ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5772/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamanta A.F.I. a chemat-o în judecată pe pârâta SC E.C. SRL și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 23941,57 dolari S.U.A. și să se dispună evacuarea acesteia din spațiul situat în str. Străduinței. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 10696 din 12 septembrie 2003, a respins ca neîntemeiată acțiunea pe considerentul că spațul comercial a fost eliberat la data de 13 iulie 2001, fapt confirmat de către reprezentanții reclamantei. Cu privire la pretențiile solicitate cu titlu de chirie și majorări de întârziere, prima instanță a stabilit că reclamanta nu a administrat nici o probă din care să rezulte perioada pentru care se solicită chiria și penalitățile.

A mai reținut că există diferență între cererea inițială și cererea de precizare a pretențiilor. Sentința a fost apelată de C.G.M.B. – A.F.I., iar Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 196 din 10 iunie 2004 a respins ca nefondat apelul. Instanța de apel față de criticile aduse sentinței a apreciat că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, față de un probatoriu insuficient pentru determinarea cuantumului chiriei și al penalităților. Împotriva deciziei nr. 196/2004, pronunțată în dosarul nr. 571/2004, a declarat recurs reclamanta A.F.I. instituție publică de interes local sub autoritatea C.G.M.B., pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (9) și (10) C. proc.

civ., în argumentarea cărora a susținut: - Spațiul comercial pentru care s-au calculat sumele în litigiu a fost deținut de pârâtă în baza fișei de calcul și a dispozițiilor P.G. nr. 105/1998, iar chiria s-a calculat conform H.C.G.M.B. nr. 59/1997. - Nu contestă predarea spațiului de către pârâtă la data de 13 iulie 2001, dar pentru perioada aprilie 2000 – 28 februarie 2002, potrivit precizării de acțiune, i se cuvin sumele solicitate conform extrasului de cont și calculului detaliat pe ani și luni și nu cum s-a reținut de instanța de apel că nu s-a depus un calcul detaliat. - Datoriile pârâtei au început să curgă de la data de 12 aprilie 2000 când s-a întocmit fișa de calcul, astfel că este clar că pârâta nu putea datora penalități calculate pentru anul 1999. În cererea precizatoare s-a strecurat o eroare cu privire la calcul care a fost corectată ulterior.

- La termenul din 26 noiembrie 2002 din dispoziția instanței de fond s-au depus la dosar dovezile din care rezultă că spațiul a fost deținut de pârâtă până la data de 13 iulie 2001, precum și anexa contractului tip de colaborare în care la art. 11 alin. (3) s-a stipulat obligația de plată a penalităților pentru situația în care obligațiile asumate prin contract nu se execută și că prin H.C.G.M.B. nr. 222/1998 s-au modificat procentele de penalizare. - Pârâta cunoștea încă înainte de încheierea contractului de colaborare că nerespectarea obligațiilor de plată a cotei de aport duce la plata de penalități. Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat modificarea deciziei pronunțate în apel și în fond admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 28.690,84 dolari S.U.A., reprezentând cotă de aport și penalități de întârziere calculate pe perioada aprilie 2000 – 28 februarie 2002. Recursul este fondat.

Potrivit art. 304 alin. (10) C. proc. civ. (în vigoare la data promovării recursului), modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, iar potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea se poate dispune și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea nu este posibilă, fiind necesare probe noi.

Examinând decizia recurată prin prisma acestui motiv care deși privește netemeinicia, prin efectul său atrage nelegalitatea deciziei pentru că o stare de fapt greșit stabilită prin nesocotirea probelor atrage și aplicarea greșită a dispozițiilor legale, Înalta Curte a constatat că în fața instanței de apel au fost prezentate înscrisuri pentru a se demonstra natura raporturilor juridice stabilite de recurentă cu intimata chemată în judecată cât și calculul sumelor pretinse. Aceste înscrisuri au fost depuse pentru a se înlătura considerentele din sentința fondului, prin care s-a reținut că recurenta reclamantă nu a administrat nici o probă concludentă de natură să lămurească instanța cu privire la calcul și perioada de referință pentru determinarea sumelor solicitate.

Cu toate că aceste acte au fost depuse și în dosarul de fond și apoi completate în apel, instanța de apel nu le-a examinat în considerente ci, într-o singură frază, fără să le înlăture sau să le accepte, a stabilit că între părți a intervenit un contract de închiriere și că penalitățile au fost solicitate pe o perioadă cuprinsă între anul 2000, fără precizarea lunii de la care încep să curgă, până la 31 septembrie 2001. Ori, din examinarea actelor depuse de apelantă se putea stabili atât natura juridică a raporturilor dintre părți în legătură cu deținerea spațiului cât și cuantumul sumelor datorate, iar în măsura în care acestea erau insuficiente se puteau ordona și alte probe pentru stabilirea corectă a faptelor.

Întrucât înscrisurile existente nu au fost discutate punctual în considerentele deciziei deși existau la dosar, iar conținutul acestora conduc către o reală situație de fapt, decizia instanței de apel, în temeiul dispozițiilor legale mai sus citate, va fi casată iar cauza trimisă pentru rejudecare aceleiași instanțe care a aplicat greșit art. 1169 C. civ., câtă vreme afirmațiile reclamantei erau documentate cu acte pe care instanța nu le-a examinat. De altfel, considerentele nu conțin nici o referire la criticile formulate în apel, cale de atac devolutivă în care instanța nu era ținută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum a reținut în expunerea mai mult decât succintă a criticilor întrucât prin încheierea nr. 769/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza pentru ca recursul să fie judecat ca apel.

Procedând în acest mod, în realitate instanța de apel nu a cercetat fondul, concluzie care se desprinde din faptul că nu a dat nici o dezlegare criticilor aduse hotărârii primei instanțe, nu a înlăturat sau admis nici o probă și nu a adoptat un raționament care să ducă la stabilirea faptelor și la aplicarea corectă a legii. Având în vedere art. 312 alin. (3) și art. 314 C. proc. civ., prin care se stabilește că Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, text care pune în valoare și principiul neprivării părții de un grad de jurisdicție, pentru toate motivele ce preced cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.F.I. – C.G.M.B., împotriva deciziei nr. 196 din 10 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2005.