ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 108/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 4892 din 10 aprilie 2007, pronunțată în dosarul nr. 24369/3/2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C.G.S. și M.I., împotriva pârâților SC T. SA, A.F.E.V. și A.F.A. A constatat nulitatea absolută a hotărârii AGA a SC T.U. SA din 5 martie 2003. A respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 12 iunie 2003, obligând-o pe pârâta SC T.U. SA la plata sumei de 24,3 lei cheltuieli de judecată către reclamanți și pe reclamanți la plata sumei de 1500 lei cu același titlu către pârâții A.F.E.V. și A.F.A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că hotărârea AGA din 5 martie 2003 a SC T.U. SA este lovită de nulitate absolută, întrucât adunarea generală nu a fost convocată în condițiile art. 117 din Legea nr. 31/1990.

Cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 12 iunie 2003, privind terenul în suprafață de 1802,02 mp situat în comuna Voluntari, județul Ilfov, a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât societatea vânzătoare a prezentat titlul de proprietate, i-a garantat pe cumpărători pentru evicțiune conform art. 1337 C. civ., a prezentat hotărârea AGA din 5 martie 2003 prin care acționarul C.C. a fost împuternicit să semneze actele de vânzare-cumpărare la prețul stabilit, iar în privința cumpărătorilor nu se poate reține nici o obligație legală de a verifica dacă hotărârea AGA este conformă cu legea.

Prima instanță a înlăturat și motivul de nulitate invocat de reclamantă și întemeiat pe art. 73 lit. b) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 534 din 10 august 1994, încheiat între FPS și Asociația PAS T.U., cu motivarea de esență că nerespectarea obligației prevăzute de acest articol atrage nu nulitatea actului, ci o obligație de plată în sarcina asociatei cumpărătoare.

De asemenea, a reținut că nulitatea actului de vânzare-cumpărare nu se poate constata și în considerarea principiului ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ca și a principiului stabilității actelor juridice.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanții C.G.S. și M.I. și prin decizia comercială nr. 219 din 15 mai 2008 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins apelul promovat de reclamanți și a luat act că intimații pârâți nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Stricto sensu, în condițiile în care hotărârea AGA prin care s-a decis vânzarea unui bun societar a fost constatată nulă, se poate aprecia lipsa consimțământului societății la încheierea actului de vânzare-cumpărare.

Dar această împrejurare nu este de natură a paraliza prin ea însăși aplicarea sus-invocatului principiu, întrucât acesta operează ori de câtre ori sunt întrunite condițiile privitoare la buna-credință și la eroarea invincibilă ale dobânditorului bunului și poate fi opus aplicării principiului general de drept

quod nullum est, nullum producit effectum

, principiu aplicabil în materia actelor juridice, în categoria cărora intră și hotărârea AGA luată în urma formării voinței societare.

Din aceste motive, Curtea a apreciat că, raportat la specificul cauzei, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a sus-invocatelor principii, reținând implicit incidența lor și în cazul actelor subsecvente unor hotărâri AGA, privite - acestea din urmă - ca acte juridice supuse anulării în condițiile speciale prevăzute de Legea specială nr. 31/1990.

Tot sub acest aspect, admițând printr-o interpretare extensivă că hotărârea AGA a cărei nulitate s-a constatat a cuprins în ea atât decizia de a vinde bunul, cât și împuternicirea dată în acest scop lui C.C., Curtea a reținut ca întemeiată apărarea formulată de intimații pârâți A.F.E.V. și A.F.A. în cuvântul pe fondul apelului, apărare de esența căreia nu există raport de subsecvență între hotărârea AGA și actul de vânzare-cumpărare încheiat de SC T.U. SA și intimata pârâtă.

Curtea a înlăturat susținerea apelanților reclamanți, făcută în cererea introductivă de instanță, despre încălcarea de către administratorul C.C. a dispozițiilor art. 150 din Legea nr. 31/1990, în primul rând pentru că articolul precitat nu avea, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare în litigiu, conținutul pretins de aceste părți. În al doilea rând, plecând de la conținutul redat de apelanții reclamanți al acestui articol, Curtea a reținut că, față de data încheierii contractului - 12 iunie 2003 - erau aplicabile prevederile art. 145

1

din Legea nr. 31/1990, introduse prin Legea nr. 161/2003 (în vigoare de la 21 aprilie 2003) care stipulau sancțiunea nulității actelor de înstrăinare, respectiv de dobândire către sau de la societate, având o valoare de peste 10 % din valoarea activelor nete ale societății, întocmite de administrator fără aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor. Numai că situația de fapt din cauza de față nu se încadrează în ipoteza legală evocată, nefiind în litigiu un act de înstrăinare sau de dobândire de bunuri încheiat între administrator și societate, ci între societatea reprezentată de administrator și terțe persoane.

A fost înlăturată și critica apelanților reclamanți referitoare la obligația intimaților pârâți de a face verificări cu privire la validitatea adunării generale a asociaților, pe de o parte pentru că, așa cum s-a arătat, calitatea de administrator a semnatarului era suficientă pentru încheierea contractului în condițiile art. 143 din Legea nr. 31/1990, nefiind necesară aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, iar pe de altă parte pentru că pretinsa obligație nu reiese din nici o dispoziție legală (nici din Legea nr. 31/1990, nici din dispozițiile legale privitoare la vânzare). O astfel de obligație nici nu poate fi reținută în sarcina intimaților pârâți, câtă vreme în sistemul român de drept nulitatea este judiciară, ea producând efecte inclusiv în privința hotărârii AGA numai dacă este constatată pe cale judecătorească, nu dedusă de terți din investigațiile proprii făcute.

Curtea a apreciat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare intimații pârâți au fost de bună-credință și într-o eroare deplină și invincibilă cu privire la întrunirea condițiilor legale pentru a cumpăra, astfel că, în ceea ce îi privește, în mod legal și temeinic efectele principiului

quod nullum est, nullum producit effectum

au fost înlăturate, dându-se eficiență principiilor ocrotirii bunei-credințe și a securității circuitului civil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.G.S. și M.I. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenții au susținut în esență, următoarele:

- Instanțele au soluționat în mod incomplet cauza, deși au constatat nulitatea absolută a hotărârii AGA, au menținut ca valabil încheiat contractul de vânzare-cumpărare, perfectat tocmai în baza acestei hotărâri, motivând refuzul aplicării principiului

quod nullum est, nullum producit effectum

, de excepția necesității ocrotirii circuitului civil și de ocrotirea terțului dobânditor de bună credință, cu toate că niciuna dintre aceste excepții nu își găsea aplicabilitate în speță.

- Principiul ocrotirii siguranței circuitului civil, nu poate justifica menținerea unor contracte încheiate în frauda FPS (AVAS), în frauda Statului Român prin Ministerul Finanțelor și în frauda acționarilor minoritari.

- Prin anularea hotărârii AGA de aprobare a încuviințării vânzării, nu s-a anulat și titlul de proprietate al vânzătorului (cerința esențială în teoria subdobânditorului de bună-credință) ci doar a dispărut consimțământul ca element esențial al valabilității actului juridic civil.

- Pentru a putea face aplicarea excepției terțului dobânditor de bună credință, instanțele de judecată trebuiau să constate existența cumulativă a următoarelor împrejurări: buna-credință a terțului să fie perfectă și lipsită de orice culpă sau minimă îndoială, iar eroarea trebuie să fie comună și invincibilă; că la data încheierii contractului existau suficiente aspecte îndoielnice cu privire la situația juridică a imobilului care exclud buna-credință a cumpărătorului; în ceea ce îl privește pe vânzător acesta avea cunoștință despre existența unei interdicții de vânzare, fiind prevăzută chiar de statutul societății; cu privire la caracterul invincibil al erorii, chiar presupunând că intimații pârâți s-ar fi aflat în eroare, aceasta nu era invincibilă, în sensul legii întrucât depunând un minim de diligențe, subdobânditorii puteau să afle aspecte de natură a stârni suspiciuni în legătură cu actele care au stat la baza acestei înstrăinări.

Intimații A.F.E.V. și A.F.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată de la 29 ianuarie 2009 reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 143 devenit art. 146 și art. 150 din Legea nr. 31/1991 ce încalcă art. 44 din Constituția României.

Prin încheierea de la 26 martie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate ca inadmisibilă reținând că art. 143 devenit art. 146 din Legea nr. 31/1990 a fost abrogat prin art. I pct. 96 din Legea nr. 441/2006, așa încât acest text legal nu mai poate forma obiectul controlului de neconstituționalitate, iar în ceea ce privește dispozițiile art. 150 din același act normativ, apreciază că nu au incidență în cauză.

La termenul de judecată de la 11 iunie 2009 reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 1898 și art. 1899 alin. (2) C. civ. ce încalcă art. 44 și art. 16 din Constituția României.

Prin încheierea de la 8 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea formulată de reclamanți și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 1898 și art. 1899 C. civ. în raport cu art. 44 și respectiv art. 16 din Constituția României.

A suspendat judecarea recursului declarat de reclamanți, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că cererea îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de lege și a apreciat că excepția invocată este neîntemeiată deoarece reglementarea legală a prezumției de bună credință nu este de natură să încalce dreptul de proprietate.

Prin decizia nr. 976 din 8 iulie 2010 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1898 și art. 1899 alin. (2) C. civ., excepție ridicată de C.G.S. și M.I. în dosarul nr. 24369/3/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenții-reclamanți au depus concluzii scrise, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamanți.

În cauză își găsesc aplicarea principiile ocrotirii bunei credințe și a securității circuitului civil și ca atare nu se poate constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 12 iunie 2003.

Critica că principiul ocrotirii bunei credințe ar fi aplicabil numai dacă primul act juridic anulat ar viza titlul vânzătorului din cel de-al doilea act este nefondată.

Faptul că hotărârea AGA prin care s-a decis vânzarea bunului a fost constatată nul nu este de natură a paraliza prin ea însăși aplicarea sus-invocatului principiu, întrucât acesta operează, așa cum corect a reținut și instanța de apel, ori de câte ori sunt întrunite condițiile privitoare la buna-credință și la eroarea invincibilă ale dobânditorului bunului și poate fi opus aplicării principiului general de drept

quod nullum est, nullum producit effectum

, principiu aplicabil în materia actelor juridice, în categoria cărora intră și hotărârea AGA, luată în urma formării voinței societare.

A exclude hotărârea AGA din categoria actelor juridice și a le sustrage de la aplicarea principiului

quod nullum est, nullum producit effectum

, ca și de la aplicarea principiilor ocrotirii bunei-credințe și a securității circuitului civil este fără fundament.

Instanța de fond și instanța de apel au făcut o corectă aplicare a acestor principii, reținând legal incidența lor și în cazul actelor subsecvente unor hotărâri AGA, privite ca acte juridice supuse anulării în condițiile speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Instanțele au apreciat corect că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare intimații pârâți au fost de bună credință și într-o eroare deplină și invincibilă cu privire la întrunirea condițiilor legale pentru a cumpăra, astfel că, în ceea ce îi privește, în mod legal și temeinic efectele principiului

quod nullum est, nullum producit effectum

au fost înlăturate, dându-se eficiență principiilor ocrotirii bunei credințe și a securității circuitului civil.

Instanțele au arătat în concret în ce a constat conduita intimaților pârâți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care erau obligațiile legale care le incumbau și cum au fost respectate.

Instanțele au constatat că în cauză s-a dovedit că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare intimații-pârâți au avut convingerea că dobândesc de la proprietar, că bunul nu era grevat de sarcini și că persoana care a semnat contractul pentru societatea vânzătoare avea împuternicire în acest sens, la momentul realizării acordului de voință nerezultând din probe nici un dubiu cu privire la bun.

Interdicția prevăzută în art. 7.3 lit. b) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, pretinsă a fi fost încălcată, este stabilită așa cum corect au reținut instanțele, în sarcina cumpărătorului Asociației T.U. PAS, care nu este parte în cauză și nici în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se invocă, nu în sarcina societății privatizate care este vânzătoare în acest contract, de aceea și pentru acest motiv, aceste prevederi legale nu au incidență în cauză.

De asemenea, în mod legal instanța de apel a reținut că în speță nu numai că nu s-a dovedit, dar nici nu s-a pretins că terenul înstrăinat intimaților-pârâți reprezintă mai mult de jumătate din valoarea contabilă a activelor societății intimate, astfel că o hotărâre AGEA nici nu era necesară, administratorul putând încheia acte juridice în calitatea lui legală și statutară de reprezentant al societății potrivit dispozițiilor art. 75-76 și art. 70 din Legea nr. 31/1990, iar persoana care a semnat contractul avea calitatea de administrator la data încheierii contractului.

Pentru considerentele expuse se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încât în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamanților ca nefondat.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. se va obliga recurenta să plătească intimaților-pârâți A.F.E.V. și A.F.A. suma de 4600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții M.I. și C.G.S. împotriva deciziei comerciale nr. 219 din 15 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimaților pârâți A.F.E.V. și A.F.A. suma de 4600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 13 ianuarie 2011.