ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 387/2011

Asupra recursului de față în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 269 din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a fost recunoscută Hotărârea nr. 321J6265/02-1 Ks din 14 octombrie 2002 a Tribunalului Mainz - Germania privind pe persoana condamnată B.D.L. (fiul lui M. și al lui A.) și s-a dispus transferarea persoanei condamnate din Penitenciarul Diez-Germania într-un Penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei detențiunii pe viață aplicată prin hotărârea de mai sus. A fost computată perioada executată de 265 zile în perioada 09 martie 2002 până la 28 noiembrie 2002 și în continuare la zi până la predarea efectivă autorităților române.

S-au reținut, în esență, următoarele: Instanța a fost sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cu cererea autorităților judiciare din Republica Germania privind persoana condamnată B.D.L. în vederea recunoașterii Hotărârii nr. 3214Js6265/02-1Ks din 14 octombrie 2002 Tribunalul Mainz și a punerii în executare a acesteia, în procedura soluționării cererii de transfer într-un penitenciar din România a sus-numitului pentru continuarea executării pedepsei cerere formulată de autoritățile germane. S-a reținut că în Dosarul nr. 968/ll/5/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, se găsesc actele comunicate de autoritățile germane și care susțin cererea acestora tradusă în limba română, așa cum cere Legea nr. 302/2004.

Din hotărârea pronunțată de Tribunalul Maintz și care se cere a fi recunoscută, a rezultat că lui B.D.L. i s-a aplicat pedeapsa deținerii pe viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat deosebit de grav, faptă prevăzută de dispozițiile art. 211 din cadrul C. pen. german. În fapt, s-a reținut că la data de 8 martie 2002, în jurul orelor 19,30 persoana condamnată B.D.L. s-a întâlnit cu victima B.G., cetățean român stabilit în Mainz și pe care a cunoscut-o cu câtva timp în urmă prin intermediul unor cetățeni români, iar după ce a așteptat-o mai mult timp în fața locuinței sale a atacat-o. Agresiunea asupra acesteia a constat în trei lovituri de cuțit aplicate la baza gâtului, iar leziunile produse au avut ca urmare moartea victimei, după ce a aceasta a fost pusă în portbagajul unui autoturism.

S-a reținut că infracțiunea astfel comisă îndeplinește condițiile dublei incriminări la care se referă art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, respectiv art. 174, art. 175 lit. i) și art. 176 lit. a) C. pen. român. Persoana condamnată nu și-a manifestat acordul cu transferarea sa în România, dar rezultă din actele comunicate de autoritățile germane că față de persoana condamnată s-a luat și măsura expulzării la data de 28 martie 2003 în Dosarul nr. 3/31 -133-03 prin dispoziția Administrației Landului Rhein-Lahn, dar și în această situație conform Legii nr. 302/2004 fiind luată măsura expulzării nu mai este nevoie de acordul persoanei condamnate care poate fi transferată.

Din rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din data de 4 august 2009 a rezultat că persoana condamnată a executat 265 zile arest preventiv din data de 09 martie 2002 până la 28 noiembrie 2002. Curtea de Apel București a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru ca Hotărârea nr. 3214/Js6265/02-1 Ks din 14 octombrie 2002 a Tribunalului Mainz să fie recunoscută și să fie pusă în executare conform dispozițiilor art. 145 și art. 146 din Legea nr. 302/2004 modificată, cererea fiind admisă în temeiul dispozițiilor art. 149 pct. 4 din Legea 302/2004 modificată. Împotriva sentinței penale sus-menționate, persoana condamnată a declarat recurs. Recursul nu este fondat. Examinând actele și lucrările dosarului, se constată că sentința primei instanțe este legală și temeinică.

Astfel, în mod corect s-a reținut că este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzute de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, fapta reținută în sarcina persoanei condamnate având corespondent în legislația penală română, în infracțiunea prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen. Persoana condamnată a declarat că nu este de acord cu transferarea sa în România, însă din actele comunicate de autoritățile germane a rezultat că față de persoana condamnată s-a luat și măsura expulzării pe termen nelimitat, la data de 28 martie 2003, în Dosarul nr. 3/31-133-03, prin dispoziția Administrației Landului Rhein-Lahn.

În ce privește lipsa consimțământului persoanei condamnate la transfer, prin excepție, transferul se poate realiza și împotriva voinței condamnatului, însă numai în situațiile prevăzute în Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, respectiv atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

În raport de aceste date, transferul persoanei condamnate putându-se realiza fără consimțământul acesteia, se constată că sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile cerute de art. 129 din Legea nr. 302/2004 și art. 3 lit. b), c) și e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, pentru transferarea acesteia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării restului de pedeapsă. Fată de cele arătate, urmează ca recursul declarat de recurentul persoană condamnată B.L.D. împotriva sentinței penale nr. 269 din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea recurentului la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul persoană condamnată B.L.D. împotriva sentinței penale nr. 269 din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul persoană condamnată la plata sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 februarie 2011.