ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 11/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 11/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor și actelor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 447/F din

27 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost admisă sesizarea autorităților judiciare

belgiene și s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis

la data de 04 decembrie 2010 de Judecătorul de instrucție din cadrul

Tribunalului de Primă instanță din Bruxelles, Belgia, privind pe cetățeanul

român L.G. S-a dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile

belgiene, cu condiția respectării regulii specialității, precum și cu condiția

ca, în cazul în care se va pronunța o hotărâre de condamnare la o pedeapsă

privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru

executarea pedepsei. Persoana solicitată a fost arestată, prin aceeași

sentință, în vederea predării către autoritățile belgiene pe o perioadă de 29

zile, de la 27 decembrie 2010 la 24 ianuarie 2011, inclusiv, constatându-se că

a fost reținută la data de 26 decembrie 2010.

Cheltuielile judiciare au rămas în

sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a

reținut că prin adresa nr. 2404/II-5/2010 din 27 decembrie 2010, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța în conformitate cu dispozițiile

art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008, în

vederea desfășurării procedurii de punere în executare a mandatului european de

arestare, emis la 04 decembrie 2010 de către Judecătorul de instrucție din

cadrul Tribunalului de Primă instanță din Bruxelles, Belgia, față de numitul L.G.

– cetățean român, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă pentru facilitarea

furtului. În data de 26 decembrie 2010, ora 23

30

, urmare a sesizării

Biroului Național Interpol, s-a luat de către procuror măsura reținerii

persoanei solicitate pentru 24 ore în baza ordonanței nr. 80 din 27 decembrie 2010.

Procedând la verificările ce se

impuneau privind actele depuse la dosarul cauzei, însoțite de traducerea în

limba română, Curtea de Apel București a constatat că mandatul european de

arestare a fost emis la 04 decembrie 2010 de autoritățile judiciare belgiene pe

numele cetățeanului român L.G., identificat cu nume, prenume, domiciliu, data

și locul nașterii, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă pentru facilitarea

furtului, prevăzută în art. 66, art. 392, art. 393, art. 394, art. 461, art. 468,

art. 475 din Codul penal belgian, infracțiune pentru care durata maximă a

sancțiunii este închisoarea pe viață.

Curtea a mai reținut că din cuprinsul

mandatului european de arestare rezultă că acesta are la bază un mandat de

arestare internațională în lipsă emis la data de 04 decembrie 2010 de

Judecătorul de instrucție din cadrul Tribunalului de Primă instanță din

Bruxelles, iar în fapt, s-a reținut că la data de 24 iulie 2010, în jurul orei

11

50

, corpul neînsuflețit al numitului D.L. a fost găsit de unul

dintre vecinii săi, în bijuteria pe care o deținea la adresa rue du Midi n° 29

la 1000 – Bruxelles, victima fiind găsită legată și prezentând numeroase urme

de lovituri la nivelul feței, autopsia stabilind că decesul a survenit prin

asfixiere în urma manevrelor de ștrangulare și de compresie facială.

Exploatarea înregistrărilor

camerelor de supraveghere situate în apropiere a relevat prezența unei persoane

cu comportament suspect, în ziua faptelor la ora probabilă a comiterii

acestora. De asemenea, un al doilea individ a apărut în înregistrările video,

având o fizionomie caracteristică, cu craniul ras și tatuaj la nivelul cefei,

de o anumită greutate. În urma difuzării imaginilor surprinse de camerele video

de serviciile INTERPOL/EUROPOL s-a ajuns la identificarea individului cu

craniul ras ca fiind numitul L.G..,existând date că acesta ar fi purtătorul

unui tatuaj la ceafă i că a întrerupt sporturile de luptă.

De asemenea, din cuprinsul

mandatului european de arestare a mai reieșit, în privința situației de fapt

reținute, că persoana solicitată ar fi fost cel care ar fi aplicat lovituri

victimei D.L. pentru a obține de la acesta deschiderea seifului în al cărui

conținut erau mai multe kilograme de aur și ar fi fost cunoscut și de

serviciile de poliție franceză și italiană. S-a mai specificat că exploatarea datelor

telefonice obținute au indicat o serie de contacte între numere românești pe

rețele ce acopereau locul faptelor și cei care la ora la care au apărut persoanele

al căror comportament era suspect pe camerele de supraveghere.

În respectarea dispozițiilor art. 90

alin. (3) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008, persoanei

solicitate i-au fost aduse la cunoștință drepturile prevăzute de art. 91 din

aceeași lege, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a

consimți la predare, aceasta declarând că nu înțelege să consimtă, astfel că a

fost audiată, prilej cu care nu a ridicat obiecțiuni vizând identitatea și nici

nu a invocat vreun motiv de refuz la executare. A recunoscut că a fost în

Bruxelles, susținând însă că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i

se reține în sarcină.

Curtea, constatând îndeplinite

cerințele punerii în executare a mandatului european de arestare, inexistența

vreunui motiv de refuz la predare, iar legat de apărările făcute în cauză cu

referire la starea precară de sănătate a persoanei solicitate, că aceasta nu

constituie un motiv obligatoriu sau opțional de refuz dintre cele expres

reglementate de art.88 din legea specială, a concluzionat asupra admiterii

sesizării autorităților belgiene și a punerii în executare a mandatului

european de arestare.

S-a mai motivat în considerentele

sentinței recurate că potrivit dispozițiilor art. 96 din legea specială, în mod

excepțional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive umanitare

serioase, în sensul conturării unor temeiuri suficiente pentru a se crede că

predarea va periclita, în mod evident, viața sau sănătatea persoanei solicitate,

ori, în cauză, la dosar nu au fost depuse acte medicale care să ateste

afecțiunile de care ar suferi aceasta și, de altfel, nici nu s-a formulat vreo

cerere de amânare temporară a predării.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat, în termen legal, recurs persoana solicitată, fără a formula critici

însă.

Apărătorul desemnat din oficiu

recurentului persoană solicitată a invocat în fața Înaltei Curți de Casație și

Justiție probleme de sănătate pe care le are acesta, arătând că punerea în

executare a mandatului european de arestare ar fi de natură a agrava boala de

care persoana solicitată suferă.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

examinând recursul formulat din oficiu, potrivit art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima instanță a pronunțat o

hotărâre care respectă condițiile și cerințele stabilite printr-o procedură

specială ce privește cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu

referire în cauză la instituția mandatului european de arestare.

Astfel, examinând actele și

lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor Legii nr. 302/2004, prin

cooperarea judiciară în materie penală, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 224/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de actele normative menționate pentru a se proceda la

arestarea și punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe

numele cetățeanului român L.G. de către Judecătorul de instrucție din cadrul

Tribunalului de Primă instanță din Bruxelles, Belgia.

Din examinarea faptelor prezentate

în cuprinsul mandatului european de arestare a rezultat că cetățeanul român L.G.,

în data de 24 iulie 2010, ar fi aplicat lovituri victimei D.L., în timp ce se

afla în bijuteria pe care o deținea la adresa rue du Midi n

0

29 la

1000, Bruxelles, în scopul de a obține deschiderea seifului în care se aflau

mai multe kilograme aur, urmare a loviturilor primite și a manevrelor de ștrangulare

și compresie facială, victima decedând. Fapta ce i se impută persoanei

solicitate, incriminată în dreptul penal belgian – „crimă pentru facilitarea

furtului” – fiind prevăzută cu o pedeapsă a cărei durată maximă este

închisoarea pe viață.

Cât privește motivele de refuz al

executării mandatului european de arestare prevăzute în mod expres în

dispozițiile art. 88 din legea specială, Înalta Curte apreciază că niciunul

dintre cele obligatorii nu-și află incidența în cauză, în procedura executării

mandatului european de arestare, instanța română, ca autoritate judiciară de

executare, neavând competența de a verifica temeinicia măsurii arestării

preventive dispusă de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al

Uniunii Europene.

Susținerea potrivit căreia starea de

sănătate a persoanei solicitate ar constitui un impediment în punerea în

executare a mandatului european de arestare nu poate fi primită, în contextul

în care procedura instituită în executarea mandatului european de arestare nu

reglementează un asemenea motiv, fie el obligatoriu sau opțional, de refuz, ci

numai posibilitatea amânării temporare a predării, în conformitate cu

dispozițiile art. 96 din legea specială, în condițiile riguros stabilite și cu

caracter de excepție, ceea ce, în mod evident nu se impune în cauză.

Mandatul european de arestare emis

de autoritatea judiciară competentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene se

execută de instanța română pe baza principiului recunoașterii și încrederii

reciproce, conform dispozițiilor art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,

modificată.

În consecință, instanța română, ca

autoritate judiciară de executare, nu are competența de a se pronunța cu

privire la temeinicia urmăririi penale efectuate de autoritatea judiciară

competentă din statul membru emitent sau cu privire la oportunitatea arestării

persoanei solicitate, întrucât ar încălca principiul recunoașterii și

încrederii reciproce.

Față de considerentele expuse,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana

solicitată L.G. împotriva sentinței penale nr. 447/F din 27 decembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Văzând și prevederile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurenta persoană solicitată va fi obligată la cheltuieli

judiciare în favoarea statului, care să includă și onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de persoana solicitată

L.G. împotriva sentinței penale nr. 447/F

din 27 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta persoană solicitată

la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 320 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 5

ianuarie 2011.