ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 442/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 442/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 18 decembrie 2008,
sub nr. 48769/3/2008, reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon a chemat în judecată
pârâta SC S.G. SRL București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va
pronunța, să constate rezilierea contractelor de furnizare încheiate între
părți din 31 mai 2007 și 11 septembrie 2006, precum și a actului adițional din 31
mai 2007 la contractul de furnizare din 11 septembrie 2006, și, ca urmare a
rezilierii, restituirea bunurilor mobile, respectiv, a cinci instalații tip
skid, proprietatea SC C.G. SRL.
Prin sentința
comercială nr. 1890, pronunțată la data de 3 februarie 2009, Tribunalul
București, secția a VI-a comercială, a respins cererea formulată de reclamanta SC
C.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC S.G. SRL, ca nefondată, și a luat act
că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei
hotărâri, instanța a reținut, în esență, că pactul comisoriu înscris la art. VIII
din contracte este unul de gradul III, nu unul de gradul IV, astfel cum a
susținut reclamanta, având în vedere că aplicarea sancțiunii de drept civil
este condiționată de efectuarea unei formalități, respectiv, expedierea unei
notificări de către reclamantă cu privire la obligațiile pe care pârâta nu le-a
îndeplinit.
Față de împrejurarea
că pârâta nu a răspuns invitației la conciliere și nici nu s-a apărat în acest
proces, instanța a apreciat, conform art. 225 C. proc. civ., că refuzul
acesteia de a răspunde la interogatoriul propus de reclamantă nu poate fi avut
în vedere decât ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice.
În privința
obligației pârâtei de plată a prețului G.P.L. livrat, prevăzută de art. 4.3 din
contract, instanța a constatat că reclamanta nu a probat existența și
întinderea acestei obligații a pârâtei, omițând să depună în cadrul probei cu
acte facturile fiscale din 23 iunie 2008, 4 iulie 2008, 5 iulie 2008 și 7 iulie
2008, înscrisuri sub semnătură privată de care a făcut vorbire în cererea de
chemare în judecată.
În privința
obligației de exclusivitate a pârâtei, prevăzută de art. VII din contract,
instanța a constatat că reclamanta nu a probat pretinsele fapte culpabile ale
pârâtei, iar prezumția simplă a cărei aplicare a propus-o reclamanta prin
cererea de chemare în judecată nu poate fi reținută în absența oricăror probe
cu privire la faptul care o fundamentează, respectiv, livrarea de G.P.L., timp
de două luni calendaristice de la data sistării furnizării produsului de către
reclamantă.
În privința obligației
de achiziționare a unei cantități minime lunare de G.P.L. ce incumbă pârâtei,
conform art. 6.1 din contract, instanța a reținut că reclamanta nu a furnizat
probe cu privire la livrările de G.P.L. către pârâtă și nici nu a precizat
intervalul de timp în care pârâta nu a îndeplinit această obligație.
Instanța a mai
reținut și că reclamanta nu a probat faptul predării către pârâtă a
instalațiilor, a căror restituire o solicită.
Împotriva acestei
sentințe a formulat apel reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon, în termen, la data
de 7 aprilie 2009, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la
data de 30 iunie 2009.
Prin decizia
comercială nr. 40, pronunțată la data de 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel
București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de reclamanta SC
C.G. SRL împotriva sentinței comerciale din 3 februarie 2009, pronunțată de
Secția a VI-a Comercială a Tribunalului București, în contradictoriu cu
intimata - pârâtă SC S.G. SRL; a schimbat sentința atacată, în sensul că a
admis în parte acțiunea reclamantei și a constatat intervenită rezilierea
contractelor încheiate între părți din 2007 și 2006; a respins cererea privind
restituirea bunurilor mobile, și a obligat intimata să plătească apelantei suma
de 7.649,96 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare de timbru, și suma de 7,5
lei, cu titlu de timbru judiciar, suportate la fond și apel.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:
Deoarece pârâta nu a
contestat pretențiile reclamantei și nu a înțeles să facă dovada achitării
facturilor pe care le-a semnat și ștampilat și care atestă că a primit
carburantul auto de la reclamantă, Curtea a apreciat că, în speță, își găsesc
aplicabilitatea prevederile articolului VIII din contractul părților, în baza
cărora, chiar și în cazul neexecutării uneia dintre obligațiile asumate prin
convenție, situație faptică explicată prin notificare, furnizorul are dreptul
de a desființa contractul de plin drept, fără somație, fără punerea în întârziere,
fără intervenția autorității judecătorești sau a altei autorități publice.
La dosar s-a făcut
dovada notificării pârâtei, ocazie cu care reclamanta i-a învederat părții
situația creată și implicațiile generate de aceasta.
Din cele expuse,
rezultă intenția reclamantei de a se prevala de prevederile articolului VIII
din contractele părților, în care a fost inserat, fără echivoc, cel mai sever
pact comisoriu.
În ceea ce privește
capătul de cerere din acțiunea reclamantei, prin care se solicită obligarea
pârâtei de a restitui furnizorului instalațiile, pe care aceasta din urmă i
le-ar fi pus la dispoziție, Curtea l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, în lipsa
administrării de dovezi concludente din care să reiasă predarea - primirea
respectivelor bunuri mobile și datele de identificare ale bunurilor.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon,
solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în
sensul admiterii apelului cu privire la cererea de restituire a bunurilor, și,
în consecință, restituirea bunurilor mobile, respectiv, a cinci instalații,
proprietatea sa.
În recursul său,
întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta -
reclamantă SC C.G. SRL Pantelimon a invocat, în esență, următoarele motive:
Hotărârea instanței
de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C.
proc. civ.].
Pe parcursul
derulării raporturilor contractuale, părțile litigante au respectat prevederile
art. 2.1, care precizează: „Obiectul prezentului contract îl constituie
livrarea de către Furnizor a cantității G.P.L. tip autogaz necesară a fi
stocată în instalația de distribuție G.P.L. pentru autotracțiune - proprietatea
furnizorului situată în (...)”, din care rezultă că recurenta este proprietarul
acestor bunuri.
Prin semnarea
contractelor de furnizare gaz, dreptul de folosință, ca element constitutiv al
dreptului de proprietate, a fost cedat de către recurentă către intimată pe
durata existenței acestor contracte și cu un scop bine stabilit.
Semnarea acestor
contracte este suficientă pentru a dovedi calitatea de proprietar a
furnizorului și a cedării folosinței asupra bunurilor către intimată.
Urmare a admiterii
primului capăt de cerere, instanța de apel a constatat intervenită rezilierea
celor cinci contracte de furnizare G.P.L. auto încheiate între părți.
Datorită aplicării
acestei sancțiuni contractuale, efectele contractului au încetat pentru viitor,
și, prin urmare, acordarea folosinței asupra bunurilor către intimată a rămas
fără temei de drept. Astfel fiind, s-a născut dreptul recurentei de a solicita
și de a primi folosința bunurilor mobile proprietatea sa.
În ceea ce privește
motivația că nu există dovezi referitoare la datele de identificare ale
bunurilor, se arată că acestea sunt bunuri mobile de gen, care nu necesită o
înregistrare sau înmatriculare la vreun organ abilitat al statului și pentru
care să se emită vreun certificat de înmatriculare. Așadar, în cauza de față,
nu existau date specifice de identificare care să poată să fie consemnate în
vreun înscris semnat de către părți.
Analizând recursul
reclamantei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat,
Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor
arăta în continuare:
Prin recursul
formulat, recurenta - reclamantă SC C.G. SRL Pantelimon invocată incidența în
cauză a principiului restitutio in integrum, acesta fiind, de altfel, temeiul
pe care își susține motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
temei ce ar fost încălcat de către instanța de apel.
Așadar, chestiunea
litigioasă de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei constă, deci, în a
ști în ce măsură denunțarea unilaterală a unui contract sinalagmatic cu
executare succesivă, în cazul în care nu se execută în mod culpabil obligațiile
asumate prin convenție, își produce efectele, în sensul desființării,
rezilierii, pentru viitor a convenției cu aplicarea principiului restitutio in
integrum.
Este de reținut că,
în cazul în care una dintre părțile contractului sinalagmatic refuză executarea
contractului, cealaltă parte poate invoca excepția de neexecutare a
contractului, excepție care este un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia
dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde
executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această
executare să-și execute propriile obligații.
Rezilierea
contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului
sinalagmatic, cu execuție succesivă, constând în desființarea pentru viitor a
acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii
contractului; rezilierea face să înceteze efectele contractului pentru viitor.
Principiul
restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum) este acea regulă de
drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic desființat
trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în
situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Temeiul juridic al
rezilierii îl constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor din
contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligațiile reciproce
este cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre
obligații lipsește de suport juridic obligația reciprocă, astfel încât
desființarea – rezilierea - întregului contract se impune.
În acest mod se
restabilește certitudinea raporturilor juridice, a căror siguranță este pusă
sub semnul întrebării din cauza refuzului uneia dintre părți de a-și executa
obligația; în același timp, partea care își executase obligația va putea să
obțină restituirea prestației făcute, rămasă, prin neexecutarea obligației
corelative, fără temei juridic (ca efect al principiului restitutio in
integrum).
Or, în speță, soluția
instanței de apel asupra cererii privind restituirea bunurilor mobile este dată
tocmai cu încălcarea acestui principiu, al restabilirii situației anterioare,
căci, prin desființarea contractelor încheiate între părți, urmare constatării
ca fiind intervenită rezilierea, părțile trebuiau repuse în situația anterioară
încheierii contractului, restituindu-și una alteia tot ceea ce și-au
încredințat în temeiul contractului desființat, în caz contrar producându-se o
mărire a patrimoniului uneia dintre părți și o micșorare a patrimoniului
celeilalte părți, o îmbogățire fără justă cauză.
Pe de altă parte,
rezilierea, ca și rezoluțiunea unui contract, se întemeiază pe principiul
consacrat în art. 969 C. civ., sancționând încălcarea legii.
După art. 969 C. civ.,
convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contrac¬tante, care
sunt libere să reglementeze raporturile dintre ele, potrivit intereselor lor,
cu singura restricție de a respecta ordinea publică și bunele moravuri.
Potrivit aceluiași
principiu, convențiile legal făcute trebuie aplicate întocmai atunci când
clauzele sunt clare și precise; ele constituie lege pentru părți, dar și pentru
instanță.
În sfârșit, mai
trebuie subliniat, în cadrul acestor considerații cu caracter general, că, în
ipoteza contractelor sinalagmatice, care nasc obligații reciproce în sarcina ambelor
părți, fiecare parte asumându-și obligații în considerarea obligațiilor
celeilalte părți, noțiunea de cauză, de scop, pe care părțile l-au avut în
vedere, constituie un aspect esențial în inter¬pretarea voinței comune a
părților asupra aspectelor pe care le ridică executarea contractului.
Stabilirea oricărui
tip de neexecutare a obligațiilor contractuale implică operațiunea logică de
determinare a conținutului contractului, de calificare juridică a clauzelor
inserate, operațiune care impune aplicarea regulilor de interpretare a
convențiilor prevăzute în art. 970 C. civ. și următoarele.
În cauză, prin
convenția încheiată, părțile au stipulat și reglementat clar și în detaliu
obiectul contractului, termenii și condițiile derulării raporturilor comerciale
stabilite, au definit, în art. VII, situațiile care constituie cauza de
încălcare a obligațiilor părților și au prevăzut anumite clauze exprese privind
rezilierea contractului, pentru neexecutare, clauze care sunt perfect valabile.
De asemenea, în art. 2.1
din contract, părțile au definit în mod clar obiectul contractului (2.1.
„Obiectul prezentului contract îl constituie livrarea de către Furnizor a
cantității de G.P.L.- tip autogaz necesară a fi stocată în instalația de
distribuție G.P.L. pentru autotracțiune - proprietatea Furnizorului”).
În acest context, în
care părțile, potrivit principiului autonomiei de voință, au stabilit și au
definit clar și explicit obiectul contractului, termenii înțelegerii,
obligațiile reciproce și efectele încălcării lor, cele reținute de către
instanța de apel cu privire la capătul de cerere privind obligarea intimatei-
pârâte SC S.G. SRL București de a restitui Furnizorului- recurentei -
reclamante SC C.G. SRL Pantelimon- instalațiile, este rezultatul denaturării
înțelesului și cuprinsului convenției (art. 2.1 din contract), fiind supusă
cenzurii instanței de recurs.
Mai mult, instalațiile
de distribuție G.P.L., fiind bunuri determinate generic (bunuri de gen, res
genera), acestea se individualizează prin însușirile speciei sau categoriei din
care fac parte și se indică, spre individualizare, prin număr, greutate,
măsură, etc., în calificarea bunului ca determinat generic trebuind să se țină
cont nu numai de natura bunului respectiv, ci și de voința părților, exprimată
în actul juridic încheiat.
Așa fiind, aprecierea
instanței de apel, ca fiind neîntemeiat acest capăt de cerere, „în lipsa
administrării de dovezi concludente, din care să reiasă predarea - primirea
respectivelor bunuri mobile și datele de identificare ale bunurilor”, apare
drept nefondată și excede clauzei înscrise de părți la art. 2.1. din contract,
din care reiese, fără echivoc, că aceste instalații sunt „proprietatea
Furnizorului”- recurenta - reclamantă SC C.G. SRL Pantelimon, s.n.-, astfel
încât restituirea acestor bunuri este pe deplin posibilă.
Față de cele de mai
sus, respingerea cererii privind restituirea bunurilor mobile constituie o
soluție greșită a instanței de apel, ea fiind rezultatul ignorării principiului
restitutio in integrum și a dispozițiilor art. 969 C. civ., deci al aplicării
greșite a legii.
În consecință, pentru
cele ce preced, reținând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite
recursul declarat de reclamantă și va modifica în parte decizia atacată, în
sensul că va admite și cererea privind restituirea bunurilor mobile, respectiv,
a celor 5 cinci instalații pentru G.P.L.; va menține restul dispozițiilor
deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon împotriva deciziei comerciale nr.
40 din 26 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.
Modifică în parte
decizia atacată, în sensul că admite și cererea privind restituirea bunurilor
mobile, respectiv a celor 5 instalații pentru G.P.L.
Menține restul
dispozițiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 februarie 2011.