ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5053/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5053/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
La data de 5 martie 2002, reclamanta
SC J.U.P. SA Jupiter a chemat în judecată SC N.A. SRL Jupiter, pentru ca, prin
hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună
rezilierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr.
5591 din 21 decembrie 1998 și obligarea pârâtei la predarea hotelului C., în
baza art. 15 din O.G. nr. 51/1997.
În motivarea cererii, reclamanta a
arătat că, la 21 decembrie 1998, s-a încheiat contractul menționat. Potrivit
clauzelor acestuia, pârâta avea obligația efectuării plăților cu titlu de
redevență.
Prin actul adițional nr. 737 din 29
august 2000, s-a prelungit durata contractului de la 5 ani la 10 ani, iar
redevențele lunare au fost transformate în redevențe anuale, plătibile integral
până la data de 15 decembrie a anului calendaristic.
Pârâta nu și-a îndeplinit
obligațiile asumate prin contract, așa încât acesteia îi sunt aplicabile
dispozițiile art. 8 alin. (2) din contract.
Pârâta a formulat cerere
reconvențională, solicitând constatarea valorii investițiilor și instituirea
unui drept de retenție.
Prin sentința nr. 4172/COM din 20
iunie 2002, Tribunalul Constanța, secția comercială, a respins acțiunea
principală ca nefondată și a respins cererea reconvențională, ca inadmisibilă.
Pentru a respinge acțiunea
principală, instanța de fond a reținut că temeiul juridic al raportului
obligațional este reprezentat de contractul menționat și actul adițional la
acesta, care nu cuprind sancțiuni în caz de neîndeplinire a clauzelor
contractuale.
S-a mai reținut că pârâta a
respectat obligația de asigurare a activului, astfel că neefectuarea de alte
plăți în interval de 2 luni de la ultima plată nu poate constitui motiv pentru
rezilierea contractului.
Împotriva hotărârii primei instanțe,
reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și
10 C. proc. civ.
Aceasta a mai susținut că, cenzurând
dreptul creditorului de a solicita denunțarea unui contract, apreciind asupra
gravității neexecutării obligației, instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea
legii.
Totodată, reclamanta a susținut că
prima instanță nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare, respectiv, cu
privire la neasigurarea activului, conform contractului, pentru întreaga
perioadă.
În concluzie, reclamanta a solicitat
admiterea recursului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii
cererii principale, așa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Constanța, secția
comercială, prin decizia nr. 1027 din 31 octombrie 2002, a admis recursul
declarat de reclamantă și a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a
admis acțiunea și a dispus rezilierea contractului, precum și obligarea pârâtei
să predea activul hotel C.
În motivarea acestei hotărâri,
instanța de recurs a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că,
funcție de actul adițional, contractul de leasing nu conține precizări cu
privire la sancțiunile ce intervin în caz de neîndeplinire a obligațiilor
contractuale.
Totodată, în raport cu dispozițiile art.
969C. civ., cu referire la art. 15 din O.G. nr. 51/1997, raportat la clauzele
contractului, în mod greșit a reținut că intervalul de două luni scurs de la
ultima plată nu poate fi reținut ca mod de reziliere a contractului.
Pe de altă parte, în mod greșit,
instanța de fond a apreciat cu privire la neobligarea asigurării activului la
valoare, pe toată durata contractului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri,
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a
declarat recurs în anulare, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 330
pct. 2 C. proc. civ.
S-a susținut că actul adițional la
contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nu cuprinde o
prevedere expresă cu privire la modul de sancționare a neplății la scadență a
redevențelor anuale. Ca atare, prevederile art. 8 din contractul inițial nu
sunt aplicabile în contextul rescadențării redevențelor pe o altă perioadă și
în modalitatea ratelor anuale, așa încât simpla întârziere a plății cu două
luni peste termenul de scadență anuală nu poate conduce la rezilierea
contractului, întrucât temeiul juridic al desființării pentru viitor a contractului
nu mai poate fi convenția părților.
Așa fiind, în mod greșit, instanța
de control judiciar consideră că art. 8 din contractul inițial ar fi producător
de efecte juridice, în sensul deschiderii posibilității locatorului de a cere
rezilierea acestuia.
Pe de altă parte, împrejurarea că
utilizatorul nu ar fi asigurat activul la valoarea din expertiză a fost
reținută în mod greșit de instanța de recurs ca act de neexecutare a
contractului, în raport cu împrejurarea că, potrivit art. 21 din O.G. nr. 51/1997,
riscul a trecut asupra utilizatorului, situație în care patrimoniul locatorului
nu era în nici un fel amenințat. Mai mult, prin contractul menționat nu este
specificată în mod ferm suma pentru care trebuie asigurat activul.
În concluzie, Procurorul General a
solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate,
respingerea recursului declarat de reclamantă și, pe fond, menținerea hotărârii
primei instanțe.
Recursul în anulare este nefondat,
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 8 alin. (2) din
contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare „în cazul în
care utilizatorul nu își execută obligația de plată a redevenței două luni
consecutive, locatorul are dreptul de a rezilia contractul cu daune-interese ce
cuprind redevențe scadente și cuantumul valoric al redevențelor care au rămas
de plătit până la expirarea prezentului contract” (dosarul de fond).
Prin actul adițional (dosarul de
fond) art. 8 din contract nu a fost modificat. Mai mult, prin aceasta s-a
stipulat expres că „celelalte clauze ale contractului rămân neschimbate”.
Ca atare, în mod corect, instanța de
control judiciar a reținut că pactul comisoriu inserat în contractul de leasing
produce consecințe juridice în sensul sancționator vizat de părțile
contractante.
În cauză, nu s-a contestat
rezilierea plății redevențelor.
Așa fiind, recursul în anulare este
nefondat sub aspectul acestei critici.
Pe de altă parte, prin art. 4 lit. e)
din contractul de leasing imobiliar, utilizatorul s-a obligat „să asigure bunul
la o societate de asigurări autorizată și să ocrotească primele de asigurare
ori să preia contractul de asigurare de la locator”.
În cauză, s-a dovedit neasigurarea
activului la valoare, pe toată durata contractului. Ca atare, recursul în
anulare se constată a fi nefondat și sub aspectul acestor critici. De altfel,
obligația de asigurare a bunului de către utilizator în favoarea societății de
leasing decurge firesc din caracterul complex al contractului leasing, cu o
configurație specifică ce exclude simpla juxtapunere a contractului de
locațiune și a promisiunii unilaterale de vânzare coroborat cu dreptul de
preemțiune și în care, trecerea „riscului” la utilizator, în temeiul art. 21
din O.G. nr. 51/1997, invocată de titularul recursului în anulare, privește
alte situații neincidente în cauză.
În consecință, criticile formulate
fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut
de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de Procurorul General.
Pe de altă parte, este de reținut că
recursul în anulare pe acest temei este supus unor condiționări ce nu se
regăsesc în cauză.
Astfel, prin recursul în anulare nu
se precizează care sunt normele legale imperative încălcate prin hotărârea
atacată și nu se dovedește că această încălcare a dus la pronunțarea unei
soluții greșite pe fond.
În același timp, nu se poate susține
cu temei că hotărârea atacată este vădit netemeinică, atâta timp cât aceasta
este susținută de probatoriul administrat în cauză.
În consecință, pentru considerentele
ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul în anularea
deciziei nr. 1027/COM din 31 octombrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel
Constanța, secția comercială, declarat de Procurorul General al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi, 16 decembrie 2003.