ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 425/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 425/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față :
Din
examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin
cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, reclamanta SC R.C. SRL a
solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâta MUNICIPIUL PLOIEȘTI PRIN
PRIMAR să se constate existența unei construcții în suprafață de 300 mp
edificată în anul 2001 pe terenul proprietatea sa, precum și să se constate
calitatea de constructor de bună credință în edificarea construcției.
În
motivarea cererii, reclamanta a arătat că în cursul anului 2001, a edificat pe terenul proprietatea sa o extindere a spațiului comercial cu destinația hotel
restaurant proprietatea societății reclamante - extindere constituită dintr-o
terasă de cca.300 mp cu pereți de beton, tavan de rigips și învelită cu carton
bituminos.
Acțiunea
reclamantei nu a fost întemeiată în drept.
Reclamanta
și-a precizat acțiunea, prin care a arătat că în primul capăt al acțiunii
înțelege să solicite a se constata existența dreptului său de proprietate
asupra construcției descrise în acțiune, apreciind că deși nu a urmat
procedurile administrative legale, este justificată solicitarea sa de a intra
în legalitate. De asemenea, a apreciat temeiul juridic al acțiunii fiind art. 111
C. proc. civ.
Prin
a doua precizare de acțiune, reclamanta a solicitat ca instanța să dispună și
constatarea dreptului său de proprietate asupra construcției extindere și a
calității de constructor de bună-credință și înscrierea în cartea funciară a
dreptului său de proprietate privitor la imobilul în litigiu.
Judecătoria
Ploiești, prin sentința civilă nr. 4823 din 19 mai 2008 a respins acțiunea precizată formulată de reclamantă.
Pentru
a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a dovedit că este
proprietara terenului în suprafață de 288 mp situat în Ploiești, județul
Prahova, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 915 din
21 august 2000. Pe de altă parte, tribunalul a considerat că reclamanta nu a
probat situația de fapt a edificării cu contribuție exclusivă a respectivei
construcții și nici a demersurilor legale necesare în vederea realizării acesteia.
În consecință a apreciat că nu au fost respectate dispozițiile art. 1 și art. 2
alin. (2) din Legea nr. 50/1991, care sunt imperative și obligatorii.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamanta, iar Tribunalul Prahova, secția comercială
și de contencios administrativ, prin decizia nr. 2 din 13 martie 2009 a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești, a anulat sentința nr. 4823 din
19 mai 2008 și a constatat competența materială de soluționare în primă
instanță a Tribunalului Prahova, reținând caracterul comercial și evaluabil în
bani al acțiunii.
Tribunalul
Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, soluționând cauza în
primă instanță, prin sentința nr. 199 din 14 aprilie 2010 a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și a admis acțiunea precizată formulată
de reclamantă, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra
imobilului construcție, situat în Ploiești, și a constatat calitatea de
constructor de bună credință a reclamantei. De asemenea, a dispus după rămânerea
irevocabilă a hotărârii înscrierea în cartea funciară a dreptului de
proprietate al reclamantei.
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, tribunalul a reținut că reclamanta
este proprietar al terenului în suprafață de 288 mp situat în Municipiul
Ploiești, precum și al terenului în suprafață de 333 mp și construcției
amplasate pe acest teren în Municipiul Ploiești, și că reclamanta a edificat
ulterior o extindere a construcției, pe primul teren, respectiv o terasă
acoperită, și care ocupă și suprafață de 79,30 mp din al doilea teren dobândit.
Tribunalul a constatat că această construcție este amplasată pe terenul
reclamantei, fiind identificată și delimitată de expert pe schița de plan. Pe
calea acțiunii în constatare, reclamanta urmărește să-și consolideze un drept
subiectiv preexistent, iar aspectele de ordin formal legate de inexistența
contractului de construcție, a autorizației de construcție, nu pot constitui o
limitare a dreptului de proprietate al reclamantei.
În
consecință, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 489 C. civ.,
proprietarul terenului fiind și proprietar al construcției.
De
asemenea, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în raport
de dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
Totodată,
tribunalul a constatat calitatea de constructor de bună credință a reclamantei,
care a edificat construcția pe terenul său.
În
temeiul art. 20 alin. (3) și art. 26 din Legea nr. 7/1996, tribunalul a dispus
înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel pârâta MUNICIPIUL PLOIEȘTI PRIN PRIMAR, prin
care a solicitat, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin criticile
formulate în fața instanței de apel, pârâta a susținut că reclamanta a urmărit
obținerea retroactivă a autorizației de construcție, interes ce nu este
protejat de legea civilă. Prin admiterea acțiunii, instanța creează un
precedent, care conduce la eludarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991. Față de temeiul
acțiunii, accesiunea operează de drept, întrucât reclamanta este proprietara
terenului, nefiind necesară o constatare din partea instanței de judecată.
Prin
decizia nr. 76 din 6 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială
contencios administrativ și fiscal, a admis apelul formulat de pârâtă, a
schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca
neîntemeiată.
Curtea,
analizând apelul prin prisma criticilor invocate, a apreciat că reclamanta avea
obligația de a solicita autorizația de construcție, în baza Legii nr. 50/1991,
calea pe care trebuia să o urmeze reclamanta era obținerea acestor documente,
pe care nu a demonstrat că le-ar fi cerut. Curtea, a apreciat că numai în cazul
unui refuz nejustificat, reclamanta putea exercita procedura judiciară. De
asemenea, a reținut că dispozițiile art. 489 și urm. C. civ., nu sunt
incidente, în raport de calitatea de proprietar a reclamantei asupra terenului
pe care s-a edificat construcția.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R.C. SRL PLOIEȘTI, în temeiul
motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Prin
criticile invocate, recurenta a arătat că decizia instanței de apel, care a
schimbat sentința fondului în sensul respingerii acțiunii s-a bazat pe un
singur argument, și anume acela că reclamanta nu ar fi invocat că ar fi cerut
și nu i s-au acordat autorizațiile de construcție în baza Legii nr. 50/1991 și
că numai ulterior unei astfel de solicitări, aceasta ar fi putut exercita
procedura judiciară.
În
contradicție cu această motivare, din actele depuse la dosarul cauzei, a
rezultat că prin adresa nr. 233/2001 reclamanta a solicitat Serviciului
Urbanistic Ploiești, comunicarea formalităților necesare în vederea extinderii
construcției, fără a primi un răspuns la solicitarea sa, înscris ignorat de
către Curtea de Apel Ploiești.
În
consecință, reclamanta apreciază că sentința instanței de fond este corectă,
care a statuat că aspectele de ordin formal legate de inexistența contractului
de construcție și a autorizației de construcție nu pot obstrucționa sau limita
dreptul de proprietate al reclamantei și nu poate avea consecințe pe planul
raporturilor de natură administrativă legate de inexistența autorizației pentru
a se putea afirma că prin prezenta acțiune se tinde la eludarea dispozițiilor
art. 2 din Legea nr. 50/1990.
Susținerile
tribunalului sunt corecte, în ceea ce privește faptul că reclamanta prin
intermediul prezentei acțiuni tinde să își consolideze un drept preexistent. De
asemenea, în mod corect a fost reținută și calitatea reclamantei de constructor
de bună credință.
Recursul
este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente :
Prealabil
examinării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că deși recurenta a
invocat în susținerea cererii, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304
pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din subsumarea criticilor rezultă că acestea se
circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel,
potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri
se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când
cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Deși
curtea de apel a admis apelul pârâtei, a indicat considerentele de fapt și de
drept în temeiul cărora și-a format convingerea. În aceste condiții, hotărârea
este temeinică și legală, modificarea din acest punct de vedere fiind lipsită
de sens.
Motivul
de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat din
punct de vedere formal, întrucât criticile formulate nu se circumscriu acestui
motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act
juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu
constituie motiv de casare sau modificare a deciziei.
Înalta
Curte, urmează a analiza chestiunea de drept supusă judecății, și anume
posibilitatea obținerii autorizației de construcție, reglementată de Legea nr. 50/1991,
pe calea procedurii judiciare, în lipsa solicitării autorizației de
construcției Serviciului de Urbanism al Municipiului Ploiești, în raport de
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin
acțiunea de față, reclamanta a investit instanța de judecată cu soluționarea
unei acțiuni prin care a solicitat să se constate dreptul său de proprietate
asupra unui imobil construcție, urmare a extinderii unei construcții pe terenul
proprietatea reclamantei și totodată constatarea calității de constructor de
bună credință. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc.
civ.
Articolul
art. 111 C. proc. civ. consacră acțiunea în constatare vizând existența sau
inexistența unui drept, dar și condițiile de exercitare a acesteia. O
particularitate a acțiunii în constatare este că preîntâmpină contestarea unu
raport juridic, având caracter subsidiar. În consecință, acțiunea în constatare
are caracter limitat și subsidiar.
Prin
Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții a
fost reglementată procedura de autorizare a executării lucrărilor de
construcții. De asemenea, dispozițiile acestei legi, instituie o obligație în
sarcina persoanelor fizice sau juridice, care beneficiază de un teren de a solicita
emiterea autorizației de construire (art. 36 din lege).
Cauza
acțiunii reclamantei, respectiv scopul urmărit este acela ca prin hotărârea
judecătorească să substituie autorizația de construcție, necesară înscrierii
dreptului real în cartea funciară, potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996.
Deși
prin criticile invocate, recurenta susține că argumentele instanței de apel
sunt greșite, din moment ce anterior promovării acțiunii a solicitat eliberarea
autorizației de construcției (înscrisul existent la fila 20 a dosarului tribunalului), Înalta Curtă constată pe de o parte, că înscrisul nu îndeplinește
cerințele art. 2
1
din Legea nr. 50/1991, pentru eliberarea
autorizației de construcție, iar pe de altă parte, chiar în situația în care
s-ar aprecia că acest act reprezintă cererea pentru emiterea certificatului de
urbanism, procedura de a ataca actul de respingere al cererii sau cel prin care
nu s-a primit nici un răspuns este cea prevăzută de art. 43
2
din
legea sus evocată.
Astfel,
potrivit art. 43
2
din Legea nr. 50/1991 alin. (1) ,,Orice persoană interesată, care se consideră vătămată
într-un drept al său ori într-un interes legitim, se poate adresa instanței de
contencios administrativ competente, potrivit legii, pentru a ataca autorizația
de construire sau actul de respingere a cererii pentru autorizarea executării
lucrărilor de construcții, după caz, emise de autoritatea administrației
publice locale competentă pentru investițiile prevăzute la art. 431
alin. (1)”
Prin
urmare, critica reclamantei este nefondată, calea pe care trebuia să o urmeze
reclamanta, era cea prevăzută de Legea nr. 50/1991, iar numai în situația în
care dreptul de proprietate asupra construcției era contestat, se putea adresa
instanței de judecată.
Dintr-un
alt punct de vedere, capătul de cerere privind solicitarea constatării
calității de constructor de bună credință, în temeiul dispozițiilor art. 492 C.
civ. și următoarele, a fost în mod corect respins de către instanța de apel,
care a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 489 C. civ. Acest
text de lege se referă la situația constructorului de bună credință, care
efectuează lucrări de construire cu materiale proprii pe terenul altuia, iar
construcțiile făcute de proprietar sunt prezumate a fi făcute de acel proprietar
până la proba contrară.
Prin
urmare, solicitarea reclamantei de a se constata dreptul de proprietate asupra
extinderii construcției, nu poate fi primit în lipsa îndeplinirii prevederilor
art. 2 din Legea nr. 50/1991 și a căilor de atac instituite împotriva refuzului
sau respingerii actului de autorizare al construcției. Soluția pronunțată nu
este de natură să limiteze dreptul de proprietate al reclamantei.
În
sensul celor menționate sunt și dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 7/1996,
potrivit cărora ,,Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă sau, în
cazurile prevăzute de lege, actul autorității administrative, va înlocui
acordul de voință cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt
opozabile titularilor ”, ori în cauza de față instanța nu poate suplini
condițiile de eliberare a autorizației de construcție .
În
raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta
SC R.C. SRL PLOIEȘTI împotriva deciziei nr. 76 din 6 septembrie 2010 pronunțată
de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie
2011.