ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5481/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 7782, pronunțată la data de 9 iunie 2004, în dosarul nr. 9462/2003, secția a VI-a comercială a Tribunalului București a admis, în pare, acțiunea formulată de reclamanta, SC A.E. SA, împotriva pârâtului Ș.I.D., astfel cum a fost precizată, cu consecința obligării acestuia să restituie reclamantei: telefonul mobil, autoturismul și actele aferente (talonul și cartea de identitate) și deconturile sumelor de 2.000.000 lei, 43.000.000 lei și 7.000.000 lei și să-i plătească suma de 6.345.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respingând cererea de obligare a pârâtului la restituirea ștampilei, actelor societății și contractului de furnizare energie electrică.

Spre a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, din examinarea probelor cu înscrisuri și interogatoriu administrate în cauză, că pârâtul, după eliberarea sa din funcția de administrator, nu a predat bunurile sus arătate, proprietatea reclamantei, pe care le-a deținut în această calitate, că ștampila a fost restituită, iar, cu privire la actele societății și la contractul de furnizare energie electrică, că nu s-au administrat probe care să ateste că acestea se află în posesia pârâtului. Apelul declarat de pârât împotriva menționatei sentințe a fost respins, ca nefondat, de secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 146, pronunțată la data de 18 februarie 2005, în dosarul nr. 1767/2004.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut, în principal, că instanța de fond a dispus, în mod corect, obligarea pârâtului la restituirea bunurilor aparținând societății reclamante și deconturile, respectiv dovezile modului în care au fost cheltuite sumele însumând 52.000.000 lei, înlăturând, ca lipsită de relevanță, susținerea apelantului că reclamanta are obligația să-i achite suma luată cu titlu de împrumut de la SC M. SA, în lipsa unei cereri reconvenționale pe care să o fi formulat în acest scop. Împotriva evocatei decizii a declarat recurs apelantul pârât, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate s-a arătat, în esență, că motivarea deciziei este superficială și contradictorie; că instanța de apel a aplicat și interpretat, greșit, prevederile art. 143 din Legea nr. 31/1990 și a încălcat principiul rolului activ, cu referire la cererea de obligare a pârâtului la restituirea deconturilor fără administrarea unor probe concludente și nu s-a pronunțat asupra înscrisurilor depuse la dosar la data de 12 mai 2004, respectiv: centralizatorul de situații al fermei întocmit de contabila societății la data de 30 iunie 2002, ce atestă că acționarii cunoșteau cheltuielile făcute și ridicate sub forma avansurilor spre decontare, fiind de acord cu acestea; desfășurătorul de cheltuieli, întocmit la data de 31 martie 2002 și alte documente privind cheltuielile făcute de societate până în anul 2002. Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului apreciind, neîntemeiate, criticile formulate în susținerea acestei cereri.

Recursul este nefondat. Astfel, este de observat că, în susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul dezvoltă aspecte ce vizează greșita interpretare a probelor administrate, iar examinarea considerentelor deciziei atacate, evidențiază coerența argumentelor pe care se sprijină și nu cuprinde, cum, greșit, se susține, motive contradictorii, așa încât critica întemeiată pe evocatul text legal nu poate fi primită.

Cum prevederile art. 143 din Legea societăților comerciale nr. 31/1990, în redactarea și cu numerotarea anterioară modificărilor ce i-au fost aduse prin Legea nr. 302/2005, referitoare la dreptul administratorilor de a încheia acte juridice prin care să dobândească, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor acesteia la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, dată în condițiile prevăzute de art. 115 din același act normativ, nu sunt incidente, în speță, se constată că evocarea acestora în sprijinul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu se justifică, cum nici susținerea încălcării principiului rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere dezinteresul apelantului în susținerea apelului său, și neîndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau, conform art. 292 C. proc. civ., știut fiind că menționatul principiu nu este un mijloc de promovare a conduitei procesuale arbitrare a părților. Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., nu este întemeiată, având în vedere că spre a putea obține modificarea unei hotărâri judecătorești în temeiul acestui text legal este necesară întrunirea, cumulativă, atât a condiției nepronunțării instanței asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate cât și a condiției ca acestea să fie „hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii”, ori înscrisurile indicate de recurentă nu îndeplinesc această din urmă cerință, nefiind de natură a conduce la o altă soluție decât aceea care s-a pronunțat în cauză. Așa fiind, constatând neîndeplinite cerințele art. 304 pct. 7, pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ș.I.D., împotriva deciziei nr. 146 din 18 februarie 2005, pronunțată de secția comercială a Curții de Apel București, ca nefondat. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2005.