ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 425/2011

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, reclamanta SC R.C. SRL a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâta MUNICIPIUL PLOIEȘTI PRIN PRIMAR să se constate existența unei construcții în suprafață de 300 mp edificată în anul 2001 pe terenul proprietatea sa, precum și să se constate calitatea de constructor de bună credință în edificarea construcției. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în cursul anului 2001, a edificat pe terenul proprietatea sa o extindere a spațiului comercial cu destinația hotel restaurant proprietatea societății reclamante - extindere constituită dintr-o terasă de cca.300 mp cu pereți de beton, tavan de rigips și învelită cu carton bituminos.

Acțiunea reclamantei nu a fost întemeiată în drept. Reclamanta și-a precizat acțiunea, prin care a arătat că în primul capăt al acțiunii înțelege să solicite a se constata existența dreptului său de proprietate asupra construcției descrise în acțiune, apreciind că deși nu a urmat procedurile administrative legale, este justificată solicitarea sa de a intra în legalitate. De asemenea, a apreciat temeiul juridic al acțiunii fiind art. 111 C. proc. civ. Prin a doua precizare de acțiune, reclamanta a solicitat ca instanța să dispună și constatarea dreptului său de proprietate asupra construcției extindere și a calității de constructor de bună-credință și înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate privitor la imobilul în litigiu.

Judecătoria Ploiești, prin sentința civilă nr. 4823 din 19 mai 2008 a respins acțiunea precizată formulată de reclamantă. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a dovedit că este proprietara terenului în suprafață de 288 mp situat în Ploiești, județul Prahova, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 915 din 21 august 2000. Pe de altă parte, tribunalul a considerat că reclamanta nu a probat situația de fapt a edificării cu contribuție exclusivă a respectivei construcții și nici a demersurilor legale necesare în vederea realizării acesteia. În consecință a apreciat că nu au fost respectate dispozițiile art. 1 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, care sunt imperative și obligatorii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, iar Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 2 din 13 martie 2009 a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești, a anulat sentința nr. 4823 din 19 mai 2008 și a constatat competența materială de soluționare în primă instanță a Tribunalului Prahova, reținând caracterul comercial și evaluabil în bani al acțiunii. Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, soluționând cauza în primă instanță, prin sentința nr. 199 din 14 aprilie 2010 a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și a admis acțiunea precizată formulată de reclamantă, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului construcție, situat în Ploiești, și a constatat calitatea de constructor de bună credință a reclamantei.

De asemenea, a dispus după rămânerea irevocabilă a hotărârii înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, tribunalul a reținut că reclamanta este proprietar al terenului în suprafață de 288 mp situat în Municipiul Ploiești, precum și al terenului în suprafață de 333 mp și construcției amplasate pe acest teren în Municipiul Ploiești, și că reclamanta a edificat ulterior o extindere a construcției, pe primul teren, respectiv o terasă acoperită, și care ocupă și suprafață de 79,30 mp din al doilea teren dobândit. Tribunalul a constatat că această construcție este amplasată pe terenul reclamantei, fiind identificată și delimitată de expert pe schița de plan.

Pe calea acțiunii în constatare, reclamanta urmărește să-și consolideze un drept subiectiv preexistent, iar aspectele de ordin formal legate de inexistența contractului de construcție, a autorizației de construcție, nu pot constitui o limitare a dreptului de proprietate al reclamantei. În consecință, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 489 C. civ., proprietarul terenului fiind și proprietar al construcției. De asemenea, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Totodată, tribunalul a constatat calitatea de constructor de bună credință a reclamantei, care a edificat construcția pe terenul său. În temeiul art. 20 alin. (3) și art. 26 din Legea nr. 7/1996, tribunalul a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta MUNICIPIUL PLOIEȘTI PRIN PRIMAR, prin care a solicitat, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin criticile formulate în fața instanței de apel, pârâta a susținut că reclamanta a urmărit obținerea retroactivă a autorizației de construcție, interes ce nu este protejat de legea civilă. Prin admiterea acțiunii, instanța creează un precedent, care conduce la eludarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991. Față de temeiul acțiunii, accesiunea operează de drept, întrucât reclamanta este proprietara terenului, nefiind necesară o constatare din partea instanței de judecată. Prin decizia nr. 76 din 6 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială contencios administrativ și fiscal, a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Curtea, analizând apelul prin prisma criticilor invocate, a apreciat că reclamanta avea obligația de a solicita autorizația de construcție, în baza Legii nr. 50/1991, calea pe care trebuia să o urmeze reclamanta era obținerea acestor documente, pe care nu a demonstrat că le-ar fi cerut. Curtea, a apreciat că numai în cazul unui refuz nejustificat, reclamanta putea exercita procedura judiciară. De asemenea, a reținut că dispozițiile art. 489 și urm. C. civ., nu sunt incidente, în raport de calitatea de proprietar a reclamantei asupra terenului pe care s-a edificat construcția. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R.C. SRL PLOIEȘTI, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Prin criticile invocate, recurenta a arătat că decizia instanței de apel, care a schimbat sentința fondului în sensul respingerii acțiunii s-a bazat pe un singur argument, și anume acela că reclamanta nu ar fi invocat că ar fi cerut și nu i s-au acordat autorizațiile de construcție în baza Legii nr. 50/1991 și că numai ulterior unei astfel de solicitări, aceasta ar fi putut exercita procedura judiciară. În contradicție cu această motivare, din actele depuse la dosarul cauzei, a rezultat că prin adresa nr. 233/2001 reclamanta a solicitat Serviciului Urbanistic Ploiești, comunicarea formalităților necesare în vederea extinderii construcției, fără a primi un răspuns la solicitarea sa, înscris ignorat de către Curtea de Apel Ploiești.

În consecință, reclamanta apreciază că sentința instanței de fond este corectă, care a statuat că aspectele de ordin formal legate de inexistența contractului de construcție și a autorizației de construcție nu pot obstrucționa sau limita dreptul de proprietate al reclamantei și nu poate avea consecințe pe planul raporturilor de natură administrativă legate de inexistența autorizației pentru a se putea afirma că prin prezenta acțiune se tinde la eludarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 50/1990. Susținerile tribunalului sunt corecte, în ceea ce privește faptul că reclamanta prin intermediul prezentei acțiuni tinde să își consolideze un drept preexistent. De asemenea, în mod corect a fost reținută și calitatea reclamantei de constructor de bună credință.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente : Prealabil examinării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că deși recurenta a invocat în susținerea cererii, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din subsumarea criticilor rezultă că acestea se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Deși curtea de apel a admis apelul pârâtei, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea.

În aceste condiții, hotărârea este temeinică și legală, modificarea din acest punct de vedere fiind lipsită de sens. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat din punct de vedere formal, întrucât criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare sau modificare a deciziei. Înalta Curte, urmează a analiza chestiunea de drept supusă judecății, și anume posibilitatea obținerii autorizației de construcție, reglementată de Legea nr. 50/1991, pe calea procedurii judiciare, în lipsa solicitării autorizației de construcției Serviciului de Urbanism al Municipiului Ploiești, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin acțiunea de față, reclamanta a investit instanța de judecată cu soluționarea unei acțiuni prin care a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra unui imobil construcție, urmare a extinderii unei construcții pe terenul proprietatea reclamantei și totodată constatarea calității de constructor de bună credință. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Articolul art. 111 C. proc. civ. consacră acțiunea în constatare vizând existența sau inexistența unui drept, dar și condițiile de exercitare a acesteia. O particularitate a acțiunii în constatare este că preîntâmpină contestarea unu raport juridic, având caracter subsidiar. În consecință, acțiunea în constatare are caracter limitat și subsidiar.

Prin Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții a fost reglementată procedura de autorizare a executării lucrărilor de construcții. De asemenea, dispozițiile acestei legi, instituie o obligație în sarcina persoanelor fizice sau juridice, care beneficiază de un teren de a solicita emiterea autorizației de construire (art. 36 din lege). Cauza acțiunii reclamantei, respectiv scopul urmărit este acela ca prin hotărârea judecătorească să substituie autorizația de construcție, necesară înscrierii dreptului real în cartea funciară, potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996.

Deși prin criticile invocate, recurenta susține că argumentele instanței de apel sunt greșite, din moment ce anterior promovării acțiunii a solicitat eliberarea autorizației de construcției (înscrisul existent la fila 20 a dosarului tribunalului), Înalta Curtă constată pe de o parte, că înscrisul nu îndeplinește cerințele art. 2 1 din Legea nr. 50/1991, pentru eliberarea autorizației de construcție, iar pe de altă parte, chiar în situația în care s-ar aprecia că acest act reprezintă cererea pentru emiterea certificatului de urbanism, procedura de a ataca actul de respingere al cererii sau cel prin care nu s-a primit nici un răspuns este cea prevăzută de art. 43 2 din legea sus evocată.

Astfel, potrivit art. 43 2 din Legea nr. 50/1991 alin. (1) ,,Orice persoană interesată, care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, potrivit legii, pentru a ataca autorizația de construire sau actul de respingere a cererii pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții, după caz, emise de autoritatea administrației publice locale competentă pentru investițiile prevăzute la art. 431 alin. (1)” Prin urmare, critica reclamantei este nefondată, calea pe care trebuia să o urmeze reclamanta, era cea prevăzută de Legea nr. 50/1991, iar numai în situația în care dreptul de proprietate asupra construcției era contestat, se putea adresa instanței de judecată.

Dintr-un alt punct de vedere, capătul de cerere privind solicitarea constatării calității de constructor de bună credință, în temeiul dispozițiilor art. 492 C. civ. și următoarele, a fost în mod corect respins de către instanța de apel, care a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 489 C. civ. Acest text de lege se referă la situația constructorului de bună credință, care efectuează lucrări de construire cu materiale proprii pe terenul altuia, iar construcțiile făcute de proprietar sunt prezumate a fi făcute de acel proprietar până la proba contrară. Prin urmare, solicitarea reclamantei de a se constata dreptul de proprietate asupra extinderii construcției, nu poate fi primit în lipsa îndeplinirii prevederilor art. 2 din Legea nr. 50/1991 și a căilor de atac instituite împotriva refuzului sau respingerii actului de autorizare al construcției.

Soluția pronunțată nu este de natură să limiteze dreptul de proprietate al reclamantei. În sensul celor menționate sunt și dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora ,,Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorității administrative, va înlocui acordul de voință cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor ”, ori în cauza de față instanța nu poate suplini condițiile de eliberare a autorizației de construcție . În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.C. SRL PLOIEȘTI împotriva deciziei nr. 76 din 6 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.