ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5772/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5772/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiune, reclamanta A.F.I. a

chemat-o în judecată pe pârâta SC E.C. SRL și a solicitat ca prin sentința care

se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 23941,57 dolari S.U.A. și să

se dispună evacuarea acesteia din spațiul situat în str. Străduinței.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința nr. 10696 din 12 septembrie 2003, a respins ca

neîntemeiată acțiunea pe considerentul că spațul comercial a fost eliberat la

data de 13 iulie 2001, fapt confirmat de către reprezentanții reclamantei. Cu

privire la pretențiile solicitate cu titlu de chirie și majorări de întârziere,

prima instanță a stabilit că reclamanta nu a administrat nici o probă din care

să rezulte perioada pentru care se solicită chiria și penalitățile. A mai

reținut că există diferență între cererea inițială și cererea de precizare a

pretențiilor.

Sentința a fost apelată de C.G.M.B.

– A.F.I., iar Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 196

din 10 iunie 2004 a respins ca nefondat apelul. Instanța de apel față de criticile

aduse sentinței a apreciat că instanța de fond a reținut corect situația de

fapt, față de un probatoriu insuficient pentru determinarea cuantumului chiriei

și al penalităților.

Împotriva deciziei nr. 196/2004,

pronunțată în dosarul nr. 571/2004, a declarat recurs reclamanta A.F.I. instituție

publică de interes local sub autoritatea C.G.M.B., pentru motivele prevăzute de

art. 304 alin. (9) și (10) C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut:

- Spațiul comercial pentru care s-au

calculat sumele în litigiu a fost deținut de pârâtă în baza fișei de calcul și

a dispozițiilor P.G. nr. 105/1998, iar chiria s-a calculat conform H.C.G.M.B. nr.

59/1997.

- Nu contestă predarea spațiului de

către pârâtă la data de 13 iulie 2001, dar pentru perioada aprilie 2000 – 28

februarie 2002, potrivit precizării de acțiune, i se cuvin sumele solicitate

conform extrasului de cont și calculului detaliat pe ani și luni și nu cum s-a

reținut de instanța de apel că nu s-a depus un calcul detaliat.

- Datoriile pârâtei au început să

curgă de la data de 12 aprilie 2000 când s-a întocmit fișa de calcul, astfel că

este clar că pârâta nu putea datora penalități calculate pentru anul 1999. În

cererea precizatoare s-a strecurat o eroare cu privire la calcul care a fost

corectată ulterior.

- La termenul din 26 noiembrie 2002

din dispoziția instanței de fond s-au depus la dosar dovezile din care rezultă

că spațiul a fost deținut de pârâtă până la data de 13 iulie 2001, precum și

anexa contractului tip de colaborare în care la art. 11 alin. (3) s-a stipulat

obligația de plată a penalităților pentru situația în care obligațiile asumate

prin contract nu se execută și că prin H.C.G.M.B. nr. 222/1998 s-au modificat

procentele de penalizare.

- Pârâta cunoștea încă înainte de

încheierea contractului de colaborare că nerespectarea obligațiilor de plată a

cotei de aport duce la plata de penalități.

Pentru motivele invocate, recurenta

a solicitat modificarea deciziei pronunțate în apel și în fond admiterea

acțiunii astfel cum a fost precizată, cu obligarea pârâtei la plata sumei de

28.690,84 dolari S.U.A., reprezentând cotă de aport și penalități de întârziere

calculate pe perioada aprilie 2000 – 28 februarie 2002.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 304 alin. (10) C.

proc. civ. (în vigoare la data promovării recursului), modificarea sau casarea

unei hotărâri se poate cere când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc

de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii, iar potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea se

poate dispune și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este

recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau

modificarea nu este posibilă, fiind necesare probe noi.

Examinând decizia recurată prin

prisma acestui motiv care deși privește netemeinicia, prin efectul său atrage

nelegalitatea deciziei pentru că o stare de fapt greșit stabilită prin

nesocotirea probelor atrage și aplicarea greșită a dispozițiilor legale, Înalta

Curte a constatat că în fața instanței de apel au fost prezentate înscrisuri

pentru a se demonstra natura raporturilor juridice stabilite de recurentă cu

intimata chemată în judecată cât și calculul sumelor pretinse. Aceste

înscrisuri au fost depuse pentru a se înlătura considerentele din sentința

fondului, prin care s-a reținut că recurenta reclamantă nu a administrat nici o

probă concludentă de natură să lămurească instanța cu privire la calcul și

perioada de referință pentru determinarea sumelor solicitate.

Cu toate că aceste acte au fost

depuse și în dosarul de fond și apoi completate în apel, instanța de apel nu

le-a examinat în considerente ci, într-o singură frază, fără să le înlăture sau

să le accepte, a stabilit că între părți a intervenit un contract de închiriere

și că penalitățile au fost solicitate pe o perioadă cuprinsă între anul 2000,

fără precizarea lunii de la care încep să curgă, până la 31 septembrie 2001.

Ori, din examinarea actelor depuse

de apelantă se putea stabili atât natura juridică a raporturilor dintre părți

în legătură cu deținerea spațiului cât și cuantumul sumelor datorate, iar în

măsura în care acestea erau insuficiente se puteau ordona și alte probe pentru

stabilirea corectă a faptelor.

Întrucât înscrisurile existente nu

au fost discutate punctual în considerentele deciziei deși existau la dosar,

iar conținutul acestora conduc către o reală situație de fapt, decizia

instanței de apel, în temeiul dispozițiilor legale mai sus citate, va fi casată

iar cauza trimisă pentru rejudecare aceleiași instanțe care a aplicat greșit art.

1169 C. civ., câtă vreme afirmațiile reclamantei erau documentate cu acte pe

care instanța nu le-a examinat. De altfel, considerentele nu conțin nici o

referire la criticile formulate în apel, cale de atac devolutivă în care

instanța nu era ținută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum a reținut în

expunerea mai mult decât succintă a criticilor întrucât prin încheierea nr. 769/2004,

Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza pentru ca recursul să fie

judecat ca apel.

Procedând în acest mod, în realitate

instanța de apel nu a cercetat fondul, concluzie care se desprinde din faptul

că nu a dat nici o dezlegare criticilor aduse hotărârii primei instanțe, nu a

înlăturat sau admis nici o probă și nu a adoptat un raționament care să ducă la

stabilirea faptelor și la aplicarea corectă a legii.

Având în vedere art. 312 alin. (3) și

art. 314 C. proc. civ., prin care se stabilește că Înalta Curte de Casație și

Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează

hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de

fapt ce au fost deplin stabilite, text care pune în valoare și principiul

neprivării părții de un grad de jurisdicție, pentru toate motivele ce preced

cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta A.F.I. – C.G.M.B., împotriva deciziei nr. 196 din 10 mai 2004,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 2 decembrie 2005.