ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 442/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 18 decembrie 2008, sub nr. 48769/3/2008, reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon a chemat în judecată pârâta SC S.G. SRL București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate rezilierea contractelor de furnizare încheiate între părți din 31 mai 2007 și 11 septembrie 2006, precum și a actului adițional din 31 mai 2007 la contractul de furnizare din 11 septembrie 2006, și, ca urmare a rezilierii, restituirea bunurilor mobile, respectiv, a cinci instalații tip skid, proprietatea SC C.G. SRL. Prin sentința comercială nr. 1890, pronunțată la data de 3 februarie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins cererea formulată de reclamanta SC C.G.

SRL, în contradictoriu cu pârâta SC S.G. SRL, ca nefondată, și a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată. În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că pactul comisoriu înscris la art. VIII din contracte este unul de gradul III, nu unul de gradul IV, astfel cum a susținut reclamanta, având în vedere că aplicarea sancțiunii de drept civil este condiționată de efectuarea unei formalități, respectiv, expedierea unei notificări de către reclamantă cu privire la obligațiile pe care pârâta nu le-a îndeplinit. Față de împrejurarea că pârâta nu a răspuns invitației la conciliere și nici nu s-a apărat în acest proces, instanța a apreciat, conform art. 225 C. proc. civ., că refuzul acesteia de a răspunde la interogatoriul propus de reclamantă nu poate fi avut în vedere decât ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice.

În privința obligației pârâtei de plată a prețului G.P.L. livrat, prevăzută de art. 4.3 din contract, instanța a constatat că reclamanta nu a probat existența și întinderea acestei obligații a pârâtei, omițând să depună în cadrul probei cu acte facturile fiscale din 23 iunie 2008, 4 iulie 2008, 5 iulie 2008 și 7 iulie 2008, înscrisuri sub semnătură privată de care a făcut vorbire în cererea de chemare în judecată. În privința obligației de exclusivitate a pârâtei, prevăzută de art. VII din contract, instanța a constatat că reclamanta nu a probat pretinsele fapte culpabile ale pârâtei, iar prezumția simplă a cărei aplicare a propus-o reclamanta prin cererea de chemare în judecată nu poate fi reținută în absența oricăror probe cu privire la faptul care o fundamentează, respectiv, livrarea de G.P.L., timp de două luni calendaristice de la data sistării furnizării produsului de către reclamantă.

În privința obligației de achiziționare a unei cantități minime lunare de G.P.L. ce incumbă pârâtei, conform art. 6.1 din contract, instanța a reținut că reclamanta nu a furnizat probe cu privire la livrările de G.P.L. către pârâtă și nici nu a precizat intervalul de timp în care pârâta nu a îndeplinit această obligație. Instanța a mai reținut și că reclamanta nu a probat faptul predării către pârâtă a instalațiilor, a căror restituire o solicită. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon, în termen, la data de 7 aprilie 2009, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 30 iunie 2009. Prin decizia comercială nr. 40, pronunțată la data de 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de reclamanta SC C.G.

SRL împotriva sentinței comerciale din 3 februarie 2009, pronunțată de Secția a VI-a Comercială a Tribunalului București, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC S.G. SRL; a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei și a constatat intervenită rezilierea contractelor încheiate între părți din 2007 și 2006; a respins cererea privind restituirea bunurilor mobile, și a obligat intimata să plătească apelantei suma de 7.649,96 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare de timbru, și suma de 7,5 lei, cu titlu de timbru judiciar, suportate la fond și apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Deoarece pârâta nu a contestat pretențiile reclamantei și nu a înțeles să facă dovada achitării facturilor pe care le-a semnat și ștampilat și care atestă că a primit carburantul auto de la reclamantă, Curtea a apreciat că, în speță, își găsesc aplicabilitatea prevederile articolului VIII din contractul părților, în baza cărora, chiar și în cazul neexecutării uneia dintre obligațiile asumate prin convenție, situație faptică explicată prin notificare, furnizorul are dreptul de a desființa contractul de plin drept, fără somație, fără punerea în întârziere, fără intervenția autorității judecătorești sau a altei autorități publice.

La dosar s-a făcut dovada notificării pârâtei, ocazie cu care reclamanta i-a învederat părții situația creată și implicațiile generate de aceasta. Din cele expuse, rezultă intenția reclamantei de a se prevala de prevederile articolului VIII din contractele părților, în care a fost inserat, fără echivoc, cel mai sever pact comisoriu. În ceea ce privește capătul de cerere din acțiunea reclamantei, prin care se solicită obligarea pârâtei de a restitui furnizorului instalațiile, pe care aceasta din urmă i le-ar fi pus la dispoziție, Curtea l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, în lipsa administrării de dovezi concludente din care să reiasă predarea - primirea respectivelor bunuri mobile și datele de identificare ale bunurilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului cu privire la cererea de restituire a bunurilor, și, în consecință, restituirea bunurilor mobile, respectiv, a cinci instalații, proprietatea sa. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - reclamantă SC C.G. SRL Pantelimon a invocat, în esență, următoarele motive: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.]. Pe parcursul derulării raporturilor contractuale, părțile litigante au respectat prevederile art. 2.1, care precizează: „Obiectul prezentului contract îl constituie livrarea de către Furnizor a cantității G.P.L.

tip autogaz necesară a fi stocată în instalația de distribuție G.P.L. pentru autotracțiune - proprietatea furnizorului situată în (...)”, din care rezultă că recurenta este proprietarul acestor bunuri. Prin semnarea contractelor de furnizare gaz, dreptul de folosință, ca element constitutiv al dreptului de proprietate, a fost cedat de către recurentă către intimată pe durata existenței acestor contracte și cu un scop bine stabilit. Semnarea acestor contracte este suficientă pentru a dovedi calitatea de proprietar a furnizorului și a cedării folosinței asupra bunurilor către intimată. Urmare a admiterii primului capăt de cerere, instanța de apel a constatat intervenită rezilierea celor cinci contracte de furnizare G.P.L.

auto încheiate între părți. Datorită aplicării acestei sancțiuni contractuale, efectele contractului au încetat pentru viitor, și, prin urmare, acordarea folosinței asupra bunurilor către intimată a rămas fără temei de drept. Astfel fiind, s-a născut dreptul recurentei de a solicita și de a primi folosința bunurilor mobile proprietatea sa. În ceea ce privește motivația că nu există dovezi referitoare la datele de identificare ale bunurilor, se arată că acestea sunt bunuri mobile de gen, care nu necesită o înregistrare sau înmatriculare la vreun organ abilitat al statului și pentru care să se emită vreun certificat de înmatriculare. Așadar, în cauza de față, nu existau date specifice de identificare care să poată să fie consemnate în vreun înscris semnat de către părți.

Analizând recursul reclamantei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin recursul formulat, recurenta - reclamantă SC C.G. SRL Pantelimon invocată incidența în cauză a principiului restitutio in integrum, acesta fiind, de altfel, temeiul pe care își susține motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei ce ar fost încălcat de către instanța de apel. Așadar, chestiunea litigioasă de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei constă, deci, în a ști în ce măsură denunțarea unilaterală a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, în cazul în care nu se execută în mod culpabil obligațiile asumate prin convenție, își produce efectele, în sensul desființării, rezilierii, pentru viitor a convenției cu aplicarea principiului restitutio in integrum.

Este de reținut că, în cazul în care una dintre părțile contractului sinalagmatic refuză executarea contractului, cealaltă parte poate invoca excepția de neexecutare a contractului, excepție care este un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații. Rezilierea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, cu execuție succesivă, constând în desființarea pentru viitor a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului; rezilierea face să înceteze efectele contractului pentru viitor.

Principiul restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum) este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic desființat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Temeiul juridic al rezilierii îl constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligații lipsește de suport juridic obligația reciprocă, astfel încât desființarea – rezilierea - întregului contract se impune.

În acest mod se restabilește certitudinea raporturilor juridice, a căror siguranță este pusă sub semnul întrebării din cauza refuzului uneia dintre părți de a-și executa obligația; în același timp, partea care își executase obligația va putea să obțină restituirea prestației făcute, rămasă, prin neexecutarea obligației corelative, fără temei juridic (ca efect al principiului restitutio in integrum).

Or, în speță, soluția instanței de apel asupra cererii privind restituirea bunurilor mobile este dată tocmai cu încălcarea acestui principiu, al restabilirii situației anterioare, căci, prin desființarea contractelor încheiate între părți, urmare constatării ca fiind intervenită rezilierea, părțile trebuiau repuse în situația anterioară încheierii contractului, restituindu-și una alteia tot ceea ce și-au încredințat în temeiul contractului desființat, în caz contrar producându-se o mărire a patrimoniului uneia dintre părți și o micșorare a patrimoniului celeilalte părți, o îmbogățire fără justă cauză. Pe de altă parte, rezilierea, ca și rezoluțiunea unui contract, se întemeiază pe principiul consacrat în art. 969 C. civ., sancționând încălcarea legii.

După art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contrac¬tante, care sunt libere să reglementeze raporturile dintre ele, potrivit intereselor lor, cu singura restricție de a respecta ordinea publică și bunele moravuri. Potrivit aceluiași principiu, convențiile legal făcute trebuie aplicate întocmai atunci când clauzele sunt clare și precise; ele constituie lege pentru părți, dar și pentru instanță. În sfârșit, mai trebuie subliniat, în cadrul acestor considerații cu caracter general, că, în ipoteza contractelor sinalagmatice, care nasc obligații reciproce în sarcina ambelor părți, fiecare parte asumându-și obligații în considerarea obligațiilor celeilalte părți, noțiunea de cauză, de scop, pe care părțile l-au avut în vedere, constituie un aspect esențial în inter¬pretarea voinței comune a părților asupra aspectelor pe care le ridică executarea contractului.

Stabilirea oricărui tip de neexecutare a obligațiilor contractuale implică operațiunea logică de determinare a conținutului contractului, de calificare juridică a clauzelor inserate, operațiune care impune aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor prevăzute în art. 970 C. civ. și următoarele. În cauză, prin convenția încheiată, părțile au stipulat și reglementat clar și în detaliu obiectul contractului, termenii și condițiile derulării raporturilor comerciale stabilite, au definit, în art. VII, situațiile care constituie cauza de încălcare a obligațiilor părților și au prevăzut anumite clauze exprese privind rezilierea contractului, pentru neexecutare, clauze care sunt perfect valabile.

De asemenea, în art. 2.1 din contract, părțile au definit în mod clar obiectul contractului (2.1. „Obiectul prezentului contract îl constituie livrarea de către Furnizor a cantității de G.P.L.- tip autogaz necesară a fi stocată în instalația de distribuție G.P.L. pentru autotracțiune - proprietatea Furnizorului”). În acest context, în care părțile, potrivit principiului autonomiei de voință, au stabilit și au definit clar și explicit obiectul contractului, termenii înțelegerii, obligațiile reciproce și efectele încălcării lor, cele reținute de către instanța de apel cu privire la capătul de cerere privind obligarea intimatei- pârâte SC S.G. SRL București de a restitui Furnizorului- recurentei - reclamante SC C.G.

SRL Pantelimon- instalațiile, este rezultatul denaturării înțelesului și cuprinsului convenției (art. 2.1 din contract), fiind supusă cenzurii instanței de recurs. Mai mult, instalațiile de distribuție G.P.L., fiind bunuri determinate generic (bunuri de gen, res genera), acestea se individualizează prin însușirile speciei sau categoriei din care fac parte și se indică, spre individualizare, prin număr, greutate, măsură, etc., în calificarea bunului ca determinat generic trebuind să se țină cont nu numai de natura bunului respectiv, ci și de voința părților, exprimată în actul juridic încheiat. Așa fiind, aprecierea instanței de apel, ca fiind neîntemeiat acest capăt de cerere, „în lipsa administrării de dovezi concludente, din care să reiasă predarea - primirea respectivelor bunuri mobile și datele de identificare ale bunurilor”, apare drept nefondată și excede clauzei înscrise de părți la art. 2.1.

din contract, din care reiese, fără echivoc, că aceste instalații sunt „proprietatea Furnizorului”- recurenta - reclamantă SC C.G. SRL Pantelimon, s.n.-, astfel încât restituirea acestor bunuri este pe deplin posibilă. Față de cele de mai sus, respingerea cererii privind restituirea bunurilor mobile constituie o soluție greșită a instanței de apel, ea fiind rezultatul ignorării principiului restitutio in integrum și a dispozițiilor art. 969 C. civ., deci al aplicării greșite a legii. În consecință, pentru cele ce preced, reținând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă și va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite și cererea privind restituirea bunurilor mobile, respectiv, a celor 5 cinci instalații pentru G.P.L.; va menține restul dispozițiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon împotriva deciziei comerciale nr. 40 din 26 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite și cererea privind restituirea bunurilor mobile, respectiv a celor 5 instalații pentru G.P.L. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.