și, prin urmare, respinge judecata 30. În aplicarea dispozițiilor articolului 332, Curtea Supremă a încălcat principiul securității juridice. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

ALLEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 AL PROTOCOLUL N . 1 LA CONVENȚIE 31. Reclamantul s-a plâns că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 2 octombrie 2002 a avut ca efect violarea dreptului său la bucurarea pașnică a bunurilor sale, astfel cum a fost asigurată prin art. 1 din Protocolul nr. 32. Curtea reiterează că o datorie de judecată poate fi considerată o „poziție” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, printre altele, Burdov c. Rusia) , nr. 59498/00, § 40, CEDH 2002-III, precum și cazurile menționate în acest articol.

În plus, anularea unei astfel de hotărâri după ce aceasta a devenit finală și inaplicabilă va constitui o ingerință în dreptul beneficiarului hotărârii la bucurarea pașnică a posesiunii respective (a se vedea Roșca) Chiar dacă se presupune că o astfel de interferență poate fi considerată ca fiind un interes public, Curtea constată că nu a fost justificată deoarece nu a fost păstrat un echilibru echitabil și că reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină individuală și excesivă (cf. Roșca , citată mai sus, § 31). APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 34. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite să se facă numai reparații parțiale, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudicii materiale 35. Reclamantul a susținut că MDL 264.539 (echivalentul de 17,578 euro (EUR) la momentul respectiv pentru prejudicii materiale suferite ca urmare a anulării hotărârii finale favorabile ei,

din care MDL 155.868 a fost suma la care are dreptul în temeiul hotărârii finale a Curții de Apel din 11 aprilie 2002 și restul au corespuns dobânzii pierdute calculate de ea pe baza ratei medii a dobânzii calculate de Banca Națională a Moldovei în cursul perioadei în cauză și a unei penalități de cinci la sută calculate în conformitate cu dispozițiile Codului Civil. 36. Guvernul nu este de acord cu metoda de calcul utilizată de reclamant și a solicitat Curții să-și respingă cererile pentru prejudicii materiale.

37. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudicii materiale ca urmare a anulării hotărârii finale favorabile reclamantului și ca urmare a imposibilității de a utiliza și de a se bucura de banii acordati ei pentru o perioadă de aproximativ 30 de luni (a se vedea Prodan c. Moldova , citat mai sus § 71 ). Luând în considerare linia de abordare în Prodan Cauza, precum și circumstanțele cauzei examinate, Curtea atribuie reclamantului suma totală de 16 000 EUR pentru prejudicii materiale, cuprinzând suma atribuită reclamantului în temeiul hotărârii din 11 aprilie 2002 și dobânzile pierdute. Prejudicii morale 38. Reclamantul a solicitat 400.000 EUR pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a decalajării hotărârii finale favorabile ei.

39. Ea a susținut că anularea hotărârii finale i-a cauzat suferința, stresul și anxietatea care i-au afectat în mod negativ sănătatea. 40. Guvernul nu este de acord cu suma solicitată de reclamant, susținând că este excesivă în lumina jurisprudenței Curții. 41. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi fost cauzat o anumită cantitate de stres și frustrare ca urmare a anulării hotărârii finale din 11 aprilie 2002 și a imposibilității de a-și utiliza banii pentru o perioadă de aproximativ 30 de luni. Acesta își acordă 2.000 EUR pentru prejudicii morale. Costuri și cheltuieli 42. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2.000 EUR pentru costuri și cheltuieli. 43. Guvernul nu a fost de acord cu suma susținută, menționând că reclamantul nu a demonstrat presupusele cheltuieli de reprezentare.

44. Curtea reamintește că, pentru costurile și cheltuielile care urmează să fie incluse într-o atribuire în temeiul articolului 41, trebuie stabilit că acestea au fost de fapt și neapărat suportate și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Amihalachioaie c. Moldova, nr. 60115/00, § 47, CEDO 2004 III). 45. În acest caz, având în vedere lista prezentată de reclamant, criteriile de mai sus și complexitatea cauzei, Curtea atribuie reclamantului 1,250 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate. Curtea consideră oportun ca dobânzile nejustificate să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în unanimitate inadmisibil plângerea privind neexecutarea hotărârii finale. Declară în unanimitate restul cererii admisibile.

în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține cu șase voturi împotrivă una (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 16 000 EUR (seize mii de euro) în ceea ce privește prejudicii materiale; 2000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 1.250 EUR (o mie două sute cincizeci de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de neîndeplinire plus trei puncte procentuale; respinge în unanimitate restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 21 martie 2006, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții. Françoise Elens-Pasos Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenția și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, avizul parțial și parțial discordant al dlui Pavlovschi este anexat la prezenta hotărâre. N.B. F.E-P. CONCLUZIILE PARȚIONALE AJUTORULUI PAVLOVSCHI ÎI împărtășesc opinia celorlalți membri ai Camerei că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție în acest caz, precum și o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. În același timp, regret foarte mult faptul că nu pot spune același lucru în ceea ce privește concluziile formulate de majoritatea în ceea ce privește aplicarea articolului 41. Nu pot împărtăși poziția adoptată de majoritatea din următoarele motive.

La punctul 13 din hotărâre există o trimitere la faptul că procedura este încă în așteptare în fața instanțelor interne. [1] În acest fel de situație, cred că, înainte de a hotărî cu privire la art. 41, Curtea ar fi fost justificată în așteptare până la sfârșitul procedurii interne. Exact aceeași abordare a fost adoptată de Marea Camera în cazul Brumarescu c. România – un caz principal care se referă la anularea unei decizii judiciare finale. Ca și în acest caz, în Brumarescu Curtea se ocupă de o situație în care procedurile interne erau în așteptare în fața autorităților naționale [2] În observațiile lor în acest caz, guvernul român a susținut, împreună cu alte argumente, că orice atribuire pentru prejudicii materiale ar fi nedrept, deoarece cererea reclamantului în instanța internă la domiciliu ar putea continua să reușească.

[3] În circumstanțele particulare ale acestui caz, Curtea a considerat că întrebarea aplicării articolului 41 nu era pregătită pentru hotărâre și a decis să-l rezerve în întregime. [4] A fost doar 15 luni mai târziu, adică după ce s-a încheiat procedura internă, Marea Camera a revenit la întrebarea articolului 41 și a pronunțat o hotărâre privind o justă satisfacție. În această hotărâre, Marea Cameră a declarat: „De la documentele prezentate de părți se constată că recursul reclamantului împotriva hotărârii din 21 aprilie 1999 (a se vedea Hotărârea principală, § 30) a fost respins de Curtea de județul de la București la 28 februarie 2000 privind o cerere formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, această instanță a susținut că are competența doar de a acorda compensații, în conformitate cu criteriile prevăzute în Legea nr. 112/1995.

Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii la Curtea de Apel din București în calitate de instanță de ultima instanță. Apelul său a fost respins la 26 octombrie 2000.” [5] Astfel, în opinia mea, și în măsura în care rezultă clar de la Brumarescu. , a existat o legătură directă între faptul că procedurile interne erau în așteptare și decizia de a amâna hotărârea articolului 41. Este, de asemenea, evident de la hotărâre, că, împreună cu alte motive, procedurile interne în așteptare au servit ca bază juridică pentru decizia Marei Camere de a se rezerva integral problema articolului 41. Aceeași soluție ar fi fost logică în acest caz, cel puțin în ceea ce privește problema prejudiciilor materiale.

Examinarea articolului 41 ar fi trebuit să fie suspendată până la încheierea procedurii judiciare interne. Din păcate, acest lucru nu a fost cazul. În ciuda faptului că o chestiune similară, care este determinarea prejudiciului cauzat reclamantului, este încă în așteptare în fața instanțelor naționale, majoritatea a hotărât să acorde reclamantului practic tot ce a susținut, inclusiv dobânda bancară ipotetică și valoarea principală a costumului său de drept (a solicitat 17 578 EUR pentru prejudicii materiale și a primit 16 000 EUR sub acest cap). [6] În mod practic, majoritatea a stat în pantofii instanței moldovenești de primă instanță. Această decizie face că procedura judiciară națională nu are scop și, în opinia mea, constituie atât o deviație gravă de la principiul „subsidiarietății” cât și o interferență cu administrarea corectă a justiției în Moldova.

Am petrecut o mulțime de timp studiind hotărârile pronunțate împotriva altor țări încercând să găsească cel puțin un exemplu al hotărârii Curții cu privire la o chestiune pe care se petrecea în fața autorităților judiciare naționale, dar nu am reușit să o fac (informații începând cu 13 ianuarie 2006). și în prezenta cauză, Curtea a ignorat principiul „subsidiarietății” și a hotărât cu privire la un caz similar cu un caz pe care se petrece în fața autorităților judiciare naționale în locul unei instanțe naționale. De multe ori mă întreb cât de departe această Curte se va muta în direcția de a asuma rolul autorităților naționale. Aș fi acceptat cu ușurință un premiu pentru prejudicii morale după constatarea unei încălcări, dar un premiu pentru prejudicii materiale, în anumite circumstanțe ale prezentului caz, este ceva care este foarte dificil de acceptat pentru mine.

Acest lucru este în cazul în care eu respectuos nu sunt de acord cu majoritatea. [1] A se vedea: prezenta hotărâre, punctul 13. [2] A se vedea: Hotărârea în cazul Brumarescu v. România (Merits), punctul 30. [3] A se vedea: ibid, punctul 83. [4] A se vedea: ibid, punctul 84. [5] A se vedea: hotărârea în cazul Brumarescu v. România (Satisfacție echitabilă), punctul 8. [6] A se vedea: prezenta hotărâre, punctele 35 și 37.

FOURTH SECTION

CASE OF JOSAN v. MOLDOVA (Application no. 37431/02) JUDGMENT STRASBOURG 21 March 2006 FINAL 21/06/2006 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Josan v. Moldova, The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of: Sir Nicolas Bratza , President , Mr G. Bonello , Mr K. Traja , Mr S. Pavlovschi , Mr L. Garlicki, Mrs L. Mijović, Mr J. Šikuta, judges , and Mrs F. Elens-Passos , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 28 February 2006, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

6. The applicant was born in 1931 and lives in Hagimus.

RELEVANT DOMESTIC LAW

14. The relevant domestic law has been summarised in Prodan v. Moldova , no. 49806/99, § 31, ECHR 2004 ‑ III and in Roșca v. Moldova , no. 6267/02, § 16, 22 March 2005. THE LAW

ADMISSIBILITY OF THE COMPLAINTS

A. The non-enforcement of the judgment favourable to the applicant

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

25. The applicant complained that the judgment of the Supreme Court of Justice of 2 October 2002, which set aside a final judgment in her favour, had violated Article 6 § 1 of the Convention.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL N

o

. 1 TO THE CONVENTION

31. The applicant complained that the Supreme Court of Justice’s judgment of 2 October 2002 had had the effect of infringing his right to peaceful enjoyment of her possessions as secured by Article 1 of Protocol No. 1.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

34. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT

1. Declares unanimously inadmissible the complaint about the non-enforcement of the final judgment. 2. Declares unanimously the remainder of the application admissible.

3. Holds unanimously that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 4. Holds unanimously that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 5. Holds by six votes to one (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, EUR 16,000 (sixteen thousand euros) in respect of pecuniary damage; EUR 2,000 (two thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 1,250 (one thousand two hundred and fifty euros) in respect of costs and expenses, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 6. Dismisses unanimously the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 21 March 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Deputy Registrar President In accordance with Article 45 § 2 of the Convention and Rule 74 § 2 of the Rules of Court, the partly concurring and partly dissenting opinion of Mr Pavlovschi is annexed to this judgment. N.B. F.E-P.

PARTLY DISSENTING OPINION OF JUDGE PAVLOVSCHI

I share the view of the other members of the Chamber that there has been a violation of Article 6 of the Convention in the present case as well as a violation of Article 1 of Protocol No. 1. At the same time I regret very much the fact that I cannot say the same as far as the conclusions drawn by the majority regarding the application of Article 41 are concerned. I am not able to share the position taken by the majority for the following reasons. In paragraph 13 of the judgment there is a reference to the fact that the proceedings are still pending before the domestic courts. [1] In this kind of situation I think that before ruling on the Article 41 issue the Court would have been justified in waiting till the domestic proceedings had come to an end.

Exactly the same approach was taken by the Grand Chamber in the case of Brumarescu v. Romania – a leading case that concerned the quashing of a final judicial decision. As in the present case, in Brumarescu the Court was dealing with a situation in which domestic proceedings were pending before the national authorities. [2] In their observations in that case, the Romanian Government submitted, along with other arguments, that any award for pecuniary damage would be unjust as the applicant’s claim in the domestic courts to his house could still succeed. [3] In the particular circumstances of that case, the Court considered that the question of the application of Article 41 was not ready for decision and decided to reserve it in its entirety.

[4] It was only fifteen months later, that is to say after the domestic proceedings had come to an end, that the Grand Chamber returned to the question of Article 41 and delivered a judgment on just satisfaction. In that judgment the Grand Chamber stated: “It appears from the documents submitted by the parties that the applicant’s appeal against the judgment of 21 April 1999 (see the principal judgment, § 30) was dismissed by the Bucharest County Court on 28 February 2000. On an application made under Law no. 112/1995, that court held that it had jurisdiction only to award compensation, according to the criteria laid down in Law no. 112/1995. The applicant appealed against that decision to the Bucharest Court of Appeal as the court of last instance.

His appeal was dismissed on 26 October 2000.” [5] So, in my view, and in so far as it clearly follows from Brumarescu , there was a direct link between the fact that domestic proceedings were pending and the decision to adjourn the determination of the Article 41 question. It is also quite obvious from the judgment, that, along with other reasons, the pending domestic proceedings served as a legal ground for the Grand Chamber’s decision to reserve the Article 41 issue in its entirety. The same solution would have been logical in the present case, at least as regards the question of pecuniary damage. The consideration of the Article 41 issue should have been adjourned till the domestic judicial proceedings had ended.

Unfortunately, this has not been the case. Despite the fact that a similar issue, that is the determination of the damage caused to the applicant, is still pending before the national courts, the majority decided to grant the applicant practically everything she claimed, including hypothetical bank interest and the principal value of her law-suit (she sought EUR 17,578 for pecuniary damage and was awarded EUR 16,000 under this head). [6] In practical terms, the majority has stood in the shoes of the first-instance Moldovan court. This decision makes the national judicial proceedings devoid of purpose and in my view constitutes both a serious deviation from the principle of “subsidiarity” and interference with the proper administration of justice in Moldova.

I have spent a lot of time studying judgments delivered against other countries trying to find at least one example of the Court ruling on a matter pending before national judicial authorities, but have failed to do so (information as of 13 January 2006). To the best of my knowledge, only in the case of Popov and in the present case has the Court ignored the principle of “subsidiarity” and ruled on a case similar to a case pending before national judicial authorities in lieu of a national court. Time and again I ask myself how far this Court is going to move in the direction of assuming the role of the national authorities. I would readily have accepted an award for non-pecuniary damage following our finding of a violation, but an award for pecuniary damage, in the particular circumstances of the present case, is something which is very difficult for me to accept.

This is where I respectfully disagree with the majority. [1] See: the present judgment, paragraph 13. [2] See: the judgment in the case of Brumarescu v. Romania (Merits), paragraph 30. [3] See: ibid, paragraph 83. [4] See: ibid, paragraph 84. [5] See: the judgment in the case of Brumarescu v. Romania (Just satisfaction), paragraph 8. [6] See: the present judgment, paragraphs 35 and 37.