ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5930/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5930/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul I.A. în contradictoriu

cu SC T.Î. SA Cluj-Napoca a solicitat prin acțiune, anularea hotărârii adunării

generale ordinare a acționarilor din data de 4 martie 2004, prin care s-a

reevaluat terenul situat în București str. Lujerului, în conformitate cu

prevederile H.G. nr. 1553/2003 și rectificarea în mod corespunzător a

bilanțului contabil aprobat prin hotărârea din 4 martie 2004, prin care s-a

rectificat în contabilitatea societății valoarea terenului cu o nouă valoare

rezultată din reevaluare.

Tribunalul Cluj, prin sentința nr. 2690/2004

a respins acțiunea reclamantului cu motivarea că adunarea generală a

acționarilor a fost corect convocată, că mențiunile greșite din procesul verbal

în legătură cu ponderea capitalului social nu afectează validitatea hotărârii

și că reevaluarea terenului potrivit H.G. nr. 1553/2003 nu era obligatorie ci

era doar o opțiune oferită persoanelor juridice. Cu privire la bilanțul

contabil, prima instanță a apreciat că atribuțiile de control aparțin adunării

generale și nu instanței de judecată.

Sentința a fost apelată de

reclamant, iar Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 19/2005 a admis apelul și

a schimbat sentința dispunând anularea hotărârii adoptată în ședința A.G.A. din

4 martie 2004 și menținerea restului dispozițiilor, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut că raportul de evaluare care a stat la baza adoptării hotărârii

contestate, nu a fost realizat cu respectarea H.G. nr. 1553/2003, astfel că, și

hotărârea adoptată, pe cale de consecință, are acest caracter. Curtea a

stabilit că reevaluarea imobilizărilor corporale trebuia să țină seama de

inflație de starea bunului și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă

diferă semnificativ de valoarea justă și că în raportul de evaluare nu se regăsesc

criteriile stabilite prin normele de aplicare a H.G. nr. 1553/2003.

Instanța de apel a analizat și

apărările intimatei în legătură cu aplicarea H.G.R. nr. 1553/2003 și a reținut

că reevaluarea imobilizărilor nu este obligatorie, dar dacă societatea comercială

a optat pentru reevaluare atunci trebuie să realizeze această operațiune în

concordanță cu dispozițiile legale, iar nu prin aplicarea altor criterii

străine actului normativ.

Critica referitoare la

inadmisibilitatea cererii de rectificare a bilanțului contabil, a fost

înlăturată cu motivarea că rectificarea poate fi numai consecința unei

reevaluări în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 1553/2003.

Împotriva deciziei nr. 19 din 16

februarie 2005 a declarat recurs SC T.Î. SA Cluj Napoca, pentru motivele

prevăzute de art. 304 alin. (9) și (10) C. proc. civ., pe care nu le-a

dezvoltat și argumentat separat așa cum dispune art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ. Grupând motivele de recurs în raport de încălcările de lege

invocate, recurenta a susținut:

încălcarea art. 132 alin. (1), art. 292 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ.,

întrucât instanța de apel a admis apelul pe baza unor motive de anulare tardiv

formulate prin precizarea de acțiune depusă la termenul din 11 mai 2004. În

argumentarea acestui motiv, autoarea a susținut că instanța de apel a admis

apelul în baza motivelor de anulare care nu au fost invocate prin cererea

introductivă, ci prin precizarea de acțiune, tardiv depusă, în raport de care

potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., trebuia să aplice sancțiunea

decăderii. Soluția pronunțată în aceste condiții, a încălcat prevederile art. 292

alin. (1) și art. 295 C. proc. civ.

În opinia recurentei, în apel au

fost analizate motive noi depuse peste termenul legal, și nu doar motivele

invocate in limine litis în fața primei instanțe.

încălcarea art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât modul concret de

efectuare a reevaluării constituie o problemă a cărei oportunitate poate fi

apreciată în mod suveran doar de adunarea generală a acționarilor, adică o

problemă care nu poate fi cenzurată de instanță. Motivele de anulare a

hotărârii adunării generale a acționarilor nu se referă direct la măsurile

luate în adunarea generală ci la un act exterior hotărârii a cărui derulare se

putea solicita distinct de aceasta.

încălcarea art. 1 alin. (1) (2) și (3) din H.G. nr. 1553/2003, întrucât

reevaluarea nu constituia o obligație legală, ci o posibilitate la îndemâna

societății astfel că metodele utilizate și, rezultatul evaluării nu pot fi

cenzurate de instanță. În dezvoltarea acestei critici a susținut că rata

inflației ca metodă de reevaluare nu era obligatorie, ci facultativă, iar în ce

privește art. 3 alin. (2) din Norma, privind evaluarea, a susținut că aceasta

nu era aplicabilă în cauză întrucât în speță reevaluarea nu a fost făcută de

specialiști din cadrul persoanelor juridice prevăzute la art. 1 din hotărâre ci

de către evaluatori autorizați.

apărărilor invocate de către societate cu privire la lipsa interesului legitim,

născut actual și personal al reclamantului în promovarea acțiunii în anulare și

implicit a cererii de apel, precum și asupra apărărilor invocate de către

societate cu privire la creșterea considerabilă a valorii terenului de la 8,84

dolari S.U.A. mp la cel puțin 14,93 dolari S.U.A. ca urmare a reevaluării.

Pentru aceste motive recurenta a

solicitat modificarea în totalitate a deciziei atacată, în sensul respingerii

apelului declarat de reclamantul I.A., ca nefondat.

La rândul său intimatul, prin

întâmpinare, a răspuns punctual la criticile aduse deciziei pronunțate în apel

și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat.

greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (1) art. 292 teza 1 și art. 295 C. proc.

civ. este neîntemeiată. Din examinarea înscrisului aflat în dosarul de fond, pe

care își întemeiază susținerile recurenta, Curtea constată că acesta a fost

depus ca urmare a întâmpinării pârâtei SC T.Î. SA Cluj, așa cum rezultă din

titlul complet al înscrisului și că fiecare din punctele analizate constituie

răspunsuri la apărările pârâtei așa cum se deduce din formulările „Referitor la

apărarea pârâtei ..”, după cum susține pârâta ..”.

Prin urmare, chiar dacă a fost

denumită „Precizare de acțiune” nu se poate reține că prin conținutul său

înscrisul respectiv reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată.

Și dacă s-ar admite că prin precizarea respectivă, reclamantul a adus și alte

argumente în susținerea celor două capete care au constituit obiectul cererii,

încă nu s-ar putea reține nelegalitatea invocată de recurent întrucât era la

îndemâna pârâtei, față de caracterul textului care nu este de ordine publică să

se opună acestei modificări invocând faptul că înscrisul s-a depus după prima

zi de înfățișare. Nu în ultimul rând este de reținut și faptul că în înțelesul art.

134 C. proc. civ., prima zi de înfățișare este aceea în care părțile legal

citate pot pune concluzii, ori, din încheierile din 20 aprilie 2004 și 11 mai

2004 rezultă că s-a depus întâmpinare și respectiv „Precizarea de acțiune” în

legătură cu apărările pârâtei, astfel că nu erau îndeplinite cele două condiții

de vreme ce părțile nu se aflau în situația de a pune concluzii.

În acest context, instanța de apel

ca instanță de control judiciar, a respectat cadrul în care are loc judecata în

apel așa cum este stabilit de art. 292 C. proc. civ.

Potrivit alin. (1) din art. 292 C.

proc. civ., „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte

motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță

sau arătate în motivarea apelului ..”.

Întrucât în apel au fost invocate

aceleași motive care au fundamentat susținerile în legătură cu anularea

hotărârii adunării generale în fața primei instanțe, greșit se susține că au

fost încălcate regulile privind judecata în apel.

Cu alte cuvinte instanța de apel, a

verificat în limitele cererii de apel „stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță”.

interpretarea și aplicarea art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu poate fi

primit întrucât argumentele recurentului nu se sprijină pe prevederile textului

și nici pe actele dosarului.

În speță nu s-a pus problema

oportunității adoptării unei măsuri de către adunarea generală ci problema

legalității măsurilor luate printr-o astfel de hotărâre.

Art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990

stabilește că „Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului

constitutiv pot fi atacate în justiție .., de oricare dintre acționarii care nu

au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se

insereze aceasta în procesul verbal al ședinței”.

Instanța de apel a examinat

criticile aduse sentinței fondului sub aspectul legalității măsurilor luate și

nu a oportunității acestora și în acest sens a reținut corect că reevaluarea

imobilizărilor constituie o opțiune a societății, dar în momentul în care s-a

optat pentru reevaluare, operațiunile respective trebuie să fie conforme cu

dispozițiile legale H.G. nr. 1553/2003 și Normele de aplicare.

Prin urmare, aplicarea legii în

domeniul respectiv nu constituie o chestiune de oportunitate ci de legalitate

pe care instanța a examinat-o în conformitate cu actele dosarului răspunzând

astfel criticilor aduse sentinței apelate și înlăturând implicit apărările

intimatei, recurenta din acest dosar.

Este greșită și susținerea potrivit

căreia motivele de anulare invocate sunt extrinseci hotărârii adunării

generale.

Prin art. 3 din H.G. nr. 1553/2003

s-a stipulat obligația ca la terminarea acțiunii de reevaluare, rezultatele

reevaluării să fie aprobate de adunarea generală a acționarilor sau

asociaților. Prin urmare hotărârea adunării generale care a aprobat reevaluarea

pe criterii neconforme cu prevederile dispozițiilor legale aplicabile poate fi

atacată în justiție în conformitate cu art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,

întrucât evaluarea astfel realizată a devenit element intrinsec al hotărârii,

care poate fi analizat sub aspectul legalității.

H.G. nr. 1553/2003 și a Normelor privind evaluarea este de asemenea nefondată,

față de argumentele aduse în sprijinul susținerilor respective care nesocotesc

conținutul și modul de aplicare a acestora.

Astfel art. 1 din hotărârea amintită

stabilește, în adevăr, că agenții economici „pot proceda la reevaluarea

imobilizărilor corporale ..” aflate în patrimoniul lor. Așa cum s-a mai arătat

textul nu este imperativ ci opțional, aprecierea necesității reevaluării

revenindu-i fiecărui agent economic căruia i se adresează actul normativ. Odată

exprimată opțiunea, H.G. nr. 1553/2003 stabilește prin art. 2 obligația ca

reevaluarea imobilizărilor corporale să se efectueze în conformitate cu Normele

privind reevaluarea prevăzută în anexa care face parte din hotărâre. Din acest

moment față de reglementarea din art. 2, nu mai poate fi pusă la îndoială

obligativitatea de a se conforma dispozițiilor referitoare la modul de

realizare a acestei operațiuni. Este necontestat că evaluarea s-a făcut de

evaluatori autorizați și că pentru o astfel de situație nu s-au dezvoltat criteriile

pe care trebuie să le aibă în vedere aceștia așa cum s-a prevăzut pentru cazul

în care reevaluarea se efectuează de specialiști din cadrul persoanelor

juridice.

Cu toate acestea nu se poate susține

că nu le sunt deopotrivă aplicabile dispozițiile din Normele privind

reevaluarea care la art. 3 stabilește criteriile care trebuie urmărite pentru

evaluare. Pe de altă parte nu s-ar putea reține că evaluarea făcută de

evaluatori autorizați nu poate fi cenzurată și contestată, în măsura în care

rezultatul reevaluării creează îndoieli cu privire la modul de aplicare al

criteriilor de evaluare.

Art. 1 alin. (2) din H.G. nr.

1553/2003 stabilește că „Reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în

vederea determinării valorii juste a acestora, ținând seama de inflație

utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, atunci când valoarea

contabilă diferă semnificativ de valoarea justă”.

Textul prezintă o enumerare a

criteriilor de reevaluare printre care figurează și rata inflației astfel că

susținerea potrivit căreia acest criteriu nu este obligatoriu nesocotește

conținutul dispoziției legale citate. Art. 1 pct. 3 din H.G. nr. 1553/2003,

prin conținutul său este evident că trimite la stabilirea coeficientului

privind rata inflației la I.N.S. aceasta fiind o sursă pentru stabilirea

cuantumului ratei, fără însă a exclude posibilitatea altor surse pentru

determinarea coeficientului așa încât faptul că textul nu este imperativ nu

influențează obligația de la pct. 2, dezvoltată anterior.

controlului hotărârii primei instanțe, a respectat limitele investirii

răspunzând punctual la motivele de apel și prin aceasta înlăturând apărările

care erau contrare dispozițiilor legale și actelor dosarului analizate.

Cât privește interesul de a se

promova o cerere în anularea hotărârii adunării generale, din dispozițiile art.

131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă că o astfel de acțiune este la

îndemâna acționarilor, iar interesul pentru respectarea unor dispoziții legale

nu trebuie demonstrat în mod expres.

Ceea ce legea cere este ca hotărârea

adunării generale să cuprindă măsuri contrare legii, ori, în speță, s-a

demonstrat că nu s-au respectat dispozițiile legale anterior arătate.

În fine, susținerile referitoare la

revenirea la valorile anterioare reevaluării nu constituie motiv de

nelegalitate ci aprecieri ale recurentei, întrucât nimic nu se opune ca aceasta

să intre în legalitate în legătură cu modul de reevaluare a imobilizărilor

corporale.

În consecință, nu sunt motive de

nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunțate în apel astfel că

potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.

Conform art. 274 C. proc. civ.,

recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC T.Î. SA Cluj-Napoca, împotriva deciziei nr. 19 din 16 februarie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de

16.000.000 lei vechi, cheltuieli de judecată către intimată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 9 decembrie 2005.