ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5053/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 5 martie 2002, reclamanta SC J.U.P. SA Jupiter a chemat în judecată SC N.A. SRL Jupiter, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună rezilierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 5591 din 21 decembrie 1998 și obligarea pârâtei la predarea hotelului C., în baza art. 15 din O.G. nr. 51/1997. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la 21 decembrie 1998, s-a încheiat contractul menționat. Potrivit clauzelor acestuia, pârâta avea obligația efectuării plăților cu titlu de redevență. Prin actul adițional nr. 737 din 29 august 2000, s-a prelungit durata contractului de la 5 ani la 10 ani, iar redevențele lunare au fost transformate în redevențe anuale, plătibile integral până la data de 15 decembrie a anului calendaristic.

Pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, așa încât acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (2) din contract. Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând constatarea valorii investițiilor și instituirea unui drept de retenție. Prin sentința nr. 4172/COM din 20 iunie 2002, Tribunalul Constanța, secția comercială, a respins acțiunea principală ca nefondată și a respins cererea reconvențională, ca inadmisibilă. Pentru a respinge acțiunea principală, instanța de fond a reținut că temeiul juridic al raportului obligațional este reprezentat de contractul menționat și actul adițional la acesta, care nu cuprind sancțiuni în caz de neîndeplinire a clauzelor contractuale.

S-a mai reținut că pârâta a respectat obligația de asigurare a activului, astfel că neefectuarea de alte plăți în interval de 2 luni de la ultima plată nu poate constitui motiv pentru rezilierea contractului. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Aceasta a mai susținut că, cenzurând dreptul creditorului de a solicita denunțarea unui contract, apreciind asupra gravității neexecutării obligației, instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii. Totodată, reclamanta a susținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare, respectiv, cu privire la neasigurarea activului, conform contractului, pentru întreaga perioadă.

În concluzie, reclamanta a solicitat admiterea recursului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii cererii principale, așa cum a fost formulată. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, prin decizia nr. 1027 din 31 octombrie 2002, a admis recursul declarat de reclamantă și a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a dispus rezilierea contractului, precum și obligarea pârâtei să predea activul hotel C. În motivarea acestei hotărâri, instanța de recurs a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că, funcție de actul adițional, contractul de leasing nu conține precizări cu privire la sancțiunile ce intervin în caz de neîndeplinire a obligațiilor contractuale.

Totodată, în raport cu dispozițiile art. 969C. civ., cu referire la art. 15 din O.G. nr. 51/1997, raportat la clauzele contractului, în mod greșit a reținut că intervalul de două luni scurs de la ultima plată nu poate fi reținut ca mod de reziliere a contractului. Pe de altă parte, în mod greșit, instanța de fond a apreciat cu privire la neobligarea asigurării activului la valoare, pe toată durata contractului. Împotriva acestei din urmă hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că actul adițional la contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nu cuprinde o prevedere expresă cu privire la modul de sancționare a neplății la scadență a redevențelor anuale.

Ca atare, prevederile art. 8 din contractul inițial nu sunt aplicabile în contextul rescadențării redevențelor pe o altă perioadă și în modalitatea ratelor anuale, așa încât simpla întârziere a plății cu două luni peste termenul de scadență anuală nu poate conduce la rezilierea contractului, întrucât temeiul juridic al desființării pentru viitor a contractului nu mai poate fi convenția părților. Așa fiind, în mod greșit, instanța de control judiciar consideră că art. 8 din contractul inițial ar fi producător de efecte juridice, în sensul deschiderii posibilității locatorului de a cere rezilierea acestuia. Pe de altă parte, împrejurarea că utilizatorul nu ar fi asigurat activul la valoarea din expertiză a fost reținută în mod greșit de instanța de recurs ca act de neexecutare a contractului, în raport cu împrejurarea că, potrivit art. 21 din O.G.

nr. 51/1997, riscul a trecut asupra utilizatorului, situație în care patrimoniul locatorului nu era în nici un fel amenințat. Mai mult, prin contractul menționat nu este specificată în mod ferm suma pentru care trebuie asigurat activul. În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate, respingerea recursului declarat de reclamantă și, pe fond, menținerea hotărârii primei instanțe. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 8 alin. (2) din contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare „în cazul în care utilizatorul nu își execută obligația de plată a redevenței două luni consecutive, locatorul are dreptul de a rezilia contractul cu daune-interese ce cuprind redevențe scadente și cuantumul valoric al redevențelor care au rămas de plătit până la expirarea prezentului contract” (dosarul de fond).

Prin actul adițional (dosarul de fond) art. 8 din contract nu a fost modificat. Mai mult, prin aceasta s-a stipulat expres că „celelalte clauze ale contractului rămân neschimbate”. Ca atare, în mod corect, instanța de control judiciar a reținut că pactul comisoriu inserat în contractul de leasing produce consecințe juridice în sensul sancționator vizat de părțile contractante. În cauză, nu s-a contestat rezilierea plății redevențelor. Așa fiind, recursul în anulare este nefondat sub aspectul acestei critici. Pe de altă parte, prin art. 4 lit. e) din contractul de leasing imobiliar, utilizatorul s-a obligat „să asigure bunul la o societate de asigurări autorizată și să ocrotească primele de asigurare ori să preia contractul de asigurare de la locator”.

În cauză, s-a dovedit neasigurarea activului la valoare, pe toată durata contractului. Ca atare, recursul în anulare se constată a fi nefondat și sub aspectul acestor critici. De altfel, obligația de asigurare a bunului de către utilizator în favoarea societății de leasing decurge firesc din caracterul complex al contractului leasing, cu o configurație specifică ce exclude simpla juxtapunere a contractului de locațiune și a promisiunii unilaterale de vânzare coroborat cu dreptul de preemțiune și în care, trecerea „riscului” la utilizator, în temeiul art. 21 din O.G. nr. 51/1997, invocată de titularul recursului în anulare, privește alte situații neincidente în cauză. În consecință, criticile formulate fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., invocat de Procurorul General. Pe de altă parte, este de reținut că recursul în anulare pe acest temei este supus unor condiționări ce nu se regăsesc în cauză. Astfel, prin recursul în anulare nu se precizează care sunt normele legale imperative încălcate prin hotărârea atacată și nu se dovedește că această încălcare a dus la pronunțarea unei soluții greșite pe fond. În același timp, nu se poate susține cu temei că hotărârea atacată este vădit netemeinică, atâta timp cât aceasta este susținută de probatoriul administrat în cauză. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul în anularea deciziei nr. 1027/COM din 31 octombrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2003.