ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6102/2003

Asupra recursului de față, Examinând actele dosarului constată următoarele: Prin încheierea din 24 decembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a revocat măsura arestării preventive a inculpaților C.N., G.C. și D.P.S. în baza art. 300 1 alin. (2) C. proc. pen., și a dispus punerea în libertate a inculpaților. În considerentele încheierii, instanța de fond a motivat că „în prezent nu se mai impune menținerea arestării preventive a inculpaților” avându-se în vedere că: „inculpații nu au antecedente penale, au mijloace de subzistență și, fiind suspendați din activitatea de polițiști nu mai există temerea că ar comite fapte asemănătoare acelora pentru care au fost trimiși în judecată”.

S-a mai reținut că „inculpații au acționat cu exces de zel, și că fiind arestați aproximativ o lună de zile, au înțeles ce înseamnă starea de arest, iar în situația în care ar comite alte fapte sau nu se vor prezenta la instanță se poate dispune rearestarea acestora”. Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocând cazul de recurs prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. (când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii). S-a susținut că temeiurile care au condus la luarea măsurii preventive sunt cele prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc. pen. Or, ambele condiții prevăzute de acest text (săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și existența unor probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică) sunt întrunite, precum și condițiile prevăzute în art. 143 C. proc.

pen. Astfel, se evidențiază că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 alin. (2) C. pen.), faptă penală reținută prin rechizitor în sarcina tuturor inculpaților, este închisoarea de la 7 la 15 ani. Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de art. 148 lit. h) C. proc. pen., se susține că pericolul pentru ordinea publică nu se referă la un pericol imediat ci la cel al afectării echilibrului social prin determinarea unei reacții colective față de o stare de lucruri negativă, reacții ce ar putea produce perturbații la nivelul ordinei publice, al respectului față de lege, precum și temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase comise de lucrători de poliție ce implică exercițiul autorității de stat legea nu se aplică cu perseverență.

Se mai subliniază în motivele de recurs că faptele sunt cu atât mai grave cu cât au fost comise de persoane care trebuiau să apere societatea de astfel de acte antisociale. În final, se solicită să se constate că subzistă temeiurile legale care au determinat arestarea inculpaților, să se caseze încheierea atacată și să fie menținută măsura arestării preventive a inculpaților. Recurentul a mai susținut că instanța de fond nu a motivat legal încetarea temeiurilor de arestare, argumentele menționate în încheiere putând fi avute în vedere doar pentru acordarea unor circumstanțe atenuante judiciare cu prilejul judecării fondului, iar nu ca temeiuri ce privesc starea de arest. Examinând motivele de recurs și actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru motivele ce urmează: Potrivit art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc.

pen., măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Prin încheierea nr. 5739 din 5 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a dispus (ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii nr. 3 din 5 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală), arestarea preventivă a inculpaților G.C. și C.N. cu începere de la 4 decembrie 2003 la 2 ianuarie 2004 și a respins recursul declarat de inculpatul D.P.S.

împotriva aceleiași încheieri (prin care s-a admis cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus arestarea preventivă a acestui inculpat de la 4 decembrie 2003 la 2 ianuarie 2004). Potrivit art. 300 1 alin. (2) astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003 publicată în (M.Of., nr. 748/26.10.2003), dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Prima instanță, prin încheierea atacată, a reținut că nu se mai impune menținerea arestării preventive, și a dispus revocarea acestei măsuri și punerea în libertate a inculpaților, în temeiul art. 300 1 alin. (2) C. proc.

pen., făcând o greșită aplicare a acestui text procedural penal. Instanța nu a stabilit care dintre temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, pentru a justifica revocarea acestei măsuri și punerea în libertate a inculpaților. Pe de altă parte, argumentele invocate în încheiere: lipsa antecedentelor penale, familii organizate, existența unor mijloace de subzistență și suspendarea din activitatea de polițiști a inculpaților, nu numai că nu constituie argumente legale pentru revocarea arestării preventive, dar acestea existau și la data arestării preventive dispusă chiar de Curtea de Apel București (cu privire la inculpatul D.P.S.) și de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru ceilalți doi inculpați.

Aceste argumente pot constitui, eventual, împrejurări în care au fost comise faptele, circumstanțe care să fie avute în vedere de instanță la stabilirea și aplicarea pedepselor, conform art. 72 C. pen. Tot astfel, aprecierea instanței de fond cu privire la modul în care au acționat inculpații „cu exces de zel” nu constituie un motiv legal pentru revocarea măsurii arestării preventive, ci, eventual, circumstanțe reale și personale în care s-au săvârșit faptele. De asemenea, „faptul că inculpații fiind arestați preventiv aproximativ o lună de zile au înțeles ce înseamnă starea de arest”, avut în vedere de curtea de apel, nu reprezintă un argument legal pentru revocarea măsurii arestării preventive.

Totodată, curtea de apel nu a argumentat de ce la 24 decembrie 2003, dată la care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive, lăsarea în libertate a inculpaților nu mai prezenta pericolul social concret pentru ordinea publică pe care aceștia îl prezentau la data de 5 decembrie 2003 când s-a luat această măsură, și nici în legătură cu existența probelor certe în acest sens, cerute de prevederile art. 148 alin. (1) lit. h). În consecință, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va casa încheierea atacată și, constatând că măsura arestării preventive a inculpaților a fost legal dispusă iar temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, va menține arestarea preventivă.

Menținerea măsurii arestării preventive se va dispune și în baza art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale existând motive verosimile de a bănui că inculpații au săvârșit o infracțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 24 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Casează încheierea atacată și, în fond, menține măsura arestării preventive a inculpaților C.N., G.C. și D.P.S. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 decembrie 2003.