ÎCCJ, Decizia nr. 2/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 1 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr. 3500/2003, când a fost fixat termen pentru verificarea legalității măsurii arestării inculpatului menționat, a constatat că aceasta a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și prelungită de instanțe și că, în primă instanță, a fost pronunțată o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii. Ca atare, observând și dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și, prin încheierea pronunțată la data menționată, a dispus prelungirea acesteia cu 30 zile.

Pe de altă parte, la data de 29 octombrie 2003, secția penală a luat în examinare, din oficiu, verificarea detenției preventive a inculpatului. Constatând că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului impun în continuare privarea de libertate, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus, în baza art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, menținerea măsurii arestării preventive a acestuia. Împotriva acestor încheieri, inculpatul a declarat recurs. Recursurile sunt inadmisibile. 1.- Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii, prin care s-a dispus prelungirea arestării inculpatului.

Prin art. 160 d C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”. Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că, „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind și, cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe, prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs, legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că, prin art. 1 pct. 25 și 26 din O.U.G. nr. 109/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003, art. 160 d și art. 160 c C. proc. pen., au fost abrogate. În același sens, sunt, însă, dispozițiile art. 160 b , cu trimitere la art. 160 a C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată. Totodată, ordonanța de urgență, privitoare la modificarea Codului de procedură penală, nu a vizat condițiile de exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din partea specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de control judiciar, recursul declarat nu poate declanșa controlul judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile. Pe de altă parte, în raport de modul de reglementare, cu referire și la caracterul normelor procedurale, calea de atac apare ca o calitate a hotărârii judecătorești. Ca atare, o hotărâre judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.

În consecință, admisibilitatea recursului declarat de inculpat este examinată, în raport de exercitarea acestuia, cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la data pronunțării hotărârii atacate. De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor de judecată. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări, decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc.

pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai o dată cu fondul. 2.- Cu privire la recursul declarat, împotriva încheierii, prin care s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curții Constituționale, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată, prin însăși legea fundamentală. Din economia textului menționat, rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege. Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces. Or, potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat, a fost stabilită regula, potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului odată cu fondul. Pentru ca aceste încheieri să poată fi atacate înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzute expres de lege. Or, cu referire la încheierea prin care, în baza art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, instanța de recurs a dispus, în sensul menținerii detenției inculpatului, legea nu prevede expres că aceasta este supusă recursului. Ca atare, dispozițiile art. 160 b , cu trimitere art. 160 a C. proc.

pen., nu constituie o abatere de la regula stabilită prin art. 385 1 alin. (2) din același cod ci, dimpotrivă, o consacrare a acestuia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive. Potrivit art. 385 1 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii”. Din economia acestui din urmă text legal, rezultă că, în afara excepției de la regula generală, prevăzute de art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunța în cauză în acea etapă procesuală.

Însă, în raport de dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătorești nedefinitive. Or, hotărârea instanței de recurs este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât, împotriva acesteia, nu se poate declara un nou recurs. Ca atare, în raport de dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate de instanța de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse recursului. În consecință, cum deciziile pronunțate în recurs, fiind definitive și executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care în cursul judecării recursului a fost menținută detenția inculpatului nu se încadrează în excepția prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale. Or, a recunoaște unei încheieri o cale de atac neprevăzută de legea pentru hotărârea finală ce se va pronunța, respectiv recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că, prin modul cum a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecății, precum și verificarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit un cadru legal corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală și în măsură a satisface exigențele art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) și (2) din Constituția României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera atribuțiilor organelor judiciare, cu determinarea competenței, în raport de instanțele inferioare sau superioare în grad.

Completul de 9 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat, împotriva unei încheieri, prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a dispus menținerea măsurii detenției preventive a inculpatului. Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003, „Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanță de secțiile Curții Supreme de Justiție (...)”. Așadar, cum, în cauză, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu judecă procesul în primă instanță, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, așa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanță firească de recurs, potrivit legii procesuale penale.

Or, dispozițiile privind competența au caracter imperativ, motiv pentru care soluționarea unei cauze în fond sau în căi de atac, cu nerespectarea acestora, este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. Așa fiind, recursul cu care a fost investit Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil și în raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursurile, ca inadmisibile. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de inculpatul C.V., împotriva încheierilor din 10 octombrie 2003 și 29 octombrie 2003, pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. /2003, ca inadmisibile. Obligă pe inculpatul C.V. să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, astăzi, 14 ianuarie 2004, în ședință publică.