ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 64/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 64/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față:
Din examinarea
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 22 decembrie 2008
sub nr. 49287/3/2008, reclamanta SC P.E. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC A.T.A.
SA la plata sumei de 179.928 lei reprezentând despăgubire, cu cheltuieli de
judecată.
Prin sentința nr. 3814 din 6 martie
2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins
ca nefondată acțiunea reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință,
instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta nu este îndreptățită să
solicite pârâtei plata despăgubirii deoarece nu și-a nerespectat obligația
contractuală de a prezenta originalul certificatului de înmatriculare al
autoturismului.
Această situație este imputabilă
reclamantei deoarece, cunoscând prevederile contractului și implicit și
prevederile art. 4 lit. V), deținătorul autoturismului ar fi trebuit să
manifeste diligență în ceea ce privește păstrarea acestor documente. Or, astfel
cum rezultă din declarația dată în fața organelor de poliție de M.A.D.,
administratorul reclamantei (f41-43) acesta a lăsat certificatul de
înmatriculare în interiorul mașinii, făcând posibilă sustragerea acestuia în
noaptea 18 iulie 2008 – 19 august 2008.
S-a reținut că art. 4. lit. V) nu
constituie o clauză abuzivă deoarece aceasta este în mod evident inserată în
scopul de a responsabiliza deținătorul autoturismului în a lua măsurile
necesare în vederea evitării furtului autoturismului, știut fiind că posesia
certificatului de înmatriculare creează prezumția că cel care îl deține circulă
cu acesta în mod legal, recuperarea autoturismului fiind mult îngreunată în
situația în care cel care a sustras autoturismul deține și certificatul de
înmatriculare asupra sa.
Prin asumarea prevederilor art. 4
lit. V) reclamanta a fost de acord ca pârâta să nu suporte riscul furtului
autoturismului în situația în care nu prezintă asigurătorului originalul
certificatului de înmatriculare, existența acestei clauze, obligatorii potrivit
art. 969 C. civ., impunând concluzia respingerii cererii formulate reclamante.
Prin decizia comercială nr. 64 din 2
februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,
s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă SC P.E. SRL
împotriva sentinței mai sus menționate.
Instanța de apel a reținut ca
potrivit dispozițiilor contractului de asigurare încheiat între părți, nu sunt
cuprinse în asigurare și deci nu se acordă despăgubiri pentru cazul în care
asiguratul nu depune la asigurător sau la poliție, concomitent cu avizarea
furtului autovehiculului următoarele:
- originalele certificatului de
înmatriculare/autorizației de circulație provizorie (în cazul vehiculelor
înmatriculate provizoriu) și a cărții de identitate a autovehiculului, emise
înainte de producerea furtului;
- toate rândurile de chei originale
ale autovehiculului precum și toate telecomenzile aferente, care au fost
declarate de către asigurat la încheierea contractului.
S-a mai reținut că, potrivit art. 968
C. civ., contractul reprezintă legea părților și ca atare reclamanta la
momentul semnării acestui contract și-a declarat acordul cu toate clauzele
sale.
Curtea de apel a apreciat că în
cauză nu sunt îndeplinite cerințele legale ale forței majore și că tribunalul
în mod corect a reținut faptul că prevederile art. 4 lit. V) nu ar constitui o
clauză abuzivă, deoarece aceasta este în mod evident inserată în scopul de a
responsabiliza deținătorul autoturismului, știut fiind că posesia
certificatului de înmatriculare creează prezumția că cel care îl deține circulă
cu autovehiculul în mod legal, recuperarea autoturismului fiind mult îngreunată
în situația în care cel care a sustras autoturismul deține și certificatul de
înmatriculare asupra sa.
Împotriva deciziei curții de apel a declarat
recurs reclamanta SC P.E. SRL Lehliu Gară, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susține, invocând art. 969
C. civ., că instanța de fond, în mod nelegal și netemeinic a respins cererea,
motivând hotărârea prin aceea că societatea SC P.E. SRL nu și-a respectat
obligația contractuală de a prezenta originalul certificatului de înmatriculare
al autovehiculului, fapt ce ar atrage incidența art. 4 lit. V) din Condițiile
Generale de Asigurare și ar justifica astfel refuzul intimatei de a plăti
despăgubirea.
Mai critică recurenta decizia
comercială sub aspectul că în mod greșit instanța a invocat art. 968 C. civ.,
articol care în opinia sa reglementează o cu totul altă instituție de drept.
Consideră că atât sentința instanței
de fond cât și decizia instanței de apel sunt netemeinice și nelegale și pe
cale de consecință ele trebuie desființate, urmând ca prin rejudecarea cauzei
cererea să le fie admisă, având în vedere următoarele considerente juridice:
Cele două instanțe, în motivarea
hotărârilor pronunțate, pornind de la o premiză greșită, absolutizează
prevederile art. 969 C. civ. cu privire la contractul încheiat între părți,
fără a observa că în contract există clauze abuzive, deci nelegale, clauze care
ar fi trebuit să fie sancționate după cercetarea situației de fapt. Cum se
poate să nu fie sancționată clauza privind obligația depunerii certificatului
de înmatriculare atunci când o persoană fizică sau juridică se află în
imposibilitatea de face acest lucru datorită unei situații asimilate forței
majore respectiv furtul acestui document?
Mai susține recurenta că, cele doua
instanțe pentru a-și susține teoria negării unei situații de forță majoră, una
acceptă iar cealaltă invocă prezumții nelegale și fără suport juridic,
prezumții care apar cel puțin ca niște inovații dacă nu chiar ca invenții de
drept.
Astfel, în motivarea celor două
hotărâri situația privind furtul concomitent al certificatului de înmatriculare
și al autovehiculului ”este imputabilă reclamantei, deoarece, cunoscând
prevederile art. 4 lit. V), deținătorul autoturismului ar fi trebuit să manifeste
diligență în ceea ce privește păstrarea acestor documente” și că ”nu se poate
aprecia că art. 4 lit. V) ar constitui o clauză abuzivă, deoarece aceasta este
înserată în mod evident în scopul de a responsabiliza deținătorul
autoturismului în a lua măsurile necesare în vederea evitării furtului
autoturismului”.
Mai critică recurenta și prezumția
instanței că, în orice condiții prin asumarea prevederilor art. 4 lit. V),
reclamanta a fost de acord ca pârâta să nu suporte riscul furtului
autoturismului în cazul în care nu prezintă asigurătorului originalul
certificatului de înmatriculare, mai ales că în contract nu se face referire la
locul unde ar fi trebuit păstrat certificatul de înmatriculare.
Recurenta
apreciază că, în situația în care o astfel de referire la modul de păstrare a
certificatului de înmatriculare nu a fost prevăzută în contract, atâta timp cât
asigurătorul nu a adus la cunoștință asiguratului cerințele sale privind acest
lucru fie printr-o adresă directă fie prin emiterea unor instrucțiuni de
aplicare sau ceva similar nu poate invoca faptul că nu au fost îndeplinite
obligațiile contractuale, așa cum în mod greșit au reținut ambele instanțe,
neținând cont de faptul că asiguratorul trebuia sancționat pentru aceste
lipsuri și nu asiguratul.
Mai critică recurenta atât hotărârea
instanței de fond cât și a instanței de apel pentru faptul că, pe lângă faptul
că absolutizează prevederile art. 969 C. civ. și ignoră instituția forței
majore, interpretează eronat prevederile acestui text de lege. Astfel susține
recurenta că i-a fost respinsă cererea de către cele doua instanțe, acestea
apreciind situația de fapt sub un singur aspect și anume faptul că deoarece nu
au fost depuse odată cu avizarea și certificatul de înmatriculare în original,
nu ar fi respectat prevederile contractuale (art. 969 C. civ.), de asemenea
neavând în vedere nici faptul că certificatul de înmatriculare a fost furat,
situație avizată de ea în termenul legal de 2 zile, conform capitolului XII
art. 26 lit. d) din polița de asigurare.
Învederează recurenta că a respectat
întocmai contractul, respectând dealtfel prevederile art. 969 C. civ. și nu
intimata, cum în mod eronat au reținut ambele instanțe.
Recurenta, prin motivele de recurs
formulate, invocă H.G. nr. 610/1992, singurul act normativ care reglementează
cu exactitate că identitatea autovehiculului este cartea de identitate a
autovehiculului și nu certificatul de înmatriculare, hotărâre care a fost omisă
de celelalte instanțe.
Mai învederează recurenta că ambele
instanțe, au făcut abuz de drept, judecând cauza și motivând hotărârile pe o
clauză abuzivă din contract, clauză care în opinia sa a fost eliminată la nivel
național, ca fiind ilegală, anterior judecării cauzei, întrucât, Capitolul III
“Excluderi și condiții generale de Asigurare “al poliței de asigurare, fusese
eliminat, prevederile sale fiind declarate ca fiind abuzive și ilegale, urmare
a demersurilor OPC.
În concluzie, recurenta solicită
admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și rejudecând cauza în fond,
admiterea cererii așa cum a fost formulată în fața instanței de fond, cu
obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea susținerilor formulate
în recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile incidente în speță,
precum și de hotărârile pronunțate în cauză, se constată următoarele:
Susținerea recurentei conform căreia
prevederea din contractul de asigurare cu privire la obligația sa de a depune,
odată cu avizarea daunei, certificatul de înmatriculare al autoturismului este
abuzivă nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.
Aceasta deoarece contractul de
asigurare este un contract de adeziune, ce conține o clauză negociată, în
sensul că asiguratul poate opta, față de această prevedere, să încheie sau să
nu încheie contractul, or, asiguratul, în speță, reclamanta încheind contractul
în această formă, din momentul semnării acestuia și-a declarat acordul cu toate
clauzele sale, obligația contestată de recurenta-reclamantă fiind expres
prevăzută, - contrar susținerilor sale.
Totodată, se constată că prin
asumarea prevederilor art. 4 lit. V) din cap. III – Excluderi din Condițiile
Generale de Asigurare, reclamanta a fost de acord ca pârâta să nu suporte
riscul furtului autoturismului în situația în care nu prezintă asigurătorului
originalul certificatului de înmatriculare.
Față de împrejurările mai sus
menționate în mod evident nu se poate vorbi despre o premisă greșită, prin
absolutizarea prevederilor art. 969 C. civ. cu privire la contractul încheiat
între părți, fără a observa că acesta conține clauze abuzive, nelegale, de la
care ar fi pornit cele două instanțe care s-au pronunțat în cauză, în motivarea
hotărârilor, ci dimpotrivă, se constată că instanțele au făcut o aplicare
corectă a dispozițiilor legale invocate la contractul încheiat de părți.
Pe de altă parte, nu se poate
aprecia că ne-am afla în prezența unei clauze abuzive, atât timp cât această
clauză a fost inserată în scopul de a responsabiliza deținătorul autoturismului
de a lua măsurile necesare în vederea evitării furtului, în contextul în care
există prezumția că deținătorul certificatului de înmatriculare circulă cu
autovehiculul în mod legal și, de asemenea, cât din experiența acumulată în
materia asigurărilor, rezultă că recuperarea unui autoturism este mult
îngreunată în situația în care cel care a sustras autoturismul deține și
certificatul de înmatriculare asupra sa.
Susținerea recurentei potrivit
căreia instanța de apel a ignorat situația de forță majoră în care s-a aflat reclamanta
și anume că ea nu a putut depune certificatul de înmatriculare de vreme ce
acesta a fost furat odată cu autoturismul nu poate fi primită, întrucât nu
poate fi vorba despre forță majoră, respectiv despre producerea unei situații
imprevizibile și de neînlăturat, atât timp cât furtul certificatului de
înmatriculare putea fi evitat prin nelăsarea acestuia în autoturism.
Referitor la susținerea
recurentei-reclamante că nu ar fi obligată să depună certificatul de
înmatriculare, pentru că și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 26 lit. d)
din contractul de asigurare este de remarcat că ne aflăm în prezența a două
obligații distincte și anume, cea de la art. 26 lit. d) este aplicabilă în
situația pierderii sau furtului acestuia, iar cea de la art. 4 lit. V) se
referă exclusiv la furtul autoturismului, situații ce nu pot fi confundate.
Tot astfel, este adevărat că
potrivit H.G. nr. 610/1992 singurul act care atestă identitatea autovehiculului
este cartea tehnică a acestuia și nu certificatul de înmatriculare, dar în
speță, nu s-a pus problema identități autoturismului furat, ci a depunerii
certificatului de înmatriculare în vederea acordării despăgubirilor.
În fine, cât privește referirile
recurentului la demersurile efectuate la OPC, pentru a pune în evidență
caracterul abuziv al prevederii din contractul de asigurare, în discuție, se
constată că acestea nu au fost demonstrate în speță, iar pe de altă, exced
prezentei cauze.
În
consecință, față de cele mai sus arătate, reținându-se că recurenta-reclamantă
nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și
limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la
modificarea sau casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca
fiind legală și se va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de reclamanta SC P.E.
SRL Lehliu - Gară împotriva deciziei nr. 64 din 2 februarie 2010 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 12 ianuarie 2011.