ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6860/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 119/ F din 17 mai 2004 a Tribunalului Bistrița Năsăud, inculpatul P.I.M. a fost condamnat la: - 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000; - 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000; - 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 248 C. pen., raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

S-a constatat că infracțiunile au fost comise în concurs real, prevăzută de art. 33 lit. a) C. pen. Conform art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 (șase) ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen. S-a făcut aplicarea dispozițiile art. 71, raportat la art. 64 C. pen. Conform art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată reținerea și arestul preventiv începând cu data de 3 decembrie 2002 la zi. Potrivit art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului. În temeiul art. 255 alin. (3) și (5) C. pen., s-a dispus restituirea sumei de 20.000 Euro numitului H.I., iar a sumei de 40.000 Euro numitului A.P.

S-a menținut sechestrul asigurător și inscripția ipotecară instituită în cursul urmăririi penale în vederea recuperării prejudiciului prin o rdonanța nr. 7272/2002 și nr. 8964/2002, încheiate între SC P. SA Bistrița și Y.F.L. Inculpatul a fost obligat să plătească în favoarea statului cheltuieli judiciare în sumă de 10.850.000 lei. Pentru a pronunța sentința menționată, prima instanță a avut în vedere următoarele: - În perioada ianuarie 2001 – 30 septembrie 2002, inculpatul P.I.M. a îndeplinit funcția de director general al SC P. SA Bistrița, societate având ca acționar unic Consiliul Local Bistrița. I. În programul de investiții al SC P. SA Bistrița pentru anul 2002 a fost cuprins obiectivul M.U.T., etapa 1, scop în care inculpatul P.I.M.

a fost abilitat să reprezinte societatea în relațiile cu terțe persoane fizice sau juridice și să încheie acte juridice pe seama acesteia. De asemenea, realizarea lucrării arătate era prevăzută ca obiectiv în contractul de performanță al inculpatului la poziția I din anexa 3, contract încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 79/2001 în baza Hotărârii nr. 72/2002 al Consiliului l ocal al m unicipiului Bistrița. Pentru realizarea obiectivului menționat în perioada 22 martie – 22 aprilie 2002 a fost organizată o licitație deschisă la care au participat firma I.P. AS Praga și SC G.I. Cluj Napoca, licitația fiind adjudecată de aceasta din urmă. Între SC G.I. SA Cluj Napoca și F.A. I.I. din Germania exista un contract de subantrepriză, subantreprenorul obligându-se să furnizeze și să pună în funcțiune la SC P. SA Bistrița, o turbină AF A 6 G 6a.

Dat fiind că era interesată în livrarea turbinei cu aburi, această firmă subantreprenoare, reprezentată de H.I. (director general) a participat la licitație. În acest scop, H.I. a avut mai multe întâlniri cu inculpatul, purtând discuții referitoare la aspectele tehnice ale agregatului ce urma să-l livreze, dar și referitoare la finanțarea lucrării. La cea de a doua întâlnire dintre cei doi, în perioada în care se încerca obținerea scrisorii de garanție din partea B.C.R. Bistrița, inculpatul a pretins de la H.I., suma de 20.000 Euro în scopul derulării proiectului, respectiv a încheierii contractului de execuție a lucrării cu SC G.I. Cluj Napoca, contract la care urma să participe ca subantreprenor, cât și pentru a obține mai repede o hotărâre a Consiliului Local Bistrița, de garantare a creditului de la banca menționată.

Fiind interesat de achiziționarea lucrării de către firma ce o reprezenta, H.I. a fost de acord cu propunerea inculpatului, însă înainte de a-i da suma pretinsă a cerut martorului A.I., director general la SC G.I. Cluj Napoca să contribuie la rândul lui cu 10.000 Euro (jumătate din sumă). A.I. a refuzat, motivând că, întrucât a câștigat legal licitația: contractul va fi oricum încheiat cu SC G.I. Cluj Napoca, a cărei ofertă era cu circa 960.000 Euro mai avantajoasă decât cea a firmei concurente cehe, sfătuindu-l și pe H.I. să nu accepte propunerea inculpatului. Întrucât F.A. I. din Germania avea o putere financiară importantă și era interesată în încheierea de cât mai multe contracte, H.I. a acceptat propunerea inculpatului și după o prealabilă discuție telefonică, la 21 aprilie 2002 s-a deplasat la Bistrița.

La data menționată, pe unul din holurile Hotelului C.A. unde era cazat, H.I. i-a înmânat inculpatului suma de 20.000 Euro pretinsă pentru „efectuarea demersurilor necesare obținerii aprobării creditelor necesare plății utilajului și montării acestuia”. Fiind o sumă importantă, H.I. a conceput în prealabil un înscris denumit „Minută”, pe care l-a redactat personal, în care a menționat expres suma, scopul în care dă banii inculpatului și obligația acestuia de a-i restitui „în cel mai scurt timp posibil” în cazul nederulării contractului dintre P. SA Bistrița și G.I. Cluj Napoca. Această „minută”, întocmită într-un singur exemplar, a fost semnată de inculpat odată cu primirea banilor și a fost o condiție impusă de H.I.

pentru a-i remite cei 20.000 Euro pretinși. Ulterior, la data de 23 aprilie 2002, inculpatul a comunicat SC G.I. Cluj Napoca adjudecarea licitației și a invitat-o la încheierea contractului de execuție, fapt realizat la data de 18 iunie 2002. Conform clauzelor contractului nr. 4527 din 18 iunie 2002, finanțarea obiectivului de investiții se realiza sub forma unui credit furnizor, în care furnizorul creditor era executantul, SC G.I. Cluj Napoca, plata lucrării urmând a fi făcut de achizitor prin bilete la ordin garantate de B.C.R. Bistrița printr-o scrisoare de garanție bancară (art. 18, pct. 18.1.1. - 18.1.4 pag. 10 din contract). În cele din urmă P. SA Bistrița nu a obținut garanția bancară, aspect ce rezultă din adresa B.C.R., sucursala Bistrița nr. 28944 din 22 iulie 2002, care precizează că banca nu poate accepta drept garanție Hotărârea Consiliul municipiului Bistrița nr. 77 din 6 iunie 2002. Așa fiind, proiectul nu s-a mai finalizat, împrejurare în care H.I.

i-a solicitat inculpatului P.I.M. restituirea celor 20.000 Euro, lucru pe care acesta nu l-a făcut. Pentru a rezolva această situație cei doi s-au întâlnit la Hotelul S. din Cluj Napoca, întâlnire la care a participat și martorul A.I., prilej cu care în prezența acestuia, H.I. a cerut inculpatului restituirea întregii sume. Inculpatul a produs lui H.I. restituirea în rate a sumei, cu mențiunea că prima rată va fi de circa 7000 Euro, după vânzarea unor imobile din Târgu Mureș, iar diferența i-o va restitui în termen de 1 an prin plata în rate lunare. Cum după aproximativ două săptămâni de la această întâlnire, inculpatul nu a reușit să vândă apartamentul din Târgu Mureș, H.I. a depus un denunț penal prin care a relatat fapta.

Fapta săvârșită de inculpatul P.I.M., în calitate de director general al SC P. SA Bistrița, astfel cum a fost reținută mai sus, a fost încadrată în art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000. 2. În cursul anului 2002, SC P. SA Bistrița a întâmpinat dificultăți la încasarea contravalorii agentului termic furnizat beneficiarilor săi persoane fizice și juridice. Odată cu apariția Legii nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale s-a creat posibilitatea potrivit art. 6 alin. (1) lit. d), de vânzare a creanțelor pe bază de contract, contra unor taxe forfetare unor instituții specializate. Această operațiune a fost analizată și de conducerea SC P. SA Bistrița, cu ocazia ședinței A.G.A.

ce a avut loc la 29 iulie 2002. Ulterior apariției legii menționate, A.P. s-a deplasat la sediul P., unde prezentându-se sub o identitate falsă, respectiv avocat R.P., vicepreședinte al Companiei Y.F.L. s-a arătat interesat de preluarea creanțelor aparținând P., scop în care a propus întâlniri inculpatului, căruia i-a solicitat situația acestora. În perioada următoare, A.P. a avut mai multe întâlniri cu inculpatul, acesta precizându-i că pentru cesionarea creanțelor este necesară încheierea unui contract de cesiune între SC P. SA Bistrița și Compania Y.F.L. Pentru încheierea acestui contract, inculpatul i-a pretins lui A.P., în urma „negocierilor” suma de 40.000 Euro, spunându-i că o parte din bani trebuie dată membrilor A.G.A.

Cu ocazia negocierii sumei pretinse, inculpatul a întocmit un bilet, pe care a scris valoarea creanțelor și penalitățile aferente aparținând M.C.C.I.A.Ș., convenind împreună cu A.P. sumele ce reveneau celor două societăți precum și un procent de 8 %, ce-i revenea lui din suma repartizată firmei Y., respectiv echivalentul a 40.000 Euro. Aceștia au convenit, de asemenea, ca plata să fie făcută după încheierea contractului de cesiune. La data de 19 august 2002, cei doi au încheiat un prim contract de cesiune de creanțe în valoare de 16,5 miliarde lei, contractul fiind înregistrat abia la 22 august 2002 sub nr. 7272. În aceeași seară, inculpatul P.I.M., s-a deplasat la domiciliul lui A.P. care i-a dat suma de 3000 Euro, iar a doua zi 30.000.000 lei, cu ocazia unei deplasări pe care au făcut-o împreună la Târgu Mureș, suma în cauză fiind primită de A.P.

de la S.A.N. cu care cei doi s-au întâlnit. La data de 26 august 2002, A.P. a participat la ședința A.G.A. a P. prin care s-a aprobat încheierea contractului de cesiune a creanțelor în valoare de aproximativ 50 miliarde lei cu firma sa, iar a doua zi inculpatul și A.P. au semnat un contract de cesiune de creanțe în valoare de 53 miliarde lei, după care inculpatul i-a pretins achitarea diferenței de 30.000 Euro, fapt pe care A.P. l-a făcut, dându-i banii în 4 tranșe proporționale cu valoarea creanțelor justificate, de fiecare dată la domiciliul său. Instanța a constatat că fapta descrisă mai sus, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000.

3. La data de 29 iulie 2002, A.G.A. a SC P. SA Bistrița (reprezentanții mandatați) printre altele, a analizat posibilitatea de vânzare a creanțelor societății pe bază de contract de cesiune, conform art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 469/2002, contra unor taxe forfetare unor instituții specializate, aspect care rezultă din h otărârea nr. 54/2002. Ulterior, la 21 august 2002, într-o altă ședință a A.G.A. inculpatul a făcut o nouă prezentare a Legii nr. 469/2002 și a propus vânzarea de carențe către firme specializate contra unei taxe forfetare. A.G.A.

a mandatat conducerea executivă a societății să demareze această acțiune prin întocmirea unei oferte și a unui proiect de contract care să fie discutate în următoarea ședință din săptămâna 26 - 30 august 2002. La data de 26 august 2002, A.G.A., prin Hotărârea nr. 55 a împuternicit Consiliul de Administrație și directorul general să cesioneze creanțele SC P. SA Bistrița la nivelul de aproximativ 50 miliarde lei și cu reducerea taxei forfetare cu 2 – 3 % față de oferta nr. 7481 din 26 august 2002 Companiei Y.F.L. S.U.A., reprezentată de A.P., stabilindu-se totodată ca anterior semnării contractului acesta să fie prezentat A.G.A. La această ședință A.G.A. a P. SA Bistrița a participat A.P. sub identitatea falsă de avocatul R.P., vicepreședinte Y.F.L.

S.U.A., care întrebat fiind de consilierii participanți referitor la sediul și contul firmei ce o reprezintă, a răspuns că „este nerezidentă” și nu trebuie să aibă sediul în România, iar privitor la contul companiei a dat un răspuns evaziv, spunând doar că firma sa are cont bancar, fără a preciza la ce bancă. Contrar Hotărârii nr. 55/2002 a A.G.A. a SC P. SA Bistrița, inculpatul P.I.M., în calitate de director general a încheiat a doua zi, 17 august 2002 un contract de cesionare a creanțelor cu Firma Y., pentru care sub identitatea falsă de R.P., vicepreședinte, a semnat A.P. Prin acest contract înregistrat sub nr. 7272 din 27 august 2002 s-au cesionat creanțe ale P. în valoare totală de 53,1 miliarde lei, cu o taxă de forfetare de 18 %, fără a fi prezentat anterior semnării A.G.A., deși ambii participând la ședința din ziua anterioară aveau cunoștință de această obligație.

În aceleași împrejurări, inculpatul a încheiat cu firma Y.F.L. S.U.A. alte două contracte de cesiune de creanțe, respectiv nr. 8964 din 9 septembrie 2002 (creanțe izvorâte din furnizarea de agent termic către SC M. SA Bistrița) în valoare de 6,4 miliarde lei și nr. 7272 din 22 august 2002 în valoare de 16,5 miliarde lei, depășind astfel valoarea totală a creanțelor stabilite a fi cedate. În primul contract de cesiune nr. 8964 din 9 septembrie 2002, taxa de forfetare prevăzută a fost de 30 %, deci mai mare decât cea hotărâtă de A.G.A. a SC P. SA Bistrița, iar al doilea contract nr. 7272 din 22 august 2002 a fost în realitate anterior adoptării Hotărârii nr. 55/2002.

Prin încheierea celor 3 contracte în împrejurările arătate, inculpatul a încălcat art. 2 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, conformă căreia „părțile contractante vor depune diligențele necesare în sensul obținerii de informații privind credibilitatea financiară și seriozitatea persoanelor juridice sau a persoanei fizice cu care intră în raporturi contractuale, în conformitate cu reglementările B.N.R., privind organizarea și funcționarea „C.I.P”. De asemenea, conform acestei legi, creanțele trebuiau cedate către o societate bancară sau financiară specializată. Deși în ședința A.G.A. din 26 august 2002 în cadrul căreia s-a discutat posibilitatea cesionării creanțelor către f irma Y.F.L. S.U.A.

s-a ridicat problema bonității acestei societăți, fără a verifica situația financiară și obiectul de activitate al companiei menționate, inculpatul a încheiat în ziua următoare un contract de cesiune în valoare de 53,1 miliarde lei, prejudiciile grav societatea al cărei director general era. Inculpatul nu a făcut verificările impuse de lege nici ulterior, încheind un nou contract de cesiune la data de 9 septembrie 2002, în valoare de 6,4 miliarde lei, prin semnarea căruia a depășit nu doar valoarea totală a creanțelor ce puteau fi cedate ci și taxa de forfetare, stabilite de A.G.A. La data de 28 august 2002, a doua zi după încheierea contractului de cesiune nr. 7272 din 27 august 2002, Compania Y. a încheiat un contract de mandat comercial cu SC E.C.I.

SRL Bistrița, pentru încasarea și urmărirea de către mandatar a creanțelor. Ulterior, prin intermediul executorilor judecătorești M.M. și I.E. și a SC E. SRL Bistrița, Compania Y.F.L. S.U.A., a trecut la executarea creanțelor, fiind încasată suma totală de 1.452.370.867 lei. Prejudiciul total cauzat SC P. SA Bistrița, prin încheierea abuzivă a contractelor de cesiune de creanțe, a fost de 1.425.370.867 lei, din care, până la sesizarea instanței s-a recuperat suma de 267.428.027 lei. Fapta săvârșită de inculpat, astfel cum a fost reținută mai sus, de a încheia cu știință, contrar dispozițiilor legale, cele trei contracte de cesiune, cauzând astfel SC P. SA Bistrița, un prejudiciu de 1.425.370.867 lei, a fost încadrată în dispozițiile art. 248 C. pen., raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2002.

Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță au declarat apel P.N.A. - Serviciu Teritorial Anticorupție Cluj și inculpatul. Prin apelul declarat, parchetul a criticat hotărârea atacată cu privire la: - nelegalitatea hotărârii întrucât în cauză în mod greșit au fost încadrate faptele de luare de mită în art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, în loc de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000 - omisiunea aplicării art. 64 lit. c) C. pen. și art. 30 din Legea nr. 78/2000. La rândul său inculpatul a solicitat a se dispune achitarea pe considerentul că din materialul probator de la dosar nu se poate reține existența faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr. 256/ A din 7 septembrie 2004, a admis apelul declarat de parchet și a desființat hotărârea primei instanțe numai cu privire la încadrarea juridică a unor fapte, omisiunea aplicării art. 64 lit. c) C. pen. și art. 30 din Legea nr. 78/2000, individualizarea pedepselor aplicate inculpatului. Rejudecând cauza în limitele arătate, Curtea de Apel Cluj dispus: - schimbarea încadrării juridice a faptelor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000 reținute în sarcina inculpatului, în infracțiunile de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpat la 7 ani închisoare și 3 ani interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

și la 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.; - majorarea pedepsei de la 3 ani la 5 ani închisoare, pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248 C. pen., raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000. În baza art. 22 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. Totodată, conform art. 30 din Legea nr. 78/2000, a dispus ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, aceasta să fie publicată în ziarul local R. din Bistrița. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat. În motivarea acestei decizii curtea de apel a arătat că deși situația de fapt a fost corect reținută, fiind confirmată de probele existente la dosar și din care rezultă vinovăția inculpatului, instanța de fond a făcut o greșită încadrare juridică a infracțiunilor de mită în art. 254 alin. (1), raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, în loc de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, deoarece inculpatul a avut calitatea de director general al SC P. SA și prin urmare, era un funcționar cu atribuții de control, iar aplicând pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, nu s-a stabilit interzicerea dreptului de a ocupa o funcție de natura celei de care s-a folosit pentru comiterea faptelor, astfel încât urmează a se dispune în consecință, respectiv potrivit dispozitivului al cărui conținut a fost expus mai sus.

Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat recurs, în susținerea căruia a formulat mai multe motive de casare. Prin primul motiv de casare, inculpatul susține că în mod greșit instanțele au reținut că el a săvârșit infracțiunea de luare de mită privind cazul H.I., întrucât suma de 20.000 Euro i-a fost remisă cu titlu de împrumut, astfel că fapta nu constituie infracțiune. Susținerea inculpatului în tot cursul procesului că nu a primit drept mită banii de la H.I., este infirmată de autodenunțul și declarațiile denunțătorului, audiat ca martor în cauză, minuta redactată de denunțător și semnată de inculpat și declarația martorului A.I., care nu lasă nici o îndoială asupra scopului în care inculpatul a pretins suma de 20.000 Euro și anume acela de a încheia și derula un contract de execuție.

Chiar dacă suma de bani primită de inculpat, ar fi fost solicitată cu titlu de împrumut, această împrejurare este irelevantă sub aspectul existenței infracțiunii de luare de mită; într-adevăr, împrumutul constituie „un folos”, în scopul textului sus-menționat, astfel că, din moment ce a fost solicitat de către un funcționar în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracțiunii de luare de mită sunt realizate. Astfel fiind, acest motiv de casare este nefondat și urmează a se respinge. Prin al doilea motiv de recurs se susține că infracțiunea de luare de mită privind cazul A. a fost reținut în sarcina sa, fără ca la dosar să existe împotriva sa probe temeinice de vinovăție.

Vinovăția inculpatului în ce privește săvârșirea infracțiunii de luare de mită și în cazul privind pe A.P. a fost corect stabilită pe baza probelor administrate, deși inculpatul nu a recunoscut fapta ce i s-a pus în sarcină în legătură cu acest caz. Fapta comisă de inculpat rezultă însă cu certitudine din relatările denunțătorului A.P., audiat ca martor în cauză, care se coroborează cu: - biletul întocmit de inculpat cu ocazia negocierii sumei pretinse al cărui scris îl recunoaște, pe care a înscris valoarea creanțelor și penalizărilor aparținând M.C.C.I.A.Ș. și prin care a convenit cu A.P. sumele ce reveneau celor două societăți contractante dar și un procent de 8% ce-i revenea lui din suma repartizată firmei Y., respectiv echivalentul a 40.000 Euro; - declarațiile martorilor S.O.

și M.H.L. care au arătat că denunțătorul le-a relatat despre suma pretinsă și înmânată inculpatului și ale martorului S.A.N. care a precizat că a dat denunțătorului suma de 30.000.000 lei pentru a fi remisă inculpatului; - biletele adresate lui A.P. după arestare, prin care inculpatul a recunoscut primirea banilor și a solicitat insistent acestuia să-și retracteze declarațiile date, făcându-i promisiunea că îi va plăti sume de bani lunare. Din probele sus-menționate rezultă deci activitatea infracțională a inculpatului, luare de mită în cazul examinat, fiind pe deplin dovedită. În consecință și acest motiv de casare este nefondat și urmează a se respinge. Prin al treilea motiv de casare inculpatul critică hotărârea atacată pe motiv că în mod greșit instanța de apel a schimbat încadrarea juridică în art. 254 alin. (2) C. pen.

Susținerea inculpatului că nu poate fi subiect al acestei din urmă infracțiuni, deoarece nu a avut atribuții de control, nu este întemeiată. Potrivit dispozițiile art. 254 alin. (2) C. pen., infracțiunea de luare de mită este agravată dacă este săvârșită de un funcționar cu atribuții de control. Prin expresia „atribuții de control” al cărei conținut nu este explicat în codul penal, trebuie înțeleasă, potrivit sensului acceptat al unor cuvinte uzuale, o activitate complexă de verificare și analiză a unei situații, în vederea urmăririi evoluției acesteia și propunerii sau luării de eventuale măsuri de remediere.

Din regulamentul de organizare și funcționare rezultă că inculpatul a ocupat funcția de director general la SC P. SA Bistrița, având ca sarcini de serviciu, printre altele, să conducă nemijlocit și efectiv întreaga activitate a societății comerciale, să reprezinte societatea în relațiile cu terțe persoane, fizice sau juridice, să încheie acte juridice, în numele și pe seama societății comerciale, conform legii. În raport cu atribuțiile ce reveneau inculpatului în calitatea sa de director general, este evident că el era funcționar cu atribuții de control și deci, subiect al infracțiunii de luare de mită în forma agravantă, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. Ca urmare, fiind funcționar cu atribuții de control și săvârșind cele două infracțiuni de luare de mită, în această calitate, încadrarea corectă a faptelor este în prevederile art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Astfel fiind, și acest motiv este neîntemeiat și urmează a se respinge. Prin cel de al patrulea motiv de casare inculpatul a susținut că a fost greșit condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen., deoarece cele trei contracte de cesiune au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, iar buna intenție a lui este evidentă, motiv pentru care l-a determinat ca după ce a realizat că A.P. nu prezintă credibilitate, a făcut demersuri pentru rezilierea contractelor. Apărarea inculpatului, în sensul celui formulat prin motivul de casare este neîntemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 248 C. pen., fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta creează o tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimonială acesteia, constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice. În cazul de față, din probele administrate rezultă, așa cum de altfel s-a reținut și prin decizia atacată, că deși prin hotărârea nr. 55 din 26 august 2002, A.G.A. a SC P. SA a împuternicit Consiliul de administrație și pe directorul general P.I.M.

să cesioneze firmei Y. creanțe de aproximativ 50 miliarde lei cu reducerea taxei de forfetare cu 2 – 3 % față de ofertă, stabilindu-se totodată ca anterior semnării contractului acesta trebuie să fie prezentat adunării generale a acționarilor, totuși inculpatul, contrar celor hotărâte și fără a verifica situația financiară și obiectul de activitate al companiei menționate, a încheiat a doua zi, respectiv la 27 august 2002 un contract de cesiune a creanțelor cu firma sus-menționată în valoare de 53,1 miliarde lei, fără a-l prezenta anterior A.G.A., iar ulterior, a mai încheiat cu aceeași firmă alte două contracte în valoare de 6,4 miliarde lei și 16,5 miliarde lei, depășind astfel și valoarea totală a creanțelor stabilite a fi cedate, în cazul primului contract taxa de forfetare prevăzută a fi fost de 30 %, respectiv mai mare decât cea stabilită de A.G.A., iar al doilea contract a fost de fapt încheiat anterior hotărârii A.G.A.

prin care s-a aprobat cesionarea creanțelor. Față de toate aceste împrejurări instanțele au ajuns la concluzia că prin încheierea celor trei contracte de cesiune, inculpatul a încălcat și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, potrivit căruia avea obligația de a depune diligențele necesare în copul obținerii de informații privind credibilitatea financiară și seriozitatea firmei cu care a intrat în raporturi contractuale, precum și ale art. 6 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia creanțele trebuiau cedate către o societate bancară sau financiară specializată. O asemenea concluzie este pe deplin justificată dacă se are în vedere și împrejurarea că inculpatul nu a întreprins demersuri în scopurile arătate mai sus, în sensul că nu a solicitat un minim de informații de la reprezentanții Companiei Y.F.L.

S.U.A., respectiv să prezinte documente referitoare la activitatea financiară a firmei, statutul sau orice alte documente din care să rezulte obiectul de activitate și disponibilitățile bancare ale companiei, rezumându-se să verifice doar dacă firma există pe Internet, ulterior dovedindu-se că de fapt această companie deși activă, ca formă de organizare juridică are cel mai scăzut nivel de răspundere față de terți (conform legislației americane) că nu a declarat profit impozabil pe anul 2001, avea facturi întârziate la plată și că aceste împrejurări constituie un semnal de alarmă privitor la lichiditățile disponibile și bonitatea firmei, iar pentru relații suplimentare se recomandă, solicitarea de informații, contra cost, prin intermediul unei firme specializate, ceea ce însă nu a făcut.

Acționând în modul arătat, instanțele au avut temeiuri pentru a conchide, că sub aspect subiectiv, inculpatul a săvârșit fapta cu intenția cerută pentru infracțiunea reținută în sarcina sa și nu cu bună credință, așa cum nefondat se susține prin motivul de casare. Împrejurarea că inculpatul a cerut în instanță rezilierea contractelor încheiate cu sus-menționata companie pentru nerespectarea termenelor de plată nu poate modifica poziția subiectivă a acestuia, în sarcina căruia urmează a se reține abuz în serviciu contra intereselor publice, motiv pentru care critica formulată sub acest aspect este neîntemeiată și va fi respinsă. În subsidiar, dacă se va reține comiterea infracțiunilor imputate, inculpatul susține că în cauză se impune aplicarea dispozițiilor referitoare la circumstanțe atenuante, ținându-se seama că nu are antecedente penale, a avut o conduită anterioară bună, este căsătorit și are doi copii studenți.

Verificându-se hotărârile atacate sub aspectul criticii formulate se constată următoarele: Instanțele, reținând în sarcina inculpatului faptele despre care s-a arătat, precum și circumstanțele personale ale inculpatului și împrejurările în care acesta a comis faptele imputate în cauză, în mod just au constatat că în speță nu-și găsesc aplicarea dispozițiile legale referitoare la circumstanțele atenuante. De asemenea, rezultă că instanța de apel a ținut seama deopotrivă de împrejurările invocate de către inculpat în cadrul recursului de față, ca și de gravitata faptelor comise și atitudinea nesinceră a acestuia în timpul procesului, astfel încât pedepsele stabilite de 7 ani, 10 ani și 5 ani închisoare, apar ca fiind just individualizate și de natură a garanta atât reeducarea inculpatului, cât și asigurarea prevenirii generale.

Întrucât, verificându-se din oficiu cauza nu s-au constatat alte motive de casare în favoarea inculpatului, hotărârea atacată fiind legală și temeinică, urmează a se respinge recursul acestuia, cu obligarea lui la plata cheltuielilor judiciare. Se va deduce din durata pedepsei aplicate timpul arestării preventive a inculpatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.M. împotriva deciziei penale nr. 256/ A din 7 septembrie 2004 a Curții de Apel Cluj. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 3 decembrie 2002 la 17 decembrie 2004. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare. DEFINITIVĂ. Pronunțată în ședință publică, azi 17 decembrie 2004.