ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 452/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 452/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta

SC E.C.S.

SRL, a chemat în judecată pe pârâta SC O.M. SRL și a solicitat obligarea

acesteia la plata sumei de 213.111,31 RON și TVA reprezentând contravaloarea

facturilor din 11 septembrie 2007 și 1 noiembrie 2007 pentru diferența de preț

între valoarea stabilită în contract și devizul final de lucrări.

Tribunalul

București, prin sentința comercială nr. 11508 din 20 octombrie 2009, a respins

acțiunea ce neîntemeiată.

Instanța

de fond a reținut în esență că între părțile contractante s-a convenit

executarea unor lucrări în valoare de 29.500 RON pe care pârâta le-a plătit,

însă lucrările suplimentare și actul adițional la contract prin care se majora

valoarea contractului la 282.611,31 RON nu au fost acceptate de pârâtă, acordul

de voință privind executarea unor lucrări în afara contractului, neexistând.

Tribunalul

a considerat neîntemeiată și acțiunea fundamentată pe îmbogățirea fără justă

cauză, întrucât lucrările suplimentare au mărit patrimoniul proprietarului

imobilului de la care pârâta a închiriat spațiile comerciale.

Curtea de

Apel București, prin decizia comercială nr. 342 din 14 septembrie 2010 a

respins ca nefondat apelul reclamantei, considerând că lucrările suplimentare

executate de aceasta nu au fost acceptate de pârâtă, care nefiind proprietara

imobilului, nu poate fi obligată la despăgubiri, nici în temeiul îmbogățirii

fără justă cauză.

Împotriva

deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Recurenta

susține că există neconcordanțe în hotărârea atacată în sensul că pronunțarea a

fost dată la data de 14 septembrie 2010, iar în dispozitiv este trecută data de

15 iunie 2010.

În

privința interpretării voinței părților de a încheia actul adițional, recurenta

consideră greșită interpretarea dată de instanțele de fond, potrivit căreia

lipsa semnăturii reprezintă și lipsa acordului de voință, în condițiile în care

principiul consensualismului reglementează forma actelor comerciale iar faptul

că pârâta a beneficiat de lucrările suplimentare lipsește de relevanță

nesemnarea actului. Aceasta cu atât mai mult cu cât dovezile administrate sunt

de netăgăduit. Astfel beneficiarul care nu a semnat actul adițional la

contract, atât timp cât recunoaște lucrările prin plata parțială, răspunde contractual

pentru acestea.

Mai

susține recurenta probele (corespondența părților și interogatoriul) au fost

greșit interpretate, iar instanțele au ignorat nerespectarea obligației de

recepție finală a lucrărilor prevăzută de art. 7 din H.G. nr. 273/1994. Din această

perspectivă, în accepțiunea recurentei, instanțele nu au soluționat fondul, așa

încât solicită casarea hotărârii atacate.

Recursul

este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:

Prevederile

art. 281 C. proc. civ. stabilesc îndreptarea din oficiu sau la cerere a

erorilor materiale din hotărâri sau încheieri, astfel încât greșita

dactilografiere a datei la care a fost pronunțată hotărârea atacată, ce apare

cu evidență în dispozitivul deciziei nr. 342 din 14 septembrie 2010 poate fi

îndreptată pe această cale deschisă de lege. Aprecierea acestei situații ca

determinând nulitatea hotărârii atacate nu își găsește fundamentul în

prescripțiile legale, câtă vreme atât minuta cât și dispozitivul deciziei au

același conținut: „Respinge apelul ca nefondat”.

Evocarea

principiului consensualismului care guvernează forma actelor juridice, are în

vedere acordul neechivoc de voință în vederea producerii unor efecte juridice;

iar faptul că actul adițional nu a fost semnat de pârâtă, care prin adresa din

6 decembrie 2007 încunoștiințează pe reclamantă asupra unei decizii viitoare cu

privire la lucrările suplimentare, conduce la concluzia, judicios caracterizată

de instanțele de fond, a lipsei acordului de voință.

Voința

neechivocă nu rezultă nici din plata unei sume ce depășea valoarea

contractului, sumă considerată de pârâtă plătită nedatorat.

Este

adevărat că după modul de formare, contractele care nu sunt supuse niciunei

formalități, numite contracte consensuale, se încheie prin simplul acord de

voință, iar în raporturile comerciale aceasta reprezintă regula. Însă părțile

au încheiat un contract scris, semnat, cu clauze respectate de contractanți.

Actul adițional, de care se prevalează reclamanta, prin care această parte a

stabilit unilateral, fără nicio motivare, modificarea prețului nu a fost

însușit de pârâtă.

Pe de altă

parte pârâta este locatarul spațiilor la care s-au realizat lucrările

suplimentare, astfel încât ea nu beneficiază de o majorare a patrimoniului, în

detrimentul reclamantei.

Nerespectarea

obligațiilor prevăzute de H.G. nr. 273/1994 este nerelevantă față de obiectul

cererii de chemare în judecată și nu a reprezentat motive de critică a

hotărârii instanței de fond pentru a constitui un argument pertinent de

reformare a deciziei atacate.

Așa fiind,

în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei

comerciale nr. 342 din 14 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul

declarat de reclamanta SC E.C.S. SRL București împotriva deciziei comerciale

nr. 342 din 14 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.