ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursurilor de față reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă sub nr. 19631/3 din 31 mai 2006, astfel cum a fost precizată la 14 februarie 2008, reclamanta SC N. SRL, a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 2.127.745 RON reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 2.127.745 RON despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat societății SC N. SRL, constând în beneficiul nerealizat de reclamantă, ca urmare a actelor de contrafacere ale pârâtei.

În motivarea cererii, se arată că Societatea SC N. SRL a introdus pe piața produsul „salată de icre” din anul 1996, produs care la acea dată era ca și inexistent pe piața românească, iar în prezent datorită cheltuielilor foarte mari făcute cu promovarea acestui produs, s-a ajuns la consacrarea firmei SC N. SRL ca lider necontestat pe piața, iar produsul „salată de icre” se găsește în toate marile magazine, fiind notoriu cunoscut de către consumatori, bucurându-se de o larga apreciere în rândul acestora. În scopul de a dobândi o puternică distinctivitate pe piață și pentru a evita acțiunile de contrafacere și concurență neloială, reclamanta a protejat aspectul floral de ambalare a salatei de icre, obținând dreptul asupra modelului industrial prin eliberarea de către O.S.I.M.

a certificatului de înregistrare din 03 decembrie 2001 și a certificatului de înregistrare din 09 iunie 2003. Certificatele de înregistrare conferă titularului un drept exclusiv de exploatare pe teritoriul României pe o perioada de 5 ani. A obținut de asemenea și protecția mărcii cu titlul „Produse alimentare Floare de tip N.” prin înregistrarea acesteia din 17 iulie 2001 cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 84/1998, această marcă având rolul de a diferenția produsele și serviciile de cele de același tip ale concurenței, de a garanta calitatea produselor.

Reclamanta mai arată că a semnalat atât direct cât și de la partenerii comerciali și de la clienți ca SC B. SRL Bacău încălcă dreptul exclusiv al societății de exploatare a modelului de prezentare și comercializare a salatei de icre sub forma florală, protejat conform Legii nr. 129/1992, comercializând produse similare care poartă un model industrial identic cu cel protejat, în scopul de a obține profit ilicit prin comercializarea produselor prin inducerea în eroare a consumatorilor cu privire la proveniența și calitatea acestora. Reclamanta a mai arătat că a acționat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitându-i printr-o acțiune în contrafacere să sisteze comercializarea acestor produse care aduc atingere drepturilor sale de proprietate intelectuală.

Acțiunea a fost soluționată favorabil de Tribunalul București în cadrul Dosarului nr. 4329/2003, admițându-se acțiunea în contrafacere și dispunându-se interzicerea comercializării produselor care poartă modelul industrial incriminat. Prin sentința civila nr. 515 din 13 martie 2008 a fost r espinsă ca neîntemeiată cererea principală și ca lipsită de interes cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SRL împotriva chematului în garanție Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și a fost obligată reclamanta la 4.247,20 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC B. SRL. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 117/ A din 9 iunie 2009, a admis calea de atac și a schimbat în parte sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii.

Drept urmare, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 2.127,745 RON reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin contrafacere; a respins cererea de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiată și a obligat pârâta la 13.926,53 RON cheltuieli de judecată parțiale, proporțional cu admiterea acțiunii și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, cu obligarea intimatei la 6362,56 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel, pentru considerentele ce urmează: În ceea ce privește caracterul faptei pârâtei de a comercializa produsul „salată de icre” într-o manieră de prezentare asemănătoare până la identitate cu cea ocrotită prin modele industriale și marca a cărei titulară este reclamanta, Curtea a apreciat că în mod greșit prima instanță a apreciat că această faptă nu ar avea caracter ilicit.

Fiind vorba de o nulitate a certificatului de înregistrare care conferea dreptul exclusiv de exploatare a modelului industrial, nulitate generată de neîndeplinirea condițiilor legale pentru înregistrarea acestuia, nulitatea operează la momentul declarării ei, dar cu efect retroactiv până la momentul înregistrării. De altfel, certificatul de înregistrare anulat a avut perioada de valabilitate 16 iulie 2002 - 16 iulie 2007. Legea nr. 129/1992 nu cuprindea textul invocat de prima instanță în fundamentarea susținerii că nulitatea în această materie produce efecte numai pentru viitor. Mai mult, prin anularea certificatului de înregistrare pentru neîndeplinirea condițiilor legale de înregistrare s-a confirmat caracterul nelegal al înregistrării.

Or, fapta pârâtei de a încălca drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantei nu poate dobândi caracter licit prin invocarea exercițiului unui drept care a fost dobândit în mod ilicit, nelegalitatea dobândirii acestui drept fiind constatată și remediată prin anularea certificatului de înregistrare dobândit cu încălcarea dispozițiilor legale, cu consecința considerării dreptului ilegal obținut ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Totodată, în prezenta cauză, folosirea de către pârâtă a modalității de prezentare a produselor în forma quasi-identică cu cea a reclamantei a început anterior înregistrării de către pârâtă a modelului industrial ulterior anulat, așa încât, dacă s-ar accepta susținerea primei instanțe, fapta pârâtei ar avea caracter ilicit și ar constitui contrafacere în perioada de până la momentul înregistrării modelului industrial ulterior anulat și în perioada ulterioară anularii acestui model, având însă caracter licit între cele două momente menționate, deși înregistrarea a fost constatată ca fiind făcută cu încălcarea condițiilor legale de înregistrare. În mod greșit prima instanță a apreciat că în cauza pârâta a fost de buna-credință, considerând că această buna-credință decurgea din împrejurarea că a obținut înregistrarea unui model industrial și, până la anularea certificatului de înregistrare a acestuia, folosirea acestui model s-a făcut cu bună-credință.

Prima instanță a apreciat asupra existenței bunei-credințe a pârâtei doar prin raportare la împrejurarea că aceasta a obținut înregistrarea la O.S.I.M. a unui model industrial. Însă, în prezenta cauză există și alte elemente care conturează reprezentarea subiectivă a pârâtei cu privire la folosirea modelului industrial ce ulterior a fost anulat. Astfel, la momentul la care pârâta a solicitat înregistrarea modelului industrial ce ulterior a fost anulat, reclamanta comercializa produsul „salată de icre” de șase ani și folosea deja modalitatea de prezentare sub forma unui model floral. De asemenea, reclamanta era titulara mărcii figurative din 10 noiembrie 2000 și a modelului industrial din 10 noiembrie 2000, ambele reprezentând un model floral pentru prezentarea și individualizarea salatelor și produselor de icre.

Anterior datei la care pârâta a solicitat înregistrarea modelului industrial ulterior anulat, reclamanta formulase plângere penală împotriva administratorului SC B. SRL pentru săvârșirea faptelor de contrafacere și de concurență neloială, plângere determinată de faptul că SC B. SRL comercializa produse similare purtând un model industrial identic cu modelul și marca reclamantei. Chiar presupunând că pârâta nu ar fi cunoscut modul de prezentare al produselor reclamantei, din momentul formulării plângerii penale împotriva directorului pârâtei, aceasta a avut cunoștință de împrejurarea că o societate concurentă pretinde că deține drepturi de proprietate intelectuală cu privire la un anumit mod de prezentare a produselor sale și pretinde că modul de prezentare a produselor pârâtei încalcă drepturile de proprietate intelectuală invocate.

Cererea de înregistrare a modelului industrial a fost formulată de pârâtă după acest moment, așa încât nu se poate reține că la formularea cererii de înregistrare pârâta ar fi acționat cu bună-credință, din moment ce a solicitat înregistrarea unui model industrial cu privire la care știa că o societate concurentă pretinde că este extrem de asemănător cu modelul și marca asupra cărora aceasta era deja titulară. Împrejurarea că asemănarea invocată era una serioasă a fost confirmată de faptul că, ulterior, a fost admisă cererea reclamantei privind anularea certificatului de înregistrare a modelului industrial al pârâtei.

În plus, nu numai că paratei i s-a adus la cunoștința că modul de prezentare a produselor sale este extrem de asemănător cu modul de prezentare al produselor reclamantei, dar prin formularea plângerii penale s-a invocat chiar caracterul ilicit al faptelor pârâtei, astfel că la momentul formulării de către pârâtă a cererii de înregistrare a modelului industrial, aceasta cunoștea că este contestat caracterul licit al activității sale de comercializare a produselor în modalitatea de prezentare conformă cu modelul industrial solicitat a fi înregistrat. Buna sau reaua-credință ar avea relevanță doar din perspectiva aplicării art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, respectiv a aplicării directe a dispozițiilor art. 13 pct. 2 din Directiva CE 48/2004 în concurs cu alin. (3) al art. 14 din O.U.G.

nr. 100/2005, aceste dispoziții diferențiind modalitatea și întinderea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor de proprietatea industrială în raport de atitudinea subiectivă avută de cel care a încălcat drepturile respective. În ceea ce privește cea de-a treia condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că în mod eronat prima instanță a apreciat că inexistența unui prejudiciu prin faptul că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a diminuării vânzărilor și, implicit, a profitului și, totodată, că nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu rezultat din diluția mărcii.

Diminuarea sau nu a vânzărilor reclamantei în urma faptei pârâtei de a comercializa produse prezentate într-o manieră quasi-identică cu produsele reclamantei nu este esențială în aprecierea existenței sau nu a prejudiciului material, întrucât vânzările pot rămâne la aceeași cotă sau pot crește, chiar în condițiile menționate, ca urmare a unor strategii de marketing și publicitate, prin care poate fi atrasă o nouă clientelă, după cum vânzările pot scădea, dar aceasta scădere să fie cauzată de alți factori decât deturnarea clientelei reclamantei de către pârâtă, cum ar fi intrarea pe piață a unor terțe firme, diminuarea vânzărilor datorită crizei economice etc. În plus, în cazul faptelor de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală prejudiciul material are, de regulă, o structură complexă, derivând din atingeri aduse patrimoniului sub mai multe aspecte: beneficiul nerealizat, diluția mărcii, pierderea sau diminuarea caracterului distinctiv al modelului industrial în cazul în care modelului industrial respectiv i se conferise preponderent o astfel de funcție distinctivă, cu consecința diminuării valorii economice a mărcii, respectiv a modelului industrial, diminuarea eficienței în folos propriu a publicității datorită împrejurării că de această publicitate profită și contrafăcătorul,

necesitatea unor noi investiții în strategiile de marketing și publicitate pentru recâștigarea clientelei pierdute ca urmare a actelor de contrafacere, etc. În prezenta cauză, prejudiciul material suferit de reclamantă este dat de împrejurarea că o parte a clientelei reclamantei a cumpărat produsele pârâtei crezând că acestea aparțin de fapt reclamantei, datorită aspectului aproape identic între aceste produse. De asemenea, prejudiciul material suferit de reclamanta este cauzat de faptul că pârâta a profitat de investițiile în publicitate realizate de reclamantă, publicitate prin care clienții și potențialii clienți erau familiarizați cu forma produselor reclamantei, și a comercializat produse folosind o forma quasi-identica cu produsele reclamantei, determinând astfel cumpărătorii să cumpere produsele sale ca urmare a confuziei cu produsele reclamantei, confuzie determinată de forma quasi.

Mai mult, prin comercializarea pe parcursul a mai multor ani a unor produse cu aspect quasi-identic cu cel al reclamantei, prejudiciul material suferit de reclamantă este dat și de diluția mărcii sale, respectiv scăderea capacitații distinctive a acesteia, ceea ce determină scăderea valorii economice a respectivei mărci. În egală măsură, modelele industriale ale căror titulară este reclamanta și-au pierdut din valoarea economică prin faptul că, timp îndelungat, modelele respective au fost folosite și de pârâtă pentru produse similare, astfel că, deși au avut funcția de a conferi distinctivitate din punct de vedere al aspectului și prezentării produselor reclamantei, această funcție a fost diminuată.

Cât privește însă prejudiciul moral pretins de reclamantă, Curtea a constatat că reclamanta nu a invocat nici o atingere adusă atributelor sale morale, respectiv imagine, nume, reputație, etc. Astfel, reclamanta nu a invocat nicio împrejurare care să conducă la concluzia că, prin fapta de contrafacere săvârșită de pârâtă imaginea sau reputația comercială a reclamantei ar fi avut de suferit, ori că numele acesteia a fost asociat sau implicat în activități care, datorită circumstanțelor speciale ale acestor activități, ar conduce la afectarea vreunuia din atributele morale ale reclamantei. În ce privește condiția existenței unui raport de cauzalitate între fapta de contrafacere a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă, Curtea a constatat că și această condiție este îndeplinită.

Astfel, nici una din consecințele negative suferite de reclamantă, reținute la analiza prejudiciului, nu s-ar fi produs în lipsa faptei de contrafacere săvârșită de pârâtă. Altfel spus, dacă pârâta nu ar fi încălcat drepturile de proprietate intelectuală a căror titulară este reclamanta, prejudiciile menționate nu s-ar fi produs. În ce privește întinderea prejudiciului material cauzat prin fapta de contrafacere a pârâtei, raportat la circumstanțele concrete ale prezentei cauzei, este evident că pârâta a urmărit ca produsele sale să fie cât mai asemănătoare cu produsele reclamantei, determinând astfel clientela reclamantei, indusă în eroare de aspectul aproape identic, să cumpere produse ale pârâtei crezând că sunt produse ale reclamantei, profitând astfel de popularitatea de care se bucurau produsele reclamantei, popularitate ce a fost obținută și prin publicitatea făcută acestor produse.

Că acesta a fost scopul urmărit de pârâtă este evident, întrucât altfel nu s-ar putea explica de ce o firmă ar începe să comercializeze produsele sale într-o modalitate de prezentare asemănătoare până la identitate cu produsele similare ale altei firme și, avertizată asupra acestui fapt, nu numai că nu încetează această modalitate de comercializare, căutând să realizeze o formă de prezentare prin care să individualizeze produsele sale, ci chiar formulează cerere de înregistrare ca model industrial a formei asupra căreia reclamanta invocă drepturi exclusive. Chiar dacă nu există niciun temei pentru a considera că în totalitatea lor produsele pârâtei au fost cumpărate ca urmare a confundării acestora cu produse aparținând reclamantei, Curtea a apreciat că este justificată solicitarea reclamantei ca la calcularea prejudiciului să fie avută în vedere cota sa de profit, cotă care să fie aplicată la cuantumul sumelor obținute de pârâtă din vânzarea produselor respective.

Astfel, această solicitare, în concordanță cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, tinde la acoperirea beneficiului nerealizat de reclamantă și, totodată, modalitatea propusă este justificată și din perspectiva faptului că în calculul prejudiciului material trebuie avută în vedere și despăgubirea pentru diminuarea valorii economice a mărcii și a modelelor industriale a căror titulară este reclamanta. De asemenea, această modalitate de calcul al prejudiciului este de natură să înlăture și posibilitatea pârâtei de a obține profit de pe urma faptei de contrafacere, cerință consacrată și de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Ca atare, având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză în fața primei instanțe, Curtea a reținut că despăgubirile datorate de pârâtă pentru prejudiciul material suferit de reclamantă prin fapta de contrafacere săvârșită de pârâtă sunt în cuantum de 2.127.745 RON, sumă ce acoperă atât beneficiul nerealizat de reclamantă, cât și celelalte prejudicii de natură materială reținute mai sus. Totodată, a vând în vedere că pârâta-intimată nu a înțeles să formuleze cerere de apel în condițiile art. 293 1 C. proc. civ., Curtea a constatat că nu este învestită a se pronunța asupra cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva OSIM, așa încât a menținut dispozițiile sentinței apelate referitoare la acest aspect.

Urmare a cererii de completare a deciziei formulate de SC B. SRL, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 150/ A din 6 octombrie 2009, a respins cererea ca neîntemeiată pentru motivele de mai jos. La 14 august 2009 a fost înregistrată la dosar cererea prin care SC B. SRL a solicitat completarea deciziei civile nr. 117/ A din 9 iunie 2009 arătând că instanța de judecată a soluționat apelul declarat de către SC N. SRL fără a cerceta și soluționa și cererea de chemare în garanție formulată de petentă cu privire la O.S.I.M.

S-a mai arătat că, anterior, Tribunalul București a respins ca fiind lipsită de interes cererea petentei de chemare în garanție, având în vedere respingerea acțiunii principale, însă, odată cu admiterea acțiunii principale de către instanța de apel, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea de Apel trebuia să cerceteze în fond și cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SRL. Împotriva sentinței civile nr. 515 din 13 martie 2008 a declarat apel doar SC N. SRL. Intimata - pârâtă SC B. SRL avea posibilitatea ca, în temeiul și în condițiile art. 293 1 C. proc. civ., să formuleze o cerere de apel împotriva O.S.I.M. pentru a investi instanța de apel cu soluționarea cererii de chemare în garanție în situația în care soluția în apel dată cererii principale ar fi impus și analiza cererii de chemare în garanție.

Intimata-pârâtă SC B. SRL nu a înțeles să formuleze o astfel de cerere, aspect reținut în decizia a cărei completare se solicită, așa încât instanța de apel s-a pronunțat în limitele în care a fost investită prin cererea de apel formulată de SC N. SRL. Caracterul devolutiv al apelului este eronat invocat de intimata-pârâtă, întrucât efectul devolutiv al apelului se realizează în limitele investirii instanței de apel și sub condiția investirii, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 295 alin. (1) coroborat și cu dispozițiile art. 293 1 C. proc. civ., astfel că este evident că prin apelul formulat de SC N. SRL și care viza cererea principală nu s-a putut produce efectul devolutiv și pentru cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SRL.

Împotriva deciziilor au declarat recurs reclamanta SC N. SRL și pârâta SC B. SRL (în prezent SC S.F. SRL). Reclamanta își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, cu referire la aplicarea greșită a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 și cu încălcarea jurisprudenței C.E.DO. în materia daunelor morale. Prin dezvoltarea motivelor de recurs sunt invocate deciziile C.E.D.O. Străin ș.a. împotriva României, Vișan împotriva României, Păduraru împotriva României, Comingersoll împotriva Portugaliei, arătându-se că încălcarea gravă a dreptului de proprietate atrage și plata unor daune morale precum și că, atunci când distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește a fi dificilă, cele două pot fi examinate global.

Pe fondul problemei de drept se argumentează că prin simpla folosire a mărcii și modelelor de către concurent se produce un prejudiciu moral, proba faptei ilicite fiind suficientă. Distincția între prejudiciul material-prejudiciul moral nu este evidentă în toate cazurile, daunele datorându-se afectării reputației și diluției mărcii, fiind afectate eforturile considerabile pentru crearea și asigurarea calității produselor. Prin folosirea mărcilor și modelelor reclamantei se sugerează existența unei legături comerciale între cele două companii, legături de care profită pârâta prin atragerea clientului reclamantei. Instanța a greșit atunci când a distins între cele două prejudicii, procedând la o interpretare restrictivă.

Sub aspectul cuantumului prejudiciului moral se arată că fiind o apreciere subiectivă nu i se poate cere părții să facă dovada cuantumul prejudiciului moral, o atare soluție încălcând egalitatea armelor deoarece prejudiciul moral în sine este greu de probat și de cuantificat. Pârâta, prin recursurile declarate împotriva celor două decizii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., invocă: lipsa competenței teritoriale a Tribunalului București și a Curții de Apel București deoarece obiectul pricinii nu face parte dintre cele menționate în Legea nr. 129/1992 și Legea nr. 84/1998, competența aparținând instanței de la domiciliul pârâtului, Tribunalul Bacău, secția comercială, dat fiind calitatea de comercianți a pârâților.

Pe fondul cauzei se arată că: anularea înregistrării pârâtei s-a dispus datorită superficialității O.S.I.M. și că acțiunea în contrafacere a fost respinsă irevocabil. Se mai arată că nici sub aspect penal reclamanta nu a avut câștig de cauză. Instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut în sensul stabilirii caracterului ilicit al comercializării produselor purtând modelul deținut de SC B. SRL. Totodată, se arată că toate probele administrate demonstrează caracterul licit al utilizării, deoarece recurenta a avut un drept protejat prin eliberarea certificatului de O.S.I.M., fiind fără relevanță utilizarea modelului industrial înainte de solicitarea protecției, buna credință neputând fi înlăturată.

Cuantumul prejudiciului stabilit de instanță nu a avut la bază nicio expertiză cu privire la valoarea cu care s-a diminuat prețul comercial al mărcii și modelelor industriale ale reclamantei, fiind o decizie arbitrară, cu atât mai mult cu cât rata aplicată profitului este de trei ori mai mică decât cea indicată de expert. În mod nelegal instanța nu s-a considerat învestită cu soluționarea cererii de chemare în garanție deoarece întâmpinarea formulată de recurentă cuprinde un capitol separat destinat cererii de chemare în garanție în care s-a solicitat ca în eventualitatea admiterii acțiunii principale să fi admisă și cererea de chemare în garanție, cerere formulată și cu ocazia acordării cuvântului în fond.

Cererea de completare a dispozitivului a fost respinsă nelegal cât timp s-a solicitat de reclamantă menținerea soluției pronunțată pe cererea de chemare în garanție, iar pârâta a menționat expres în întâmpinare admiterea cererii de chemare în garanție. Recurenta - intimată - reclamantă, prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului declarat de recurenta - intimată - pârâtă. Recurenta - intimată - pârâtă, deși legal citată nu a formulat întâmpinare. Înalta Curte, analizând deciziile prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

I. Dispozițiile din dreptul intern, aplicabile cauzei, care reglementează despăgubirile care se pot acorda în cazul în care se constată că a avut loc o încălcare a unui drept de proprietate industrială sunt cele din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, Legea nr. 84/1998 și Legea nr. 129/1992. Art. 85 din Legea nr. 84/1998 prevede că pentru săvârșirea actelor de contrafacere persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun. Dispoziții identice se regăsesc și în dispozițiile art. 51 alin. (4) din Legea nr. 129/1992. Dreptul comun, adică art. 98-999 C. civ. nu conține criterii concrete de determinare, dar ulterior a fost adoptată O.U.G.

nr. 100/2005 prin care a fost transpusă Directiva 2004/48/CE a Parlamentului Europei și a Consiliului. Art. 14 din actul normativ menționat prevede că: 1) La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite. La stabilirea daunelor - interese instanța judecătorească va lua în considerare: a)toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

Alin. (2) lit. a) conține o enumerare cu caracter exemplificativ a aspectelor pe care instanța le ia în considerare la stabilirea daunelor interese, printre acestea fiind și prejudiciul moral cauzat. Din această formulare nu rezultă că, ori de câte ori va constata o încălcare a unui drept de proprietate industrială, instanța va trebui să acorde titularului dreptului, în mod obligatoriu, despăgubiri atât pentru prejudiciul material, cât și pentru prejudiciul moral. Dimpotrivă, referindu-se la prejudiciul morale, legea prevede că acesta se ia în considerare „după caz”. Susținerea reclamantei potrivit căreia simplul fapt al folosirii neautorizate a modelului industrial/ mărcii creează ipso facto un prejudiciu moral nu are suport legal.

Despăgubiri pentru prejudiciul moral se pot acorda potrivit legii numai în situația în care un asemenea prejudiciu este dovedit că s-a produs, legiuitorul, referindu-se expres la prejudiciul suferit real, respectiv la „prejudiciul moral cauzat titularului dreptului”. În ceea ce privește întinderea prejudiciului și, drept urmare, despăgubirile cuvenite pentru acoperirea sa, instanța nu poate opera cu criterii atât de precise cum sunt cele de ordin economic, fiind într-o oarecare măsură o chestiune de apreciere la latitudinea judecătorului, dar, oricum, aceasta este o problemă subsecventă celei a stabilirii producerii prejudiciului moral.

În ceea ce privește Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocată în motivarea recursului și care s-ar aplica cu prioritate în situația în care legea internă ar veni în contradicție cu aceasta, conform art. 20 din Constituție, Înalta Curte constată următoarele: În textul Convenției, nu există niciun text care să prevadă că ori de câte ori are loc încălcarea unui drept de proprietate, cum este și cel de proprietate industrială ce face obiectul cauzei de față, persoana al cărui drept a fost încălcat suferă atât un prejudiciu material, cât și unul moral, ori că are dreptul la plata de despăgubiri pentru ambele tipuri de prejudiciu. Nici din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care face corp comun cu Convenția, nu se poate desprinde o asemenea concluzie.

Este adevărat că, în anumite situații, ca în cele citate de recurentă, Curtea a acordat reclamantului o sumă de bani, arătând că acesta a suferit un prejudiciu material cât și un prejudiciu moral considerabil - cauza Păduraru contra României, cauza Străin și alții contra României. Trebuie remarcat că în spețele citate, Curtea a constatat nu doar încălcarea dreptului la respectarea proprietății, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, dar și a dreptului de acces la o instanță ori la soluționarea într-un termen rezonabil a procedurii, garantate de art. 6 al Convenției.

În cauza Comingersoll contra Portugaliei, invocată de asemenea în motivele de recurs, instanța de contencios european, reținând violarea art. 6 din Convenție, precum și faptul că societatea petiționară nu a putut demonstra existența unui prejudiciu material, acordă daune pecuniare pentru prejudiciul moral datorită neplăcerilor considerabile și a nesiguranței prelungite în conducerea afacerilor curente ale societății. Cu alte cuvinte, acordarea daunelor morale a avut la bază o serie de criterii, nefiind acordate de plano ca urmare a încălcării dreptului prevăzut de art. 6 din Convenție. Curtea de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit existența prejudiciului moral. În recurs, reclamanta și-a argumentat pretenția la daune morale, cu trimitere la o serie de spețe pe care le consideră similare, soluționate de instanțe străine.

Fără a constitui izvor de drept, acestea pot folosi drept reper în abordarea problematicii pe care o ridică speța, numai că, în hotărârile citate, instanțele au avut în vedere, ca element esențial în reținerea prejudiciului moral, reputația mărcii pe piață - L.V. - sau celebritatea acesteia – C.D., eforturile deosebite ale titularilor dreptului pentru asigurarea și menținerea calității deosebite ale titlurilor pentru asigurarea și menținerea calității deosebite a produselor astfel marcate. Recurenta a susținut că și în ceea ce privește marca și modelul său acestea sunt binecunoscute, că prin folosirea lor pârâta a profitat de renumele său, aducându-se atingere imaginii sale. Aspectele legate de reputația și afectarea imaginii nu au făcut obiect al judecății, acesta cantonându-se la acordarea despăgubirilor materiale și morale datorate ca urmare a actelor de contrafacere ale pârâtei.

Drept urmare, reținerea instanței de apel, în limitele devoluțiunii și prin neevaluarea situației de fapt, că reclamanta nu a probat aceste aspecte - atingerea reputației și a imaginii - este corectă întrucât cel ce face o afirmație trebuie să o și dovedească, potrivit art. 1169 C. civ. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, reținând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat. II. Recurenta - pârâtă invocă motivul de casare prevăzut de pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. referitor la încălcarea competenței instanței în sensul încălcării competenței funcționale și teritoriale a tribunalului.

Cererea de chemare în judecată având drept obiect acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a actelor de contrafacere ale pârâtei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice și art. 998-999 C. civ., așadar un proces în materia dreptului de proprietate industrială ceea ce atrage competența secției civile specializată în proprietate intelectuală a tribunalului conform art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. Calitatea de comercianți a părților nu este prioritară pentru stabilirea competenței, ci obiectul acțiunii, care, așa cum s-a arătat, își are izvorul în activitatea de contrafacere a pârâtei.

Osebit de aceasta, din dispozițiile O.U.G. nr. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005, rezultă că sesizarea instanței de către persoana vătămată într-un drept de proprietate industrială nu este condiționată de îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, specifică litigiilor comerciale așa cum dispune art. 720 1 C. proc. civ. Apreciind că litigiul pendinte este supus procedurii de judecată instituit pentru litigiile comerciale, în raport de statutul de comerciant pe care îl au persoanele juridice între care se derulează litigiul, recurenta-pârâtă tinde spre o procedură incompatibilă cu înlesnirile procedurale concepute potrivit O.U.G. nr. 100/2005 pentru asigurarea protecției drepturilor de proprietate industrială.

Actele de contrafacere săvârșite de pârâtă s-au desfășurat și în circumscripția teritorială a Tribunalului București, așa încât, față de dispozițiile art. 10 pct. 8 C. proc. civ. competența de soluționare a cauzei aparține acestei instanțe. Dispozițiile din dreptul intern aplicabile cauzei, astfel cum au fost arătate în analiza făcută asupra recursului reclamantei ce trimit la dispozițiile art. 998-999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, obligă instanța să analizeze caracterul ilicit al faptelor pârâtei, câtă vreme, ilicitatea este una dintre condițiile ce trebuie întrunite pentru a opera răspunderea civilă delictuală. Așadar, analiza acestei condiții nu semnifică, astfel cum pretinde pârâta, depășirea de către instanța de apel a limitelor învestirii de către reclamantă, critică ce poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. Cu privire la buna-credință și caracterul licit al faptei, recurenta invocă doar chestiuni de fapt rezultate în urma analizării probelor de la dosar. Prin argumentele folosite, recurenta nu tinde a demonstra că împrejurările de fapt reținute de instanța de apel nu au fost pe deplin stabilite și că, drept consecință, legea nu a fost corect aplicată. Recurenta interpretează în alt mod probele administrate, așa încât criticile formulate vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate așa cum impun dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. Se susține că determinarea cuantumului prejudiciului material a fost arbitrară, fără ca instanța să ordone efectuarea unei expertize contabile.

În fapt, recurenta invocă încălcarea principiului aflării adevărului statuat prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Critica este vădit nefondată așa cum rezultă din conținutul rezumat al deciziei căci instanța s-a referit la raportul de expertiză contabilă efectuat la prima instanță. De altfel, recurenta nu invocă nelegalitatea raportului de expertiză efectuat în cauză, făcând referiri doar la cuantumul nejustificat reținut, ceea ce reprezintă tot aspecte de netemeinicie. Nefondată este și critica referitoare la nesoluționarea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă. Astfel instanța de apel, ca instanță superioară de fond, nu judecă din nou litigiul sub toate aspectele, ci doar în limitele învestirii.

Instanța de apel nu putea fi învestită, așa cum se susține de recurentă, prin intermediul întâmpinării. Întâmpinarea este un mijloc de apărare și nu poate semnifica, așa cum se sugerează, o aderare la apel. Față de cele expuse rezultă că respingerea cererii de completare a dispozitivului este corectă întrucât instanța s-a pronunțat strict în limitele învestirii. Pentru cele ce succed, Înalta Curte însușindu-și considerentele instanței de apel și reținând că dispozițiile art. 304 pct. 3, 6 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC N. SRL și de pârâta SC S.F. SRL împotriva deciziei civile nr. 117/ A din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2011.