ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5847/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5847/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 206/ E din 18

februarie 2004, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. 12264/2003, a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanta SC C.S. SRL Iași, împotriva pârâtei I.M.,

dispunându-se dizolvarea societății, numirea lichidatorului judiciar, comunicarea

hotărârii la O.R.C. și D.G.F.P. Iași și publicarea ei în M. Of., partea a IV-a,

în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă.

S-a reținut incidența în speță a

motivului de dizolvare prevăzut de art. 222 lit. e) din legea nr. 31/1990,

respectiv neînțelegerile grave între asociați, care împiedică funcționarea

societății.

Curtea de Apel Iași, prin decizia

nr. 395 din 25 octombrie 2004, a admis apelul declarat de pârâta I.M. și a schimbat

în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a dispus intrarea societății

în procedura de lichidare, dar a înlăturat prevederea din dispozitiv

referitoare la numirea lichidatorului în persoana SC D.A. SRL Iași. Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Prima instanță a dispus în mod

corect dizolvarea societății pentru neînțelegerile grave dintre asociați care

împiedică funcționarea societății și a analizat complet toate aspectele privind

dizolvarea, însă în mod greșit a dispus și numirea lichidatorului judiciar. Au

fost avute în vedere prevederile art. 228 din aceeași lege, potrivit cărora

dizolvarea societății are ca efect direct deschiderea procedurii lichidării,

precum și faptul că asociații au posibilitatea de a efectua o lichidare

administrativă ori de a-și selecta un lichidator pe bază de ofertă și

licitație.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs, în termenul legal, pârâta I.M., conform precizării atașate

la dosar, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, motivat de faptul că

instanța de apel ar fi pus accentul, în mod greșit, numai pe situația

relațională personală dintre asociații-administratori, fără a ține cont de

condiția expres prevăzută de lege conform căreia aceasta trebuie să fie de

natură a împiedica funcționarea societății.

S-a susținut că societatea a

funcționat si funcționează în ciuda acestor neînțelegeri si litigii,

împrejurare atestată de înscrisurile contabile depuse la dosar, existând și

posibilitatea legală ca aceasta să funcționeze cu un singur asociat. S-a

apreciat, totodată, că soluția de admitere a apelului impunea și stabilirea

culpei persoanei care a provocat cauza de lichidare, aceasta aparținând, în

opinia recurentei, numai intimatei T.V., ale cărei fapte au fost analizate de

organele fiscale și cele de poliție.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 8 si 9, art. 312 alin. (2) C. proc. civ., art.

256 și 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Examinând recursul prin prisma

actelor dosarului și a motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta nu

este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art.

304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate

cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile expres și limitativ

prevăzute de acest text.

În sensul motivului prevăzut la pct.

8 al art. 304, instanța este culpabilă numai atunci când schimbă natura actului

dedus judecății (ex. când consideră un contract de vânzare ca fiind un contract

de schimb, etc.) ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Denaturarea înțelesului actului are loc atunci când concluzia pe care instanța

o deduce din interpretarea actului este în mod evident eliminată și contrazisă prin

sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și conținutul actului

interpretat.

Invocând acest motiv de recurs,

recurentul are obligația de a preciza care este actul pretins denaturat și în

ce constă denaturarea lui, o simplă afirmație făcută în acest sens nefiind de

natură să justifice reținerea incidenței lui.

Mai mult, o hotărâre poate fi supusă

cenzurii instanței de recurs, pentru acest motiv, numai atunci când, în

determinarea actului în raport cu legea, ea denaturează adevăratul înțeles al

termenilor cuprinși în act și dă astfel actului o calificare legală greșită.

Dacă însă, din probele administrate, ar rezulta un dubiu în privința naturii

sau conținutului actului, interpretarea actului reprezintă o chestiune de fapt,

care nu justifică invocarea acestui motiv de recurs.

În speță, în raport cu obiectul

litigiului-dizolvarea societății, pe cale judecătorească, în temeiul art. 222 lit.

e) din Legea nr. 31/1990, invocarea acestui motiv de recurs este exclusă. De

altfel, recurenta nu a indicat nici un act pretins denaturat, imputând

instanței de apel doar limitarea controlului judiciar la examinarea aspectelor

legate de nemulțumirea sa față de persoana lichidatorului, în pofida faptului

că obiectul apelului constă în faptul că în mod nejustificat s-a dispus

dizolvarea societății, aspecte ce, în mod evident, nu pot fi circumscrise

acestui motiv de recurs.

Nu poate fi reținută nici situația

prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prima ipoteză a textului este

incidența numai atunci când, din modul cum este redactată hotărârea, nu se

poate determina dacă ea a fost sau nu corect aplicată. Prin urmare, lipsa de

temei legal nu trebuie confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea

hotărârii. În speță, prin modul de redactare, hotărârea recurată oferă toate

elementele necesare pentru a se determina dacă legea a fost sau nu corect

aplicată.

Teza a doua a textului este

incidența numai atunci când hotărârea a fost dată cu nesocotirea, de regulă, a

unei norme de drept substanțial, ori cu interpretarea eronată a normei juridice

aplicabile. În cauză, instanțele au analizat complet toate aspectele privind

dizolvarea și au reținut, în mod corect, incidența cazului prevăzut de art. 222

lit. e) din legea nr. 31/1990, în raport cu neînțelegerile grave dintre

asociați, reflectate în rezultatele financiare necorespunzătoare, constând în

înregistrarea de pierderi substanțiale, care atestă îndeplinirea condiției

impusă de text privind împiedicarea desfășurării în condiții normale,

profitabile, a activității societății.

S-a reținut de asemenea, în mod

corect, incidența în speță a primei teze a art. 228 din aceeași lege, în forma

anterioară ultimei republicări și renumerotări, potrivit căreia dizolvarea

societății are ca efect deschiderea lichidării.

Dizolvarea și lichidarea

societăților comerciale constituie faze distincte ale procesului de încetare a

existenței lor, declanșarea acestuia având loc prin dizolvare, care asigură

premisele lichidării patrimoniului societății.

Procedura lichidării nu este dată

însă în competența instanțelor judecătorești. În conformitate cu dispozițiile art.

256 din lege, numirea lichidatorilor în societatea cu răspundere limitată va fi

făcută de toți asociații, dacă în contractul de societate nu se dispune altfel.

Numai în ipoteza că nu se va putea întruni unanimitatea voturilor, numirea

lichidatorilor va fi făcută de instanță, la cererea oricărui asociat sau

administrator, cu ascultarea tuturor asociaților sau administratorilor.

În consecință, în mod corect a fost

înlăturată din dispozitivul hotărârii instanței de fond prevederea privind

desemnarea lichidatorului, o atare cerere putând fi formulată numai ulterior efectuării

înscrierilor privind dizolvarea în registrul comerțului, pe baza hotărârii

judecătorești prin care a fost dispusă, devenită irevocabilă, în limitele de

competență și în condițiile mai sus arătate.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta I.M. împotriva deciziei nr. 395 din 25 octombrie 2004 a

Curții de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 6 decembrie 2005.