ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5930/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul I.A. în contradictoriu cu SC T.Î. SA Cluj-Napoca a solicitat prin acțiune, anularea hotărârii adunării generale ordinare a acționarilor din data de 4 martie 2004, prin care s-a reevaluat terenul situat în București str. Lujerului, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1553/2003 și rectificarea în mod corespunzător a bilanțului contabil aprobat prin hotărârea din 4 martie 2004, prin care s-a rectificat în contabilitatea societății valoarea terenului cu o nouă valoare rezultată din reevaluare. Tribunalul Cluj, prin sentința nr. 2690/2004 a respins acțiunea reclamantului cu motivarea că adunarea generală a acționarilor a fost corect convocată, că mențiunile greșite din procesul verbal în legătură cu ponderea capitalului social nu afectează validitatea hotărârii și că reevaluarea terenului potrivit H.G.

nr. 1553/2003 nu era obligatorie ci era doar o opțiune oferită persoanelor juridice. Cu privire la bilanțul contabil, prima instanță a apreciat că atribuțiile de control aparțin adunării generale și nu instanței de judecată. Sentința a fost apelată de reclamant, iar Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 19/2005 a admis apelul și a schimbat sentința dispunând anularea hotărârii adoptată în ședința A.G.A. din 4 martie 2004 și menținerea restului dispozițiilor, cu cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că raportul de evaluare care a stat la baza adoptării hotărârii contestate, nu a fost realizat cu respectarea H.G. nr. 1553/2003, astfel că, și hotărârea adoptată, pe cale de consecință, are acest caracter.

Curtea a stabilit că reevaluarea imobilizărilor corporale trebuia să țină seama de inflație de starea bunului și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă și că în raportul de evaluare nu se regăsesc criteriile stabilite prin normele de aplicare a H.G. nr. 1553/2003. Instanța de apel a analizat și apărările intimatei în legătură cu aplicarea H.G.R. nr. 1553/2003 și a reținut că reevaluarea imobilizărilor nu este obligatorie, dar dacă societatea comercială a optat pentru reevaluare atunci trebuie să realizeze această operațiune în concordanță cu dispozițiile legale, iar nu prin aplicarea altor criterii străine actului normativ. Critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de rectificare a bilanțului contabil, a fost înlăturată cu motivarea că rectificarea poate fi numai consecința unei reevaluări în conformitate cu dispozițiile H.G.

nr. 1553/2003. Împotriva deciziei nr. 19 din 16 februarie 2005 a declarat recurs SC T.Î. SA Cluj Napoca, pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (9) și (10) C. proc. civ., pe care nu le-a dezvoltat și argumentat separat așa cum dispune art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Grupând motivele de recurs în raport de încălcările de lege invocate, recurenta a susținut: 1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 132 alin. (1), art. 292 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a admis apelul pe baza unor motive de anulare tardiv formulate prin precizarea de acțiune depusă la termenul din 11 mai 2004. În argumentarea acestui motiv, autoarea a susținut că instanța de apel a admis apelul în baza motivelor de anulare care nu au fost invocate prin cererea introductivă, ci prin precizarea de acțiune, tardiv depusă, în raport de care potrivit art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., trebuia să aplice sancțiunea decăderii. Soluția pronunțată în aceste condiții, a încălcat prevederile art. 292 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ. În opinia recurentei, în apel au fost analizate motive noi depuse peste termenul legal, și nu doar motivele invocate in limine litis în fața primei instanțe. 2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât modul concret de efectuare a reevaluării constituie o problemă a cărei oportunitate poate fi apreciată în mod suveran doar de adunarea generală a acționarilor, adică o problemă care nu poate fi cenzurată de instanță. Motivele de anulare a hotărârii adunării generale a acționarilor nu se referă direct la măsurile luate în adunarea generală ci la un act exterior hotărârii a cărui derulare se putea solicita distinct de aceasta.

3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1 alin. (1) (2) și (3) din H.G. nr. 1553/2003, întrucât reevaluarea nu constituia o obligație legală, ci o posibilitate la îndemâna societății astfel că metodele utilizate și, rezultatul evaluării nu pot fi cenzurate de instanță. În dezvoltarea acestei critici a susținut că rata inflației ca metodă de reevaluare nu era obligatorie, ci facultativă, iar în ce privește art. 3 alin. (2) din Norma, privind evaluarea, a susținut că aceasta nu era aplicabilă în cauză întrucât în speță reevaluarea nu a fost făcută de specialiști din cadrul persoanelor juridice prevăzute la art. 1 din hotărâre ci de către evaluatori autorizați.

4. Instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor invocate de către societate cu privire la lipsa interesului legitim, născut actual și personal al reclamantului în promovarea acțiunii în anulare și implicit a cererii de apel, precum și asupra apărărilor invocate de către societate cu privire la creșterea considerabilă a valorii terenului de la 8,84 dolari S.U.A. mp la cel puțin 14,93 dolari S.U.A. ca urmare a reevaluării. Pentru aceste motive recurenta a solicitat modificarea în totalitate a deciziei atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul I.A., ca nefondat. La rândul său intimatul, prin întâmpinare, a răspuns punctual la criticile aduse deciziei pronunțate în apel și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat. 1. Prima critică ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (1) art. 292 teza 1 și art. 295 C. proc. civ. este neîntemeiată. Din examinarea înscrisului aflat în dosarul de fond, pe care își întemeiază susținerile recurenta, Curtea constată că acesta a fost depus ca urmare a întâmpinării pârâtei SC T.Î. SA Cluj, așa cum rezultă din titlul complet al înscrisului și că fiecare din punctele analizate constituie răspunsuri la apărările pârâtei așa cum se deduce din formulările „Referitor la apărarea pârâtei ..”, după cum susține pârâta ..”. Prin urmare, chiar dacă a fost denumită „Precizare de acțiune” nu se poate reține că prin conținutul său înscrisul respectiv reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată.

Și dacă s-ar admite că prin precizarea respectivă, reclamantul a adus și alte argumente în susținerea celor două capete care au constituit obiectul cererii, încă nu s-ar putea reține nelegalitatea invocată de recurent întrucât era la îndemâna pârâtei, față de caracterul textului care nu este de ordine publică să se opună acestei modificări invocând faptul că înscrisul s-a depus după prima zi de înfățișare. Nu în ultimul rând este de reținut și faptul că în înțelesul art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfățișare este aceea în care părțile legal citate pot pune concluzii, ori, din încheierile din 20 aprilie 2004 și 11 mai 2004 rezultă că s-a depus întâmpinare și respectiv „Precizarea de acțiune” în legătură cu apărările pârâtei, astfel că nu erau îndeplinite cele două condiții de vreme ce părțile nu se aflau în situația de a pune concluzii.

În acest context, instanța de apel ca instanță de control judiciar, a respectat cadrul în care are loc judecata în apel așa cum este stabilit de art. 292 C. proc. civ. Potrivit alin. (1) din art. 292 C. proc. civ., „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ..”. Întrucât în apel au fost invocate aceleași motive care au fundamentat susținerile în legătură cu anularea hotărârii adunării generale în fața primei instanțe, greșit se susține că au fost încălcate regulile privind judecata în apel. Cu alte cuvinte instanța de apel, a verificat în limitele cererii de apel „stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”.

2. Motivul de nelegalitate vizând interpretarea și aplicarea art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu poate fi primit întrucât argumentele recurentului nu se sprijină pe prevederile textului și nici pe actele dosarului. În speță nu s-a pus problema oportunității adoptării unei măsuri de către adunarea generală ci problema legalității măsurilor luate printr-o astfel de hotărâre. Art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabilește că „Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție .., de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul verbal al ședinței”.

Instanța de apel a examinat criticile aduse sentinței fondului sub aspectul legalității măsurilor luate și nu a oportunității acestora și în acest sens a reținut corect că reevaluarea imobilizărilor constituie o opțiune a societății, dar în momentul în care s-a optat pentru reevaluare, operațiunile respective trebuie să fie conforme cu dispozițiile legale H.G. nr. 1553/2003 și Normele de aplicare. Prin urmare, aplicarea legii în domeniul respectiv nu constituie o chestiune de oportunitate ci de legalitate pe care instanța a examinat-o în conformitate cu actele dosarului răspunzând astfel criticilor aduse sentinței apelate și înlăturând implicit apărările intimatei, recurenta din acest dosar.

Este greșită și susținerea potrivit căreia motivele de anulare invocate sunt extrinseci hotărârii adunării generale. Prin art. 3 din H.G. nr. 1553/2003 s-a stipulat obligația ca la terminarea acțiunii de reevaluare, rezultatele reevaluării să fie aprobate de adunarea generală a acționarilor sau asociaților. Prin urmare hotărârea adunării generale care a aprobat reevaluarea pe criterii neconforme cu prevederile dispozițiilor legale aplicabile poate fi atacată în justiție în conformitate cu art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât evaluarea astfel realizată a devenit element intrinsec al hotărârii, care poate fi analizat sub aspectul legalității. 3. Critica referitoare la aplicarea H.G.

nr. 1553/2003 și a Normelor privind evaluarea este de asemenea nefondată, față de argumentele aduse în sprijinul susținerilor respective care nesocotesc conținutul și modul de aplicare a acestora. Astfel art. 1 din hotărârea amintită stabilește, în adevăr, că agenții economici „pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale ..” aflate în patrimoniul lor. Așa cum s-a mai arătat textul nu este imperativ ci opțional, aprecierea necesității reevaluării revenindu-i fiecărui agent economic căruia i se adresează actul normativ. Odată exprimată opțiunea, H.G. nr. 1553/2003 stabilește prin art. 2 obligația ca reevaluarea imobilizărilor corporale să se efectueze în conformitate cu Normele privind reevaluarea prevăzută în anexa care face parte din hotărâre.

Din acest moment față de reglementarea din art. 2, nu mai poate fi pusă la îndoială obligativitatea de a se conforma dispozițiilor referitoare la modul de realizare a acestei operațiuni. Este necontestat că evaluarea s-a făcut de evaluatori autorizați și că pentru o astfel de situație nu s-au dezvoltat criteriile pe care trebuie să le aibă în vedere aceștia așa cum s-a prevăzut pentru cazul în care reevaluarea se efectuează de specialiști din cadrul persoanelor juridice. Cu toate acestea nu se poate susține că nu le sunt deopotrivă aplicabile dispozițiile din Normele privind reevaluarea care la art. 3 stabilește criteriile care trebuie urmărite pentru evaluare. Pe de altă parte nu s-ar putea reține că evaluarea făcută de evaluatori autorizați nu poate fi cenzurată și contestată, în măsura în care rezultatul reevaluării creează îndoieli cu privire la modul de aplicare al criteriilor de evaluare.

Art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1553/2003 stabilește că „Reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ținând seama de inflație utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă”. Textul prezintă o enumerare a criteriilor de reevaluare printre care figurează și rata inflației astfel că susținerea potrivit căreia acest criteriu nu este obligatoriu nesocotește conținutul dispoziției legale citate. Art. 1 pct. 3 din H.G. nr. 1553/2003, prin conținutul său este evident că trimite la stabilirea coeficientului privind rata inflației la I.N.S. aceasta fiind o sursă pentru stabilirea cuantumului ratei, fără însă a exclude posibilitatea altor surse pentru determinarea coeficientului așa încât faptul că textul nu este imperativ nu influențează obligația de la pct. 2, dezvoltată anterior.

4. Instanța de apel, sub aspectul controlului hotărârii primei instanțe, a respectat limitele investirii răspunzând punctual la motivele de apel și prin aceasta înlăturând apărările care erau contrare dispozițiilor legale și actelor dosarului analizate. Cât privește interesul de a se promova o cerere în anularea hotărârii adunării generale, din dispozițiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă că o astfel de acțiune este la îndemâna acționarilor, iar interesul pentru respectarea unor dispoziții legale nu trebuie demonstrat în mod expres. Ceea ce legea cere este ca hotărârea adunării generale să cuprindă măsuri contrare legii, ori, în speță, s-a demonstrat că nu s-au respectat dispozițiile legale anterior arătate.

În fine, susținerile referitoare la revenirea la valorile anterioare reevaluării nu constituie motiv de nelegalitate ci aprecieri ale recurentei, întrucât nimic nu se opune ca aceasta să intre în legalitate în legătură cu modul de reevaluare a imobilizărilor corporale. În consecință, nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunțate în apel astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge. Conform art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC T.Î. SA Cluj-Napoca, împotriva deciziei nr. 19 din 16 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 16.000.000 lei vechi, cheltuieli de judecată către intimată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 decembrie 2005.