ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5439/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5439/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC B. SRL P., a chemat în

judecată pe pârâta SC P. SA, solicitând să se constate că a devenit proprietara

imobilului V.C. și pârâta să fie obligată să încheie contract de

vânzare-cumpărare.

Prin cererea de intervenție în

interes propriu, intervenienții D.D. și D.F. au solicitat să se constate

dreptul de proprietate asupra imobilului.

Tribunalul Brașov, prin sentința

civilă 1549/ C din 14 iulie 2004, a respins excepția prematurității acțiunii și

a respins ca nefondată acțiunea și cererea de intervenție, ca inadmisibilă.

Instanța de fond a reținut existența

unui contract de leasing cu clauză de vânzare, în care se stipula încetarea

efectelor în sensul revendicării imobilului. Odată cu revendicarea imobilului,

pârâta a fost în imposibilitate de a îndeplini obligația de a încheia contract

de vânzare-cumpărare.

În privința cererii de intervenție,

instanța a considerat că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., nu poate fi primită, în condiții în care partea poate cere realizarea

dreptului.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia

26/ Ap din 1 martie 2005, a admis în parte apelul pârâtei, a admis în parte

acțiunea și a constatat că reclamanta a devenit proprietar asupra imobilului V.C.,

respingând ca prematură obligarea pârâtei de a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că din momentul îndeplinirii obligației de plată a ultimei redevențe și

a declarării opțiunii de către utilizator, dreptul de proprietate s-a transmis,

iar imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu este o

cauză de invalidare a transferului proprietății. Art. 13 din convenție prin

care se desființează de drept contractul în cazul revendicării imobilului nu

își mai produce efectele datorită încetării contractului prin îndeplinirea

obligațiilor prevăzute în act.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6,

8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de

apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, natura contractului

încheiat de părți fiind de leasing și nu de vânzare-cumpărare, cu consecința

transmiterii dreptului de folosință utilizatorului, adică a unui drept de

creanță. Transmiterea dreptului de proprietate nu intervenea în puterea

contractului de leasing și a actului adițional, cât timp opțiunii

utilizatorului trebuia să i se răspundă cu o acceptare de către proprietar.

Instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 și a Normelor Metodologice aprobate prin H.G. nr.

577/2002, considerând că utilizatorul poate cumpăra oricând bunul, fără a mai

fi necesară manifestarea de voință, transferul de proprietate operând ope

legis.

Pe de altă parte, decizia atacată a

invocat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, care a luat dreptul de opțiune

a locatorului, singura alternativă fiind restituirea bunului în natură,

fostului proprietar. De altfel, părțile au convenit prin art. 13 din contract,

desființarea de drept a acestuia în cazul revendicării imobilului.

O ultimă critică a deciziei recurate

se referă la ignorarea principiului disponibilității, instanța procedând la

transformarea unui raport obligațional jus ad rem într-un drept real jus in re,

care lipsește petitului acțiunii.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru considerentele ce se vor expune.

Contractul de leasing, în forma sa

clasică, reprezintă operațiunea juridică prin care o persoană (finanțator),

cumpără un bun spre a-l închiria unei alte persoane, numită utilizator, care la

sfârșitul perioadei de locație are trei opțiuni: să continue contractul de

locație, să-l rezilieze sau să cumpere bunul contra unui preț convenit, care să

țină seama și de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie.

Excluzând vânzătorul lucrului,

operațiunea de leasing apare atipic simplificată la două persoane, proprietarul

(finanțator) și utilizatorul, cu consecința înlăturării efectelor care-l

privesc pe primul.

Dacă inițial natura juridică a

contractului de leasing consta într-o operațiune de vânzare-cumpărare urmată de

locație și apoi de opțiunea la dispoziția utilizatorului, aceasta s-a schimbat

în două operațiuni: de locație și opțiune a utilizatorului.

Însă caracterul opțiunii

utilizatorului nu s-a schimbat. Aceasta reprezintă o promisiune unilaterală de

vânzare care naște un drept de creanță. O altă interpretare ar identifica

contractul de leasing cu acela de vânzare cu plata prețului în rate, cu

consecința transmiterii retroactive a dreptului de proprietate, situație pe

care legiuitorul nu a acceptat-o.

Astfel, la momentul încetării

contractului de leasing, utilizatorul are opțiunea încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, care, de altfel, a fost prevăzută de contractul părților (art.

7).

Dar, instanța de apel, pe lângă

confuzia în care se află în caracterizarea naturii contractului de leasing, nu

are în vedere manifestarea de voință a părților: prin art. 13 din contract au

stabilit desființarea acestuia în situația în care imobilul va fi revendicat,

situație ce avea în vedere efectul declarativ al hotărârii judecătorești.

Indiferent de conținutul actului

adițional din 16 noiembrie 2000, față de dispozițiile art. 13 din contract, ale

hotărârii judecătorești de restituire a imobilului succesorului foștilor

proprietari (din 20 martie 2003) și ale cererii de chemare în judecată, pârâta

nu mai era îndreptățită să încheie contractul de vânzare-cumpărare la care se

obligase.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va

modifica decizia nr. 26/ Ap din 1 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel

Brașov în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă, împotriva

sentinței civile nr. 1549 din 14 iulie 2004 a Tribunalului Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

SC P. SA, împotriva deciziei nr. 26/ Ap din 1 martie 2005 a Curții de Apel

Brașov, secția comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul

declarat de reclamanta SC B. SRL Brașov, împotriva sentinței nr. 1549 din 14

iulie 2004 a Tribunalului Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 15 noiembrie 2005.