ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursurilor de față reține

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă sub nr.

19631/3 din 31 mai 2006, astfel cum a fost precizată la 14 februarie 2008,

reclamanta SC N. SRL, a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de

2.127.745 RON reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 2.127.745 RON despăgubiri

morale pentru prejudiciul cauzat societății SC N. SRL, constând în beneficiul

nerealizat de reclamantă, ca urmare a actelor de contrafacere ale pârâtei.

În

motivarea cererii, se arată că Societatea SC N. SRL a introdus pe piața

produsul „salată de icre” din anul 1996, produs care la acea dată era ca și

inexistent pe piața românească, iar în prezent datorită cheltuielilor foarte

mari făcute cu promovarea acestui produs, s-a ajuns la consacrarea firmei SC N.

SRL ca lider necontestat pe piața, iar produsul „salată de icre” se găsește în

toate marile magazine, fiind notoriu cunoscut de către consumatori,

bucurându-se de o larga apreciere în rândul acestora.

În

scopul de a dobândi o puternică distinctivitate pe piață și pentru a evita

acțiunile de contrafacere și concurență neloială, reclamanta a protejat

aspectul floral de ambalare a salatei de icre, obținând dreptul asupra

modelului industrial prin eliberarea de către O.S.I.M. a certificatului de

înregistrare din 03 decembrie 2001 și a certificatului de înregistrare din 09

iunie 2003. Certificatele de înregistrare conferă titularului un drept exclusiv

de exploatare pe teritoriul României pe o perioada de 5 ani.

A

obținut de asemenea și protecția mărcii cu titlul „Produse alimentare Floare de

tip N.” prin înregistrarea acesteia din 17 iulie 2001 cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 84/1998, această marcă având rolul de a diferenția

produsele și serviciile de cele de același tip ale concurenței, de a garanta

calitatea produselor.

Reclamanta

mai arată că a semnalat atât direct cât și de la partenerii comerciali și de la

clienți ca SC B. SRL Bacău încălcă dreptul exclusiv al societății de exploatare

a modelului de prezentare și comercializare a salatei de icre sub forma

florală, protejat conform Legii nr. 129/1992, comercializând produse similare

care poartă un model industrial identic cu cel protejat, în scopul de a obține

profit ilicit prin comercializarea produselor prin inducerea în eroare a

consumatorilor cu privire la proveniența și calitatea acestora.

Reclamanta

a mai arătat că a acționat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitându-i

printr-o acțiune în contrafacere să sisteze comercializarea acestor produse

care aduc atingere drepturilor sale de proprietate intelectuală.

Acțiunea

a fost soluționată favorabil de Tribunalul București în cadrul Dosarului nr. 4329/2003,

admițându-se acțiunea în contrafacere și dispunându-se interzicerea

comercializării produselor care poartă modelul industrial incriminat.

Prin

sentința civila nr. 515 din 13 martie 2008 a fost r

espinsă ca

neîntemeiată cererea principală și ca lipsită de interes cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta SC B. SRL împotriva chematului în garanție Oficiul

de Stat pentru Invenții și Mărci și a fost obligată reclamanta la 4.247,20 RON

cheltuieli de judecată către pârâta SC B. SRL.

Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin decizia nr. 117/ A din 9 iunie 2009, a admis calea de atac

și a schimbat în parte sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii. Drept

urmare, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 2.127,745 RON

reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin contrafacere;

a respins cererea de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiată și a obligat

pârâta la 13.926,53 RON cheltuieli de judecată parțiale, proporțional cu

admiterea acțiunii și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, cu

obligarea intimatei la 6362,56 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel,

pentru considerentele ce urmează:

În

ceea ce privește caracterul faptei pârâtei de a comercializa produsul „salată

de icre” într-o manieră de prezentare asemănătoare până la identitate cu cea

ocrotită prin modele industriale și marca a cărei titulară este reclamanta, Curtea

a apreciat că în mod greșit prima instanță a apreciat că această faptă nu ar

avea caracter ilicit.

Fiind

vorba de o nulitate a certificatului de înregistrare care conferea dreptul

exclusiv de exploatare a modelului industrial, nulitate generată de neîndeplinirea

condițiilor legale pentru înregistrarea acestuia, nulitatea operează la

momentul declarării ei, dar cu efect retroactiv până la momentul înregistrării.

De

altfel, certificatul de înregistrare anulat a avut perioada de valabilitate 16

iulie 2002 - 16 iulie 2007. Legea nr. 129/1992 nu cuprindea textul invocat de

prima instanță în fundamentarea susținerii că nulitatea în această materie

produce efecte numai pentru viitor.

Mai

mult, prin anularea certificatului de înregistrare pentru neîndeplinirea condițiilor

legale de înregistrare s-a confirmat caracterul nelegal al înregistrării. Or,

fapta pârâtei de a încălca drepturile de proprietate intelectuală ale

reclamantei nu poate dobândi caracter licit prin invocarea exercițiului unui

drept care a fost dobândit în mod ilicit, nelegalitatea dobândirii acestui

drept fiind constatată și remediată prin anularea certificatului de înregistrare

dobândit cu încălcarea dispozițiilor legale, cu consecința considerării

dreptului ilegal obținut ca și cum nu ar fi existat niciodată. Totodată, în prezenta

cauză, folosirea de către pârâtă a modalității de prezentare a produselor în forma

quasi-identică cu cea a reclamantei a început anterior înregistrării de către

pârâtă a modelului industrial ulterior anulat, așa încât, dacă s-ar accepta susținerea

primei instanțe, fapta pârâtei ar avea caracter ilicit și ar constitui

contrafacere în perioada de până la momentul înregistrării modelului industrial

ulterior anulat și în perioada ulterioară anularii acestui model, având însă

caracter licit între cele două momente menționate, deși înregistrarea a fost

constatată ca fiind făcută cu încălcarea condițiilor legale de înregistrare.

În

mod greșit prima instanță a apreciat că în cauza pârâta a fost de buna-credință,

considerând că această buna-credință decurgea din împrejurarea că a obținut înregistrarea

unui model industrial și, până la anularea certificatului de înregistrare a

acestuia, folosirea acestui model s-a făcut cu bună-credință.

Prima

instanță a apreciat asupra existenței bunei-credințe a pârâtei doar prin

raportare la împrejurarea că aceasta a obținut înregistrarea la O.S.I.M. a unui

model industrial. Însă, în prezenta cauză există și alte elemente care conturează

reprezentarea subiectivă a pârâtei cu privire la folosirea modelului industrial

ce ulterior a fost anulat.

Astfel,

la momentul la care pârâta a solicitat înregistrarea modelului industrial ce

ulterior a fost anulat, reclamanta comercializa produsul „salată de icre” de șase

ani și folosea deja modalitatea de prezentare sub forma unui model floral.

De

asemenea, reclamanta era titulara mărcii figurative din 10 noiembrie 2000 și a

modelului industrial din 10 noiembrie 2000, ambele reprezentând un model floral

pentru prezentarea și individualizarea salatelor și produselor de icre.

Anterior

datei la care pârâta a solicitat înregistrarea modelului industrial ulterior

anulat, reclamanta formulase plângere penală împotriva administratorului SC B.

SRL pentru săvârșirea faptelor de contrafacere și de concurență neloială, plângere

determinată de faptul că SC B. SRL comercializa produse similare purtând un

model industrial identic cu modelul și marca reclamantei.

Chiar

presupunând că pârâta nu ar fi cunoscut modul de prezentare al produselor

reclamantei, din momentul formulării plângerii penale împotriva directorului pârâtei,

aceasta a avut cunoștință de împrejurarea că o societate concurentă pretinde că

deține drepturi de proprietate intelectuală cu privire la un anumit mod de

prezentare a produselor sale și pretinde că modul de prezentare a produselor pârâtei

încalcă drepturile de proprietate intelectuală invocate.

Cererea

de înregistrare a modelului industrial a fost formulată de pârâtă după acest

moment, așa încât nu se poate reține că la formularea cererii de înregistrare

pârâta ar fi acționat cu bună-credință, din moment ce a solicitat înregistrarea

unui model industrial cu privire la care știa că o societate concurentă

pretinde că este extrem de asemănător cu modelul și marca asupra cărora aceasta

era deja titulară. Împrejurarea că asemănarea invocată era una serioasă a fost

confirmată de faptul că, ulterior, a fost admisă cererea reclamantei privind

anularea certificatului de înregistrare a modelului industrial al pârâtei. În plus,

nu numai că paratei i s-a adus la cunoștința că modul de prezentare a

produselor sale este extrem de asemănător cu modul de prezentare al produselor

reclamantei, dar prin formularea plângerii penale s-a invocat chiar caracterul

ilicit al faptelor pârâtei, astfel că la momentul formulării de către pârâtă a

cererii de înregistrare a modelului industrial, aceasta cunoștea că este

contestat caracterul licit al activității sale de comercializare a produselor

în modalitatea de prezentare conformă cu modelul industrial solicitat a fi înregistrat.

Buna

sau reaua-credință ar avea relevanță doar din perspectiva aplicării art. 14 din

O.U.G. nr. 100/2005, respectiv a aplicării directe a dispozițiilor art. 13 pct.

2 din Directiva CE 48/2004 în concurs cu alin. (3) al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005,

aceste dispoziții diferențiind modalitatea și întinderea despăgubirilor

cuvenite pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor de proprietatea

industrială în raport de atitudinea subiectivă avută de cel care a încălcat

drepturile respective.

În

ceea ce privește cea de-a treia condiție pentru angajarea răspunderii civile

delictuale, Curtea a constatat că în mod eronat prima instanță a apreciat că inexistența

unui prejudiciu prin faptul că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a diminuării

vânzărilor și, implicit, a profitului și, totodată, că nu s-ar fi făcut dovada

unui prejudiciu rezultat din diluția mărcii.

Diminuarea

sau nu a vânzărilor reclamantei în urma faptei pârâtei de a comercializa

produse prezentate într-o manieră quasi-identică cu produsele reclamantei nu

este esențială în aprecierea existenței sau nu a prejudiciului material, întrucât

vânzările pot rămâne la aceeași cotă sau pot crește, chiar în condițiile menționate,

ca urmare a unor strategii de marketing și publicitate, prin care poate fi

atrasă o nouă clientelă, după cum vânzările pot scădea, dar aceasta scădere să

fie cauzată de alți factori decât deturnarea clientelei reclamantei de către pârâtă,

cum ar fi intrarea pe piață a unor terțe firme, diminuarea vânzărilor datorită

crizei economice etc.

În

plus, în cazul faptelor de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală

prejudiciul material are, de regulă, o structură complexă, derivând din atingeri

aduse patrimoniului sub mai multe aspecte: beneficiul nerealizat, diluția mărcii,

pierderea sau diminuarea caracterului distinctiv al modelului industrial în cazul

în care modelului industrial respectiv i se conferise preponderent o astfel de funcție

distinctivă, cu consecința diminuării valorii economice a mărcii, respectiv a

modelului industrial, diminuarea eficienței în folos propriu a publicității

datorită împrejurării că de această publicitate profită și contrafăcătorul,

necesitatea unor noi investiții în strategiile de marketing și publicitate

pentru recâștigarea clientelei pierdute ca urmare a actelor de contrafacere,

etc.

În

prezenta cauză, prejudiciul material suferit de reclamantă este dat de împrejurarea

că o parte a clientelei reclamantei a cumpărat produsele pârâtei crezând că

acestea aparțin de fapt reclamantei, datorită aspectului aproape identic între

aceste produse.

De

asemenea, prejudiciul material suferit de reclamanta este cauzat de faptul că

pârâta a profitat de investițiile în publicitate realizate de reclamantă,

publicitate prin care clienții și potențialii clienți erau familiarizați cu

forma produselor reclamantei, și a comercializat produse folosind o forma

quasi-identica cu produsele reclamantei, determinând astfel cumpărătorii să

cumpere produsele sale ca urmare a confuziei cu produsele reclamantei, confuzie

determinată de forma quasi.

Mai

mult, prin comercializarea pe parcursul a mai multor ani a unor produse cu

aspect quasi-identic cu cel al reclamantei, prejudiciul material suferit de

reclamantă este dat și de diluția mărcii sale, respectiv scăderea capacitații

distinctive a acesteia, ceea ce determină scăderea valorii economice a

respectivei mărci. În egală măsură, modelele industriale ale căror titulară

este reclamanta și-au pierdut din valoarea economică prin faptul că, timp îndelungat,

modelele respective au fost folosite și de pârâtă pentru produse similare,

astfel că, deși au avut funcția de a conferi distinctivitate din punct de

vedere al aspectului și prezentării produselor reclamantei, această funcție a

fost diminuată.

Cât

privește însă prejudiciul moral pretins de reclamantă, Curtea a constatat că

reclamanta nu a invocat nici o atingere adusă atributelor sale morale,

respectiv imagine, nume, reputație, etc. Astfel, reclamanta nu a invocat nicio împrejurare

care să conducă la concluzia că, prin fapta de contrafacere săvârșită de pârâtă

imaginea sau reputația comercială a reclamantei ar fi avut de suferit, ori că

numele acesteia a fost asociat sau implicat în activități care, datorită circumstanțelor

speciale ale acestor activități, ar conduce la afectarea vreunuia din

atributele morale ale reclamantei.

În

ce privește condiția existenței unui raport de cauzalitate între fapta de

contrafacere a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă, Curtea a constatat

că și această condiție este îndeplinită.

Astfel,

nici una din consecințele negative suferite de reclamantă, reținute la analiza

prejudiciului, nu s-ar fi produs în lipsa faptei de contrafacere săvârșită de pârâtă.

Altfel spus, dacă pârâta nu ar fi încălcat drepturile de proprietate

intelectuală a căror titulară este reclamanta, prejudiciile menționate nu s-ar

fi produs.

În

ce privește întinderea prejudiciului material cauzat prin fapta de contrafacere

a pârâtei, raportat la circumstanțele concrete ale prezentei cauzei, este

evident că pârâta a urmărit ca produsele sale să fie cât mai asemănătoare cu

produsele reclamantei, determinând astfel clientela reclamantei, indusă în eroare

de aspectul aproape identic, să cumpere produse ale pârâtei crezând că sunt

produse ale reclamantei, profitând astfel de popularitatea de care se bucurau

produsele reclamantei, popularitate ce a fost obținută și prin publicitatea făcută

acestor produse. Că acesta a fost scopul urmărit de pârâtă este evident, întrucât

altfel nu s-ar putea explica de ce o firmă ar începe să comercializeze

produsele sale într-o modalitate de prezentare asemănătoare până la identitate

cu produsele similare ale altei firme și, avertizată asupra acestui fapt, nu

numai că nu încetează această modalitate de comercializare, căutând să

realizeze o formă de prezentare prin care să individualizeze produsele sale, ci

chiar formulează cerere de înregistrare ca model industrial a formei asupra căreia

reclamanta invocă drepturi exclusive.

Chiar

dacă nu există niciun temei pentru a considera că în totalitatea lor produsele

pârâtei au fost cumpărate ca urmare a confundării acestora cu produse aparținând

reclamantei, Curtea a apreciat că este justificată solicitarea reclamantei ca la

calcularea prejudiciului să fie avută în vedere cota sa de profit, cotă care să

fie aplicată la cuantumul sumelor obținute de pârâtă din vânzarea produselor

respective. Astfel, această solicitare, în concordanță cu dispozițiile art. 14 alin.

(2) din O.U.G. nr. 100/2005, tinde la acoperirea beneficiului nerealizat de

reclamantă și, totodată, modalitatea propusă este justificată și din

perspectiva faptului că în calculul prejudiciului material trebuie avută în vedere

și despăgubirea pentru diminuarea valorii economice a mărcii și a modelelor

industriale a căror titulară este reclamanta. De asemenea, această modalitate

de calcul al prejudiciului este de natură să înlăture și posibilitatea pârâtei

de a obține profit de pe urma faptei de contrafacere, cerință consacrată și de art.

14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Ca

atare, având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză în fața primei instanțe,

Curtea a reținut că despăgubirile datorate de pârâtă pentru prejudiciul

material suferit de reclamantă prin fapta de contrafacere săvârșită de pârâtă sunt

în cuantum de 2.127.745 RON, sumă ce acoperă atât beneficiul nerealizat de

reclamantă, cât și celelalte prejudicii de natură materială reținute mai sus.

Totodată, a

vând

în vedere că pârâta-intimată nu a înțeles să formuleze cerere de apel în condițiile

art. 293

1

C. proc. civ., Curtea a constatat că nu este învestită a

se pronunța asupra cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva

OSIM, așa încât a menținut dispozițiile sentinței apelate referitoare la acest

aspect.

Urmare a

cererii de completare a deciziei formulate de SC B. SRL, Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin decizia nr. 150/ A din 6 octombrie 2009, a respins cererea

ca neîntemeiată pentru motivele de mai jos.

La 14 august 2009 a

fost înregistrată la dosar cererea prin care SC B. SRL a solicitat completarea

deciziei civile nr. 117/ A din 9 iunie 2009 arătând că instanța de judecată a

soluționat apelul declarat de către SC N. SRL fără a cerceta și soluționa și cererea

de chemare în garanție formulată de petentă cu privire la O.S.I.M. S-a mai

arătat că, anterior, Tribunalul București a respins ca fiind lipsită de interes

cererea petentei de chemare în garanție, având în vedere respingerea acțiunii

principale, însă, odată cu admiterea acțiunii principale de către instanța de

apel, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea de Apel trebuia

să cerceteze în fond și cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SRL.

Împotriva sentinței

civile nr. 515 din 13 martie 2008 a declarat apel doar SC N. SRL.

Intimata - pârâtă SC

B. SRL avea posibilitatea ca, în temeiul și în condițiile art. 293

1

C.

proc. civ., să formuleze o cerere de apel împotriva O.S.I.M. pentru a investi

instanța de apel cu soluționarea cererii de chemare în garanție în situația în care

soluția în apel dată cererii principale ar fi impus și analiza cererii de

chemare în garanție.

Intimata-pârâtă SC B.

SRL nu a înțeles să formuleze o astfel de cerere, aspect reținut în decizia a

cărei completare se solicită, așa încât instanța de apel s-a pronunțat în limitele

în care a fost investită prin cererea de apel formulată de SC N. SRL.

Caracterul devolutiv

al apelului este eronat invocat de intimata-pârâtă, întrucât efectul devolutiv

al apelului se realizează în limitele investirii instanței de apel și sub

condiția investirii, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 295 alin. (1)

coroborat și cu dispozițiile art. 293

1

C. proc. civ., astfel că este

evident că prin apelul formulat de SC N. SRL și care viza cererea principală nu

s-a putut produce efectul devolutiv și pentru cererea de chemare în garanție

formulată de SC B. SRL.

Împotriva deciziilor

au declarat recurs reclamanta SC N. SRL și pârâta SC B. SRL (în prezent SC S.F.

SRL).

Reclamanta își

întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în

ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor

morale, cu referire la aplicarea greșită a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005

și cu încălcarea jurisprudenței C.E.DO. în materia daunelor morale.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs sunt invocate deciziile C.E.D.O. Străin ș.a. împotriva

României, Vișan împotriva României, Păduraru împotriva României, Comingersoll

împotriva Portugaliei, arătându-se că încălcarea gravă a dreptului de

proprietate atrage și plata unor daune morale precum și că, atunci când

distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește a fi

dificilă, cele două pot fi examinate global.

Pe fondul problemei

de drept se argumentează că prin simpla folosire a mărcii și modelelor de către

concurent se produce un prejudiciu moral, proba faptei ilicite fiind suficientă.

Distincția între prejudiciul material-prejudiciul moral nu este evidentă în

toate cazurile, daunele datorându-se afectării reputației și diluției mărcii,

fiind afectate eforturile considerabile pentru crearea și asigurarea calității

produselor.

Prin folosirea

mărcilor și modelelor reclamantei se sugerează existența unei legături

comerciale între cele două companii, legături de care profită pârâta prin

atragerea clientului reclamantei. Instanța a greșit atunci când a distins între

cele două prejudicii, procedând la o interpretare restrictivă. Sub aspectul

cuantumului prejudiciului moral se arată că fiind o apreciere subiectivă nu i

se poate cere părții să facă dovada cuantumul prejudiciului moral, o atare

soluție încălcând egalitatea armelor deoarece prejudiciul moral în sine este

greu de probat și de cuantificat.

Pârâta, prin

recursurile declarate împotriva celor două decizii întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., invocă: lipsa competenței teritoriale a

Tribunalului București și a Curții de Apel București deoarece obiectul pricinii

nu face parte dintre cele menționate în Legea nr. 129/1992 și Legea nr. 84/1998,

competența aparținând instanței de la domiciliul pârâtului, Tribunalul Bacău,

secția comercială, dat fiind calitatea de comercianți a pârâților.

Pe fondul cauzei se

arată că: anularea înregistrării pârâtei s-a dispus datorită superficialității

O.S.I.M. și că acțiunea în contrafacere a fost respinsă irevocabil. Se mai

arată că nici sub aspect penal reclamanta nu a avut câștig de cauză. Instanța

s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut în sensul stabilirii caracterului

ilicit al comercializării produselor purtând modelul deținut de SC B. SRL. Totodată,

se arată că toate probele administrate demonstrează caracterul licit al

utilizării, deoarece recurenta a avut un drept protejat prin eliberarea

certificatului de O.S.I.M., fiind fără relevanță utilizarea modelului

industrial înainte de solicitarea protecției, buna credință neputând fi

înlăturată. Cuantumul prejudiciului stabilit de instanță nu a avut la bază

nicio expertiză cu privire la valoarea cu care s-a diminuat prețul comercial al

mărcii și modelelor industriale ale reclamantei, fiind o decizie arbitrară, cu

atât mai mult cu cât rata aplicată profitului este de trei ori mai mică decât

cea indicată de expert. În mod nelegal instanța nu s-a considerat învestită cu

soluționarea cererii de chemare în garanție deoarece întâmpinarea formulată de

recurentă cuprinde un capitol separat destinat cererii de chemare în garanție

în care s-a solicitat ca în eventualitatea admiterii acțiunii principale să fi

admisă și cererea de chemare în garanție, cerere formulată și cu ocazia

acordării cuvântului în fond. Cererea de completare a dispozitivului a fost

respinsă nelegal cât timp s-a solicitat de reclamantă menținerea soluției pronunțată

pe cererea de chemare în garanție, iar pârâta a menționat expres în întâmpinare

admiterea cererii de chemare în garanție.

Recurenta - intimată -

reclamantă, prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C.

proc. civ., solicită respingerea recursului declarat de recurenta - intimată - pârâtă.

Recurenta - intimată -

pârâtă, deși legal citată nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte,

analizând deciziile prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei reține caracterul

nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

I. Dispozițiile din

dreptul intern, aplicabile cauzei, care reglementează despăgubirile care se pot

acorda în cazul în care se constată că a avut loc o încălcare a unui drept de

proprietate industrială sunt cele din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea

respectării drepturilor de proprietate industrială, Legea nr. 84/1998 și Legea nr.

129/1992.

Art. 85 din Legea nr.

84/1998 prevede că pentru săvârșirea actelor de contrafacere persoanele vinovate

pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun.

Dispoziții identice

se regăsesc și în dispozițiile art. 51 alin. (4) din Legea nr. 129/1992.

Dreptul comun, adică art.

98-999 C. civ. nu conține criterii concrete de determinare, dar ulterior a fost

adoptată O.U.G. nr. 100/2005 prin care a fost transpusă Directiva 2004/48/CE a

Parlamentului Europei și a Consiliului.

Art. 14 din actul

normativ menționat prevede că:

1) La cererea părții

vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu

intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului

dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta

l-a suferit în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.

La stabilirea

daunelor - interese instanța judecătorească va lua în considerare:

a)toate aspectele

corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special,

pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod

injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială

protejat și, după caz, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul

moral cauzat titularului dreptului încălcat.

Alin. (2) lit. a)

conține o enumerare cu caracter exemplificativ a aspectelor pe care instanța le

ia în considerare la stabilirea daunelor interese, printre acestea fiind și

prejudiciul moral cauzat.

Din această formulare

nu rezultă că, ori de câte ori va constata o încălcare a unui drept de

proprietate industrială, instanța va trebui să acorde titularului dreptului, în

mod obligatoriu, despăgubiri atât pentru prejudiciul material, cât și pentru

prejudiciul moral.

Dimpotrivă,

referindu-se la prejudiciul morale, legea prevede că acesta se ia în

considerare „după caz”.

Susținerea

reclamantei potrivit căreia simplul fapt al folosirii neautorizate a modelului

industrial/ mărcii creează ipso facto un prejudiciu moral nu are suport legal.

Despăgubiri pentru

prejudiciul moral se pot acorda potrivit legii numai în situația în care un

asemenea prejudiciu este dovedit că s-a produs, legiuitorul, referindu-se

expres la prejudiciul suferit real, respectiv la „prejudiciul moral cauzat

titularului dreptului”.

În ceea ce privește

întinderea prejudiciului și, drept urmare, despăgubirile cuvenite pentru

acoperirea sa, instanța nu poate opera cu criterii atât de precise cum sunt

cele de ordin economic, fiind într-o oarecare măsură o chestiune de apreciere

la latitudinea judecătorului, dar, oricum, aceasta este o problemă subsecventă

celei a stabilirii producerii prejudiciului moral.

În ceea ce privește

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocată în motivarea recursului și

care s-ar aplica cu prioritate în situația în care legea internă ar veni în

contradicție cu aceasta, conform art. 20 din Constituție, Înalta Curte constată

următoarele:

În textul Convenției,

nu există niciun text care să prevadă că ori de câte ori are loc încălcarea

unui drept de proprietate, cum este și cel de proprietate industrială ce face

obiectul cauzei de față, persoana al cărui drept a fost încălcat suferă atât un

prejudiciu material, cât și unul moral, ori că are dreptul la plata de

despăgubiri pentru ambele tipuri de prejudiciu.

Nici din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care face corp comun cu

Convenția, nu se poate desprinde o asemenea concluzie.

Este adevărat că, în

anumite situații, ca în cele citate de recurentă, Curtea a acordat

reclamantului o sumă de bani, arătând că acesta a suferit un prejudiciu

material cât și un prejudiciu moral considerabil - cauza Păduraru contra

României, cauza Străin și alții contra României.

Trebuie remarcat că

în spețele citate, Curtea a constatat nu doar încălcarea dreptului la

respectarea proprietății, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, dar

și a dreptului de acces la o instanță ori la soluționarea într-un termen

rezonabil a procedurii, garantate de art. 6 al Convenției.

În cauza Comingersoll

contra Portugaliei, invocată de asemenea în motivele de recurs, instanța de

contencios european, reținând violarea art. 6 din Convenție, precum și faptul

că societatea petiționară nu a putut demonstra existența unui prejudiciu

material, acordă daune pecuniare pentru prejudiciul moral datorită neplăcerilor

considerabile și a nesiguranței prelungite în conducerea afacerilor curente ale

societății.

Cu alte cuvinte,

acordarea daunelor morale a avut la bază o serie de criterii, nefiind acordate

de plano ca urmare a încălcării dreptului prevăzut de art. 6 din Convenție.

Curtea de apel a

reținut că reclamanta nu a dovedit existența prejudiciului moral.

În recurs, reclamanta

și-a argumentat pretenția la daune morale, cu trimitere la o serie de spețe pe

care le consideră similare, soluționate de instanțe străine.

Fără a constitui

izvor de drept, acestea pot folosi drept reper în abordarea problematicii pe

care o ridică speța, numai că, în hotărârile citate, instanțele au avut în

vedere, ca element esențial în reținerea prejudiciului moral, reputația mărcii

pe piață - L.V. - sau celebritatea acesteia – C.D., eforturile deosebite ale

titularilor dreptului pentru asigurarea și menținerea calității deosebite ale

titlurilor pentru asigurarea și menținerea calității deosebite a produselor

astfel marcate.

Recurenta a susținut

că și în ceea ce privește marca și modelul său acestea sunt binecunoscute, că

prin folosirea lor pârâta a profitat de renumele său, aducându-se atingere

imaginii sale.

Aspectele legate de

reputația și afectarea imaginii nu au făcut obiect al judecății, acesta

cantonându-se la acordarea despăgubirilor materiale și morale datorate ca urmare

a actelor de contrafacere ale pârâtei.

Drept urmare,

reținerea instanței de apel, în limitele devoluțiunii și prin neevaluarea

situației de fapt, că reclamanta nu a probat aceste aspecte - atingerea

reputației și a imaginii - este corectă întrucât cel ce face o afirmație

trebuie să o și dovedească, potrivit art. 1169 C. civ.

Pentru cele ce

preced, Înalta Curte, reținând că nu sunt incidente motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

II. Recurenta - pârâtă

invocă motivul de casare prevăzut de pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. referitor

la încălcarea competenței instanței în sensul încălcării competenței

funcționale și teritoriale a tribunalului.

Cererea de chemare în

judecată având drept obiect acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru

prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a actelor de contrafacere ale pârâtei

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind

asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, art. 36 alin.

(2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice și

art. 998-999 C. civ., așadar un proces în materia dreptului de proprietate

industrială ceea ce atrage competența secției civile specializată în

proprietate intelectuală a tribunalului conform art. 2 alin. (1) lit. e) C.

proc. civ.

Calitatea de

comercianți a părților nu este prioritară pentru stabilirea competenței, ci

obiectul acțiunii, care, așa cum s-a arătat, își are izvorul în activitatea de

contrafacere a pârâtei.

Osebit de aceasta,

din dispozițiile O.U.G. nr. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005, rezultă

că sesizarea instanței de către persoana vătămată într-un drept de proprietate

industrială nu este condiționată de îndeplinirea vreunei proceduri prealabile,

specifică litigiilor comerciale așa cum dispune art. 720

1

C. proc.

civ.

Apreciind că litigiul

pendinte este supus procedurii de judecată instituit pentru litigiile

comerciale, în raport de statutul de comerciant pe care îl au persoanele

juridice între care se derulează litigiul, recurenta-pârâtă tinde spre o

procedură incompatibilă cu înlesnirile procedurale concepute potrivit O.U.G. nr.

100/2005 pentru asigurarea protecției drepturilor de proprietate industrială.

Actele de

contrafacere săvârșite de pârâtă s-au desfășurat și în circumscripția

teritorială a Tribunalului București, așa încât, față de dispozițiile art. 10 pct.

8 C. proc. civ. competența de soluționare a cauzei aparține acestei instanțe.

Dispozițiile din

dreptul intern aplicabile cauzei, astfel cum au fost arătate în analiza făcută

asupra recursului reclamantei ce trimit la dispozițiile art. 998-999 C. civ.

referitoare la răspunderea civilă delictuală, obligă instanța să analizeze

caracterul ilicit al faptelor pârâtei, câtă vreme, ilicitatea este una dintre

condițiile ce trebuie întrunite pentru a opera răspunderea civilă delictuală.

Așadar, analiza

acestei condiții nu semnifică, astfel cum pretinde pârâta, depășirea de către

instanța de apel a limitelor învestirii de către reclamantă, critică ce poate

fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.

Cu privire la

buna-credință și caracterul licit al faptei, recurenta invocă doar chestiuni de

fapt rezultate în urma analizării probelor de la dosar. Prin argumentele

folosite, recurenta nu tinde a demonstra că împrejurările de fapt reținute de

instanța de apel nu au fost pe deplin stabilite și că, drept consecință, legea

nu a fost corect aplicată.

Recurenta

interpretează în alt mod probele administrate, așa încât criticile formulate

vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate așa cum impun

dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Se susține că

determinarea cuantumului prejudiciului material a fost arbitrară, fără ca

instanța să ordone efectuarea unei expertize contabile.

În fapt, recurenta

invocă încălcarea principiului aflării adevărului statuat prin art. 129 alin.

(5) C. proc. civ.

Critica este vădit

nefondată așa cum rezultă din conținutul rezumat al deciziei căci instanța s-a

referit la raportul de expertiză contabilă efectuat la prima instanță.

De altfel, recurenta

nu invocă nelegalitatea raportului de expertiză efectuat în cauză, făcând

referiri doar la cuantumul nejustificat reținut, ceea ce reprezintă tot aspecte

de netemeinicie.

Nefondată este și

critica referitoare la nesoluționarea cererii de chemare în garanție formulată

de pârâtă.

Astfel instanța de

apel, ca instanță superioară de fond, nu judecă din nou litigiul sub toate

aspectele, ci doar în limitele învestirii.

Instanța de apel nu

putea fi învestită, așa cum se susține de recurentă, prin intermediul

întâmpinării.

Întâmpinarea este un

mijloc de apărare și nu poate semnifica, așa cum se sugerează, o aderare la

apel.

Față de cele expuse

rezultă că respingerea cererii de completare a dispozitivului este corectă

întrucât instanța s-a pronunțat strict în limitele învestirii.

Pentru cele ce

succed, Înalta Curte însușindu-și considerentele instanței de apel și reținând

că dispozițiile art. 304 pct. 3, 6 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în

cauză și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta SC N. SRL și de pârâta SC S.F. SRL

împotriva deciziei civile nr. 117/ A din 9 iunie 2009 a Curții de Apel

București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 ianuarie 2011.