ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6102/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6102/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului constată

următoarele:

Prin încheierea din 24 decembrie

2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a revocat măsura

arestării preventive a inculpaților C.N., G.C. și D.P.S. în baza art. 300

1

alin. (2) C. proc. pen., și a dispus punerea în libertate a inculpaților.

În considerentele încheierii,

instanța de fond a motivat că „în prezent nu se mai impune menținerea arestării

preventive a inculpaților” avându-se în vedere că: „inculpații nu au

antecedente penale, au mijloace de subzistență și, fiind suspendați din

activitatea de polițiști nu mai există temerea că ar comite fapte asemănătoare

acelora pentru care au fost trimiși în judecată”.

S-a mai reținut că „inculpații au

acționat cu exces de zel, și că fiind arestați aproximativ o lună de zile, au

înțeles ce înseamnă starea de arest, iar în situația în care ar comite alte

fapte sau nu se vor prezenta la instanță se poate dispune rearestarea

acestora”.

Împotriva acestei încheieri, a

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocând cazul

de recurs prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

(când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită

aplicare a legii).

S-a susținut că temeiurile care au

condus la luarea măsurii preventive sunt cele prevăzute de art. 148 lit. h) C.

proc. pen. Or, ambele condiții prevăzute de acest text (săvârșirea unei

infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

existența unor probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică) sunt întrunite, precum și condițiile prevăzute în art.

143 C. proc. pen.

Astfel, se evidențiază că pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunea de lipsirea de libertate în mod ilegal

(art. 189 alin. (2) C. pen.), faptă penală reținută prin rechizitor în sarcina

tuturor inculpaților, este închisoarea de la 7 la 15 ani.

Referitor la cea de a doua condiție

prevăzută de art. 148 lit. h) C. proc. pen., se susține că pericolul pentru

ordinea publică nu se referă la un pericol imediat ci la cel al afectării

echilibrului social prin determinarea unei reacții colective față de o stare de

lucruri negativă, reacții ce ar putea produce perturbații la nivelul ordinei

publice, al respectului față de lege, precum și temerea colectivă că împotriva

unor fapte periculoase comise de lucrători de poliție ce implică exercițiul

autorității de stat legea nu se aplică cu perseverență.

Se mai subliniază în motivele de

recurs că faptele sunt cu atât mai grave cu cât au fost comise de persoane care

trebuiau să apere societatea de astfel de acte antisociale.

În final, se solicită să se constate

că subzistă temeiurile legale care au determinat arestarea inculpaților, să se

caseze încheierea atacată și să fie menținută măsura arestării preventive a

inculpaților.

Recurentul a mai susținut că

instanța de fond nu a motivat legal încetarea temeiurilor de arestare,

argumentele menționate în încheiere putând fi avute în vedere doar pentru

acordarea unor circumstanțe atenuante judiciare cu prilejul judecării fondului,

iar nu ca temeiuri ce privesc starea de arest.

Examinând motivele de recurs și

actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru

motivele ce urmează:

Potrivit art. 148 alin. (1) lit. h)

C. proc. pen., măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă inculpatul a

săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață

alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru

ordinea publică.

Prin încheierea nr. 5739 din 5

decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a dispus

(ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București împotriva încheierii nr. 3 din 5 decembrie 2003 a Curții de Apel

București, secția I penală), arestarea preventivă a inculpaților G.C. și C.N.

cu începere de la 4 decembrie 2003 la 2 ianuarie 2004 și a respins recursul

declarat de inculpatul D.P.S. împotriva aceleiași încheieri (prin care s-a

admis cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus

arestarea preventivă a acestui inculpat de la 4 decembrie 2003 la 2 ianuarie

2004).

Potrivit art. 300

1

alin.

(2) astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003 publicată în (M.Of.,

nr. 748/26.10.2003), dacă instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice

privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive

și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Prima instanță, prin încheierea

atacată, a reținut că nu se mai impune menținerea arestării preventive, și a

dispus revocarea acestei măsuri și punerea în libertate a inculpaților, în

temeiul art. 300

1

alin. (2) C. proc. pen., făcând o greșită aplicare

a acestui text procedural penal.

Instanța nu a stabilit care dintre

temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, pentru a

justifica revocarea acestei măsuri și punerea în libertate a inculpaților.

Pe de altă parte, argumentele

invocate în încheiere: lipsa antecedentelor penale, familii organizate,

existența unor mijloace de subzistență și suspendarea din activitatea de

polițiști a inculpaților, nu numai că nu constituie argumente legale pentru

revocarea arestării preventive, dar acestea existau și la data arestării

preventive dispusă chiar de Curtea de Apel București (cu privire la inculpatul

D.P.S.) și de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru ceilalți doi

inculpați.

Aceste argumente pot constitui,

eventual, împrejurări în care au fost comise faptele, circumstanțe care să fie

avute în vedere de instanță la stabilirea și aplicarea pedepselor, conform art.

72 C. pen.

Tot astfel, aprecierea instanței de

fond cu privire la modul în care au acționat inculpații „cu exces de zel” nu

constituie un motiv legal pentru revocarea măsurii arestării preventive, ci,

eventual, circumstanțe reale și personale în care s-au săvârșit faptele.

De asemenea, „faptul că inculpații

fiind arestați preventiv aproximativ o lună de zile au înțeles ce înseamnă

starea de arest”, avut în vedere de curtea de apel, nu reprezintă un argument

legal pentru revocarea măsurii arestării preventive.

Totodată, curtea de apel nu a

argumentat de ce la 24 decembrie 2003, dată la care s-a dispus revocarea

măsurii arestării preventive, lăsarea în libertate a inculpaților nu mai

prezenta pericolul social concret pentru ordinea publică pe care aceștia îl

prezentau la data de 5 decembrie 2003 când s-a luat această măsură, și nici în

legătură cu existența probelor certe în acest sens, cerute de prevederile art.

148 alin. (1) lit. h).

În consecință, Înalta Curte va

admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va

casa încheierea atacată și, constatând că măsura arestării preventive a

inculpaților a fost legal dispusă iar temeiurile ce au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate, va menține arestarea preventivă.

Menținerea măsurii arestării

preventive se va dispune și în baza art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale existând motive

verosimile de a bănui că inculpații au săvârșit o infracțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 24

decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează încheierea atacată și, în

fond, menține măsura arestării preventive a inculpaților C.N., G.C. și D.P.S.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

29 decembrie 2003.