ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 206/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 206/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 18 martie

2005, sub nr. 1504/2005, reclamantul

M.S.G. a

solicitat, în

contradictoriu cu pârâții

D.D.P. SRL și P.C.C., anularea procurii nr.

1421 din 17 septembrie 2004; anularea actului adițional nr. 1 din 25 ianuarie

2005; anularea hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei nr. 1 din 25

ianuarie 2005; anularea contractului de cesiune nr. 6382/2004 și excluderea

pârâtului din societatea pârâtă.

Secția a

VI-a comercială a Tribunalului București, constatând că reclamantul nu are

calitate procesuală activă pentru a cere anularea hotărârii A.G.A., iar

celelalte cereri sunt nefondate, a respins acțiunea prin sentința comercială

nr. 2587 din 1 iunie 2005, hotărâre desființată, prin decizia comercială a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, nr. 395 din 29 iunie 2006,

pronunțată în Dosarul nr. 26253/2/2005, prin admiterea apelului formulat de

reclamant împotriva sentinței tribunalului, motivat de greșita soluționare a

excepției lipsei calității procesuale active, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe, care, în rejudecare, a respins acțiunea

reclamantului, ca nefondată, prin sentința comercială nr. 2262 din 18 februarie

2008, pronunțată în Dosarul nr. 26773/3/2007, desființată, de asemenea, de secția

a V-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 377

din 2 octombrie 2008, urmare a admiterii apelului, pe care reclamantul l-a

formulat împotriva acestei sentințe, cu motivarea că judecata cauzei s-a făcut

în lipsa pârâtului P.C C., care nu a fost legal citat.

Învestită

cu rejudecarea cauzei în fond, secția a VI-a comercială a Tribunalului

București, prin sentința comercială nr. 14347, pronunțată la data de 10

decembrie 2009, a respins acțiunea reclamantului, ca fiind neîntemeiată.

Spre a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în urma cercetărilor penale efectuate,

nu s-a probat susținerea reclamantului, în sensul că nu ar fi semnat Hotărârea

A.G.A. nr. 1 din 25 ianuarie 2005, nesusținându-se, astfel, nici argumentul

acestuia cu privire la lipsa convocării sale, câtă vreme a participat la

ședința adunării generale; că actul adițional a fost încheiat, în temeiul

hotărârii adoptate de asociați, cu respectarea formelor de publicitate; că nu

poate fi primit nici argumentul privind nulitatea procurii nr. 1421 din 17

august 2004, în lipsa unei aprobări exprese a asociaților, întrucât legea

statuează posibilitatea angajării răspunderii administratorului pentru

eventuale pagube aduse societății, apreciind neîntemeiate motivele invocate în

susținerea cererii de anulare a contractului de cesiune, decisă prin hotărârea

asociaților societății și constatând neprobate ipotezele prevăzute de art. 222

din Legea nr. 31/1990.

Apelul

formulat de reclamant împotriva acestei din urmă sentințe a Tribunalului a fost

respins, ca nefondat, de secția a V-a comercială a Curții de Apel București,

prin decizia comercială nr. 386, pronunțată la data de 23 iunie 2010.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de control judiciar, analizând actele și

lucrările dosarului în raport cu motivele de apel invocate – referitoare la

faptul că tribunalul nu s-a conformat deciziei de îndrumare a instanței de

apel, în sensul că judecata s-a făcut în lipsa pârâtului și că nu a încuviințat

nicio probă dintre cele solicitate, necesare pentru stabilirea corectă a

situației de fapt – a reținut că pârâtul P.C.C. a fost legal citat, fiind

astfel respectate cerințele art. 85 C. proc. civ. și cele ale principiului

contradictorialității și că, din încheierea de ședință din data de 2 aprilie

2009, reiese că tribunalul a încuviințat reclamantului proba cu acte și proba

cu interogatoriu pârâtului P.C.C., acordând termen pentru administrarea

acestora.

Împotriva

menționatei decizii a formulat recurs apelantul reclamant M.S.G., invocând, în

drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ.

În

motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată este netemeinică și

nelegală, întrucât instanța de apel nu a ținut seama de solicitările făcute

potrivit Legii nr. 31/1990; nu a analizat cauza sub toate aspectele precizate

în deciziile anterioare; nu s-a preocupat să stabilească situația de fapt,

neadministrând proba cu interogatoriu și proba cu martori; nu a făcut aplicarea

art. 225 C. proc. civ.; a interpretat, în mod greșit, actul juridic dedus

judecății „prin interpretarea articolelor de lege în raport de procedură și nu

în raport de necesitatea stabilirii situației de fapt”; nu s-a pronunțat asupra

probelor solicitate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, făcând, astfel, o

greșită aplicare a legii, considerând nelegală obligarea oricărei părți la

plata cheltuielilor de judecată, când litigiul se poartă între asociații unei

societăți comerciale.

Recursul

este nefondat.

Astfel,

potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în

limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță, putând, în conformitate cu alin. (2) al precitatului

articol, să refacă sau să completeze probele administrate la prima instanță,

precum și să administreze probele noi, propuse în condițiile art. 292 C. proc.

civ., dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Examinarea

actelor și lucrărilor dosarului relevă că instanța de control judiciar a

examinat sentința apelată cu respectarea cerințelor impuse de regula „tantum

devolutum quantum apellatum”, în limita criticilor formulate de apelant,

verificând sentința, atât sub aspectul temeiniciei, al modului în care prima

instanță a apreciat probele administrate în cauză, cât și sub aspectul

legalității, al aplicării și interpretării legii; că refacerea și completarea

probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea unor probe noi

pot fi dispuse, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., de către instanța de

apel, numai dacă aceasta le consideră necesare pentru soluționarea cauzei,

neexistând nicio obligație a instanței în acest sens, așa încât, prin

respingerea probelor cu interogatoriu și martori solicitate de apelant, nu s-au

încălcat menționatele prevederi legale, și nici principiul rolului activ în

aflarea adevărului, având în vedere că, în motivarea acestei soluții, instanța

s-a raportat la probele deja administrate.

Cum proba

cu interogatoriu propus intimatului – pârât P.C.C. în calea de atac a apelului

a fost respinsă, nu se justifică critica neaplicării prevederilor art. 225 C.

proc. civ. de către instanța de apel, întrucât acestea presupun lipsa părții de

la interogatoriu încuviințat în probațiune sau refuzul nejustificat de a

răspunde acestuia, cum nici critica vizând „interpretarea articolelor de lege

în raport de procedură”, cu posibilă trimitere la art. 85 C. proc. civ., corect

interpretat și aplicat de instanța de apel.

Este de

observat că recurentul nu a indicat care este actul juridic greșit interpretat

și nu a argumentat în ce constă această greșită interpretare, legând această

critică, ca și critica generică referitoare la aplicarea greșită a legii, de

„necesitatea stabilirii situației de fapt” prin probele solicitate, pretins a

fi fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, aspecte ce nu justifică

invocarea motivului de recurs bazat exclusiv pe denaturarea actului juridic

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și nu se circumscriu niciuneia dintre

ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar critica referitoare

la nepronunțarea instanței asupra probelor pretins a fi fost hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, după

abrogarea pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005 de aprobare

a O.U.G. nr. 138/2000, față de redactarea în vigoare, la data pronunțării

deciziei atacate, a precitatului art. 304 C. proc. civ.

Reținând

culpa procesuală a apelantului și admițând cererea instanței de obligare a

acestuia la plata cheltuielilor de judecată pe care a dovedit că le-a efectuat

în calea de atac a apelului, instanța de apel a respectat cerințele art. 274

(1) C. proc. civ., neputându-se reține nelegalitatea acestei soluții.

Așa fiind,

constatând că prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.,

invocate de recurent, nu-și găsesc incidența în cauză, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul pe care acesta

l-a formulat împotriva deciziei comerciale nr. 386 din 23 iunie 2010,

pronunțată de secția a V-a comercială a Curții de Apel București și totodată,

va respinge, ca neîntemeiată, cererea intimatei SC D.D.C. SRL de obligare a

recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa dovezii acestor

cheltuieli în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul

declarat de reclamantul M.S.G. împotriva deciziei comerciale nr. 386 din 23

iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială

, ca

nefondat.

Respinge

cererea formulată de

intimata-pârâtă SC D.D.C. SRL, București, de

obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.