ÎCCJ, Decizia nr. 2/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 2/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 1 octombrie 2003, Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr. 3500/2003,

când a fost fixat termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpatului menționat, a constatat că aceasta a fost dispusă legal, în baza unui

mandat emis de procuror și prelungită de instanțe și că, în primă instanță, a

fost pronunțată o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii. Ca atare,

observând și dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpatului este legală

și, prin încheierea pronunțată la data menționată, a dispus prelungirea

acesteia cu 30 zile.

Pe de altă parte, la data de 29

octombrie 2003, secția penală a luat în examinare, din oficiu, verificarea

detenției preventive a inculpatului.

Constatând că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă a inculpatului impun în continuare privarea de

libertate, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus, în

baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat

prin O.U.G. nr. 109/2003, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, menținerea

măsurii arestării preventive a acestuia.

Împotriva acestor încheieri,

inculpatul a declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

1.- Cu privire la recursul declarat

împotriva încheierii, prin care s-a dispus prelungirea arestării inculpatului.

Prin art. 160

d

C. proc.

pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, se prevede că „dacă

inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau

detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea

arestării prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1) pentru

judecarea apelului sau la termenul fixat, conform art. 385

12

alin. (1)

pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea

arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea

acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că, „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică, în mod

corespunzător, dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs,

pentru încheierile menționate în alin. (1) art. 160

d

C. proc. pen.,

prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și, cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe,

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs,

legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte situații, decât cele reglementate de legea procesuală penală,

constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că, prin art. 1 pct. 25

și 26 din O.U.G. nr. 109/2003, publicată în Monitorul Oficial al României,

partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003, art. 160

d

și art. 160

c

C. proc. pen., au fost abrogate.

În același sens, sunt, însă,

dispozițiile art. 160

b

, cu trimitere la art. 160

a

C.

proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență,

privitoare la modificarea Codului de procedură penală, nu a vizat condițiile de

exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în

continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din partea

specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de

modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are

suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de

control judiciar, recursul declarat nu poate declanșa controlul judecătoresc

asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care instanța

competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a dispus

prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul

de reglementare, cu referire și la caracterul normelor procedurale, calea de

atac apare ca o calitate a hotărârii judecătorești.

Ca atare, o hotărâre judecătorească,

sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de atac prevăzute

de lege la data pronunțării acesteia.

În consecință, admisibilitatea

recursului declarat de inculpat este examinată, în raport de exercitarea

acestuia, cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la

data pronunțării hotărârii atacate.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor de judecată.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări, decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din cod, din care se degajă principiul că

recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs,

indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai o

dată cu fondul.

2.- Cu privire la recursul declarat,

împotriva încheierii, prin care s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive

a inculpatului.

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul

național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22

octombrie 2003 a Curții Constituționale, „împotriva hotărârilor judecătorești,

părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în

condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată, prin însăși

legea fundamentală.

Din economia textului menționat,

rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,

anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme

imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări

materiale sau morale părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentința

sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi

atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat, a

fost stabilită regula, potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță,

ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului odată cu fondul.

Pentru ca aceste încheieri să poată

fi atacate înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea

să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie

prevăzute expres de lege.

Or, cu referire la încheierea prin

care, în baza art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus, în sensul menținerii

detenției inculpatului, legea nu prevede expres că aceasta este supusă

recursului.

Ca atare, dispozițiile art. 160

b

,

cu trimitere art. 160

a

C. proc. pen., nu constituie o abatere de la

regula stabilită prin art. 385

1

alin. (2) din același cod ci,

dimpotrivă, o consacrare a acestuia, cu privire la încheierile prin care s-a

dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3)

C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește

făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după

pronunțarea hotărârii”.

Din economia acestui din urmă text

legal, rezultă că, în afara excepției de la regula generală, prevăzute de art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub

aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al

hotărârii ce se va pronunța în cauză în acea etapă procesuală.

Însă, în raport de dispozițiile art.

385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi

atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătorești

nedefinitive.

Or, hotărârea instanței de recurs

este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen.,

așa încât, împotriva acesteia, nu se poate declara un nou recurs.

Ca atare, în raport de dispozițiile

legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul

judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse

recursului.

În consecință, cum deciziile pronunțate

în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei căi

ordinare de atac, iar încheierea prin care în cursul judecării recursului a

fost menținută detenția inculpatului nu se încadrează în excepția prevăzută de art.

385

1

alin. (2) C. proc. pen., inculpatul nu poate solicita, în lipsa

temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.

Or, a recunoaște unei încheieri o

cale de atac neprevăzută de legea pentru hotărârea finală ce se va pronunța,

respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute

de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității

căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea

de drept.

Este de reținut că, prin modul cum a

fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul

urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea

legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit

un cadru legal corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României,

cu referire la art. 21 din legea fundamentală și în măsură a satisface

exigențele art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Pe de altă parte, în raport de

dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și

(2) din Constituția României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera

atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței, în raport de

instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 Judecători a fost

sesizat cu recursul declarat, împotriva unei încheieri, prin care secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus

menținerea măsurii detenției preventive a inculpatului.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993,

republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003,

„Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă

instanță de secțiile Curții Supreme de Justiție (...)”.

Așadar, cum, în cauză, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță, ci

în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art.

24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, așa încât

Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanță firească de recurs,

potrivit legii procesuale penale.

Or, dispozițiile privind competența

au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze în fond sau în

căi de atac, cu nerespectarea acestora, este sancționată cu nulitatea, potrivit

art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Așa fiind, recursul cu care a fost

investit Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil și în

raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, în baza art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursurile, ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpatul C.V., împotriva încheierilor din 10 octombrie 2003 și 29 octombrie

2003, pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. /2003,

ca inadmisibile.

Obligă pe inculpatul C.V. să

plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs,

din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea

din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, astăzi, 14 ianuarie

2004, în ședință publică.