ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 206/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 18 martie 2005, sub nr. 1504/2005, reclamantul M.S.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.D.P. SRL și P.C.C., anularea procurii nr. 1421 din 17 septembrie 2004; anularea actului adițional nr. 1 din 25 ianuarie 2005; anularea hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei nr. 1 din 25 ianuarie 2005; anularea contractului de cesiune nr. 6382/2004 și excluderea pârâtului din societatea pârâtă.

Secția a VI-a comercială a Tribunalului București, constatând că reclamantul nu are calitate procesuală activă pentru a cere anularea hotărârii A.G.A., iar celelalte cereri sunt nefondate, a respins acțiunea prin sentința comercială nr. 2587 din 1 iunie 2005, hotărâre desființată, prin decizia comercială a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, nr. 395 din 29 iunie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 26253/2/2005, prin admiterea apelului formulat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, motivat de greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, în rejudecare, a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată, prin sentința comercială nr. 2262 din 18 februarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 26773/3/2007, desființată, de asemenea, de secția a V-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 377 din 2 octombrie 2008, urmare a admiterii apelului, pe care reclamantul l-a formulat împotriva acestei sentințe, cu motivarea că judecata cauzei s-a făcut în lipsa pârâtului P.C C., care nu a fost legal citat.

Învestită cu rejudecarea cauzei în fond, secția a VI-a comercială a Tribunalului București, prin sentința comercială nr. 14347, pronunțată la data de 10 decembrie 2009, a respins acțiunea reclamantului, ca fiind neîntemeiată. Spre a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în urma cercetărilor penale efectuate, nu s-a probat susținerea reclamantului, în sensul că nu ar fi semnat Hotărârea A.G.A.

nr. 1 din 25 ianuarie 2005, nesusținându-se, astfel, nici argumentul acestuia cu privire la lipsa convocării sale, câtă vreme a participat la ședința adunării generale; că actul adițional a fost încheiat, în temeiul hotărârii adoptate de asociați, cu respectarea formelor de publicitate; că nu poate fi primit nici argumentul privind nulitatea procurii nr. 1421 din 17 august 2004, în lipsa unei aprobări exprese a asociaților, întrucât legea statuează posibilitatea angajării răspunderii administratorului pentru eventuale pagube aduse societății, apreciind neîntemeiate motivele invocate în susținerea cererii de anulare a contractului de cesiune, decisă prin hotărârea asociaților societății și constatând neprobate ipotezele prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990.

Apelul formulat de reclamant împotriva acestei din urmă sentințe a Tribunalului a fost respins, ca nefondat, de secția a V-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 386, pronunțată la data de 23 iunie 2010. Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele de apel invocate – referitoare la faptul că tribunalul nu s-a conformat deciziei de îndrumare a instanței de apel, în sensul că judecata s-a făcut în lipsa pârâtului și că nu a încuviințat nicio probă dintre cele solicitate, necesare pentru stabilirea corectă a situației de fapt – a reținut că pârâtul P.C.C. a fost legal citat, fiind astfel respectate cerințele art. 85 C. proc.

civ. și cele ale principiului contradictorialității și că, din încheierea de ședință din data de 2 aprilie 2009, reiese că tribunalul a încuviințat reclamantului proba cu acte și proba cu interogatoriu pârâtului P.C.C., acordând termen pentru administrarea acestora. Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelantul reclamant M.S.G., invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de apel nu a ținut seama de solicitările făcute potrivit Legii nr. 31/1990; nu a analizat cauza sub toate aspectele precizate în deciziile anterioare; nu s-a preocupat să stabilească situația de fapt, neadministrând proba cu interogatoriu și proba cu martori; nu a făcut aplicarea art. 225 C. proc.

civ.; a interpretat, în mod greșit, actul juridic dedus judecății „prin interpretarea articolelor de lege în raport de procedură și nu în raport de necesitatea stabilirii situației de fapt”; nu s-a pronunțat asupra probelor solicitate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, făcând, astfel, o greșită aplicare a legii, considerând nelegală obligarea oricărei părți la plata cheltuielilor de judecată, când litigiul se poartă între asociații unei societăți comerciale. Recursul este nefondat. Astfel, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând, în conformitate cu alin. (2) al precitatului articol, să refacă sau să completeze probele administrate la prima instanță, precum și să administreze probele noi, propuse în condițiile art. 292 C. proc.

civ., dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Examinarea actelor și lucrărilor dosarului relevă că instanța de control judiciar a examinat sentința apelată cu respectarea cerințelor impuse de regula „tantum devolutum quantum apellatum”, în limita criticilor formulate de apelant, verificând sentința, atât sub aspectul temeiniciei, al modului în care prima instanță a apreciat probele administrate în cauză, cât și sub aspectul legalității, al aplicării și interpretării legii; că refacerea și completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea unor probe noi pot fi dispuse, conform art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., de către instanța de apel, numai dacă aceasta le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, neexistând nicio obligație a instanței în acest sens, așa încât, prin respingerea probelor cu interogatoriu și martori solicitate de apelant, nu s-au încălcat menționatele prevederi legale, și nici principiul rolului activ în aflarea adevărului, având în vedere că, în motivarea acestei soluții, instanța s-a raportat la probele deja administrate. Cum proba cu interogatoriu propus intimatului – pârât P.C.C. în calea de atac a apelului a fost respinsă, nu se justifică critica neaplicării prevederilor art. 225 C. proc. civ. de către instanța de apel, întrucât acestea presupun lipsa părții de la interogatoriu încuviințat în probațiune sau refuzul nejustificat de a răspunde acestuia, cum nici critica vizând „interpretarea articolelor de lege în raport de procedură”, cu posibilă trimitere la art. 85 C. proc.

civ., corect interpretat și aplicat de instanța de apel. Este de observat că recurentul nu a indicat care este actul juridic greșit interpretat și nu a argumentat în ce constă această greșită interpretare, legând această critică, ca și critica generică referitoare la aplicarea greșită a legii, de „necesitatea stabilirii situației de fapt” prin probele solicitate, pretins a fi fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, aspecte ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat exclusiv pe denaturarea actului juridic prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar critica referitoare la nepronunțarea instanței asupra probelor pretins a fi fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, după abrogarea pct. 10 al art. 304 C. proc.

civ. prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, față de redactarea în vigoare, la data pronunțării deciziei atacate, a precitatului art. 304 C. proc. civ. Reținând culpa procesuală a apelantului și admițând cererea instanței de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată pe care a dovedit că le-a efectuat în calea de atac a apelului, instanța de apel a respectat cerințele art. 274 (1) C. proc. civ., neputându-se reține nelegalitatea acestei soluții. Așa fiind, constatând că prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent, nu-și găsesc incidența în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul pe care acesta l-a formulat împotriva deciziei comerciale nr. 386 din 23 iunie 2010, pronunțată de secția a V-a comercială a Curții de Apel București și totodată, va respinge, ca neîntemeiată, cererea intimatei SC D.D.C.

SRL de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa dovezii acestor cheltuieli în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.S.G. împotriva deciziei comerciale nr. 386 din 23 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială , ca nefondat. Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă SC D.D.C. SRL, București, de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.