ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 385/2011

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Reclamanta SC H.F. SA prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta în contradictoriu cu pârâții A.V.A.S., S.I.F. Muntenia SA si Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în cuantum de 300.000 lei reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului produs reclamantei prin restituirea către fostul proprietar a imobilului situat in Constanta, jud. Constanta, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 4605/COM din 5 decembrie 2008 Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC H.F.

SA, fiind obligați pârâții A.V.A.S. și S.I.F. Muntenia SA, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 504.130,05 lei cu titlu de despăgubiri. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC H.F. SA în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pârâții A.V.A.S. și S.I.F. Muntenia SA, au fost obligați, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 10.817,16 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, onorariu expert și taxe judiciare de timbru. Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut ca întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Economiei și Finanțelor întrucât prin dispozițiile art. 32 4 alin. (6) din O.U.G.

nr. 88/ 1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, s-a creat în sarcina Statului Român doar o obligație de garantare a îndeplinirii obligațiilor stabilite în sarcina debitorului principal, adică a A.V.A.S. București, și nu o obligație proprie de plată a despăgubirilor. În consecință, răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român intervine doar în situația în care debitorul garantat, adică A.V.A.S. București nu își va îndeplini obligația de plată, deoarece A.V.A.S. București este instituția publică ce administrează și gestionează acțiunile și participațiile statului la societățile comerciale. Pe fondul cauzei, instanța a constatat că imobilul Farmacia nr. 2 situat in Constanta, jud. Constanta a fost revendicat, sens in care s-a dispus restituirea acestuia către fostul proprietar prin sentința civilă nr. 1315 din 07 noiembrie 2003 a Tribunalului Constanta irevocabilă prin decizia 381/C din 10 mai 2005 a Curții de Apel Constanța.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 137/2002 „(1) Instituția publică implicată asigura cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat. (2) Valoarea prejudiciului ce urmează să fie reparat potrivit alin. (1) se stabilește de comun acord cu comparatorul, iar în caz de divergență, prin justiție.” Iar art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 stabilește că „Prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.”, prin urmare și contractelor în speță.

Potrivit art. 32 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 „Instituțiile publice asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, iar potrivit alin. (2) „Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.” Prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă constă în valoarea actuală de circulație a imobilului, astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, respectiv a sumei de 504.130,05 lei cu titlu de despăgubiri.

Apelul declarat de pârâta S.I.F. Muntenia SA împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 65/COM din 22 iunie 2010 când s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.I.F. Muntenia SA, s-a respins acțiunea ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, s-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și s-a respins apelul pârâtei A.V.A.S. București. Referitor la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanta invocată de pârâta A.V.A.S. București s-a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 C. proc.

civ. care reglementează o competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv și la instanțele din reședința județului unde își are sediul reclamanta. În cauză, sediul societății privatizate este la Constanța unde se execută și obligația prevăzută în contract, astfel încât fiind vorba de o competență teritorială alternativă alegerea instanței revine reclamantului, potrivit art. 12 C. proc. civ. Pe cale de consecință, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales pentru valorificarea dreptului sau instanța în circumscripția căreia a luat naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența în soluționarea litigiului.

În cazul în care legea prevede o competență teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește în mod definitiv competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot solicita declinarea competentei și nici instanța sesizată, nu mai poate pune în discuție, din oficiu, competența sa teritorială, prin luarea în considerare a unui criteriu de stabilire a competenței care nu este de ordine publică. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, reiterate de apelanta A.V.A.S., instanța de apel a reținut că, din actele dosarului de fond rezultă că într-adevăr contractele de vânzare cumpărare de acțiuni au fost încheiate de către F.P.S.

Asociația H.F. PAS Constanta. Însă contractele de vânzare cumpărare de acțiuni au fost încheiate în cursul privatizării societății H.F. Astfel, chiar în cuprinsul contractelor se face mențiunea că acțiunile cumpărate de către Asociația H.F. PAS reprezintă un procent din capitalul social al SC H.F. Prin urmare, cumpărând acțiuni programul acțiunilor salariaților H.F. dobândește doar calitatea de acționar în cadrul societății privatizate în timp ce, SC H.F. SA este persoana juridică privatizată care a dobândit în patrimoniu imobilul farmacie. Mai mult, așa cum corect a reținut și instanța de fond, SC H.F. SA este debitorul obligației de restituire a imobilului dobândit în cursul privatizării, aspect tranșat în mod irevocabil prin decizia nr. 584 din 10 mai 2005 a Curții de Apel Constanța.

De asemenea nici excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., reiterată în apel, nu a fost reținută. Contractele de vânzare cumpărare de acțiuni au fost încheiate în anul 1995 de către F.P.S. dar, în prezent, instituția publică succesoare în drepturi este A.V.A.S., instituție publică implicată în privatizare care, exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului. Norma specială în materie respectiv, art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 prevede expres în sarcina instituției publice implicată în privatizare obligația de a despăgubi societatea comercială privatizată sau, în curs de privatizare, pentru prejudiciul cauzat prin restituirea imobilelor deținute de societate către foștii proprietari.

Ori, în raport de aceste dispoziții legale, în speță, A.V.A.S. ca instituție publică implicată în privatizare se legitimează procesual pasiv în acțiunea în despăgubiri promovată de către SC H.F. SA. pentru prejudiciul cauzat de restituirea bunului imobil. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată și la fondul cauzei instanța a constatat că, dispozițiile art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, la care face trimitere apelanta, nu se își găsesc aplicarea în condițiile în care obiectul reglementării se regăsește intr-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile invocate. O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept apărut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate.

Chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială în condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun atunci se aplică dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, în mod corect s-a reținut că termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani în raport de legea generală - Decretul nr. 167/1958 - termen care începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar. În acest sens sunt și dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 care dispun că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

De altfel, de la această dată se naște și interesul societății de a promova o acțiune în despăgubire pentru că prejudiciul efectiv suferit este în momentul restituirii. Așa fiind, cum predarea bunului imobil, în cauză, către foștii proprietari a avut loc la data de 29 iulie 2005 - așa cum rezultă din procesul verbal de executare de la fila 77 dosar fond - iar acțiunea a fost promovată la data de 10 ianuarie 2007, cererea în despăgubiri apare ca fiind formulată înăuntrul termenului de prescripție. De asemenea, s-a apreciat că deși pârâta A.V.A.S. invocă faptul că nu există nicio prevedere în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 conform căreia despăgubirea trebuie să fie la nivelul pieței instanța a înlăturat susținerea apelantei întrucât, în lipsa unor criterii clare privind cuantumul despăgubirii aceasta se stabilește în raport de valoarea de piață a imobilului retrocedat.

Potrivit art.32 4 din O.U.G. nr. 88/1997: „Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile”. Aceste dispoziții nu limitează cuantumul despăgubirilor la valoarea imobilului înscrisă în evidențele contabile răspunderea pârâtei avându-și izvorul într-un drept de garanție specific dreptului comun dar reglementat prin lege specială. Chiar în textul sus citat legiuitorul prevede că despăgubirea trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului iar, repararea prejudiciului presupune acoperirea integrală a pagubei și nu este limitată la valoarea contabilă sau la cota de acțiuni, așa cum susține apelanta.

Mai mult, prin restituirea imobilului către fostul proprietar societatea a fost lipsită de bunul din patrimoniul sau în care își desfășura activitatea de comerț, ceea ce contravine art. 1din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană. Astfel, societatea trebuie să primească o dreaptă despăgubire egală cu valoarea prejudiciului suferit respectiv valoarea actuală a imobilului și nicidecum valoarea contabilă a bunului la nivelul datei când a fost privatizată - 1995 - cum susține apelanta. Nici susținerea referitoare la îmbogățirea fără just temei nu a fost reținută întrucât aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Însă, în cauză despăgubirile solicitate de societate au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 cât și contractele de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate de părți la 15 iunie 1995 și 28 septembrie 1995. În ceea ce privește prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate pană la limita a 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, instanța a constatat că aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză întrucât alin. (3) al aceluiași articol prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzarea-cumpărarea de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.

Cum, în speță, contractele au fost încheiate în anul 1995 modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilit de Legea nr. 137/2002 nu-i este aplicabil prezentului litigiu, întrucât privatizarea materializată prin încheierea contractelor de vânzare a avut loc anterior intrării în vigoare a legii. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a S.I.F. Muntenia SA, instanța de apel a reținut că, S.I.F. Muntenia SA nu este o instituție publică ci este o persoană juridică de drept privat cu capital privat care s-a constituit în temeiul Legii nr. 133/1996 ca succesor a Fondului Proprietății Private IV Muntenia. Cum textul art. 32 4 prevede o legitimare procesuală pasivă în favoarea instituției publice implicată in privatizare iar S.I.F.

Muntenia SA nu se încadrează in aceste dispoziții legale curtea a apreciat că pârâta S.I.F. Muntenia SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Împotriva acestei decizii pârâta A.V.A.S. București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut că: - instanțele de fond și apel nu au avut în vedere dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., care trebuie coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, locul executării contractului de privatizare este sediul vânzătorului, deoarece plățile au fost făcute în București. Dispozițiile art. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât cererea de despăgubire a fost formulată împotriva A.V.A.S și nu împotriva Statului Român.

Locul executării contractului este în București și nu în Constanța. În consecință apreciază că litigiul trebuie soluționat de Tribunalul București, secția comercială; - instanța a făcut o greșită aplicare a legii cu privire la data nașterii dreptului la acțiune fiind încălcate dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Data nașterii dreptului la acțiune nu o poate reprezenta decât momentul în care hotărârea de restituire a rămas irevocabilă, respectiv data la care a fost respins recursul reclamantei. Chiar dacă bunul nu a fost predat foștilor proprietari, reclamanta a avut doar un drept de folosință și nu un drept de proprietate; - apreciază încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 lună) și a dispozițiilor art. 32 28 din O.U.G.

nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni) menționând că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripție; - în ceea ce privește acordarea de despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului restituit în natură și nu la cea contabilă a considerat-o greșită, în opinia sa despăgubirea neputând depăși valoarea contabilă a activelor. De asemenea, arată că din valoarea contabilă a imobilului s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 69,8899 %, diferența urmând a fi suportată de ceilalți acționari; - hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, care a modificat cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, susține că valoarea despăgubirii nu poate depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, iar obligarea A.V.A.S.

la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat ducând la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei. Pentru aceste motive recurenta, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei în rejudecare Secției comerciale a Tribunalului București, iar în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, admiterii excepțiilor invocate și pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata reclamantă răspunzând punctual criticilor formulate a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata pârâtă S.I.F. Muntenia SA prin notele de ședință depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate. Recursul este nefondat. 1. Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate – art. 304 alin. (3) C. proc. civ. – atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Deși art. 304 alin. (3) C. proc. civ. nu face distincție cu privire la caracterul normei încălcate se admite totuși în ce privește competența teritorială că numai încălcarea competenței teritoriale absolute poate fi invocată direct în recurs. Or, este evident că recurenta a invocat art. 10 alin. (1) C. proc.

civ. care vizează o competență alternativă, așa încât nefiind o normă absolută, în mod corect s-a stabilit că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 12 C. proc. civ. prin care se dispune că alegerea aparține reclamantei atunci când instanțele sunt deopotrivă competente. 2. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Prin prisma acestui motiv s-au pus în discuție dispozițiile legale referitoare la prescripția extinctivă, excepția prematurității, aplicarea art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 și a art. 30 din Legea nr. 137/2002. Critica privind încălcarea termenelor de prescripție de o lună sau de trei luni, după cum recurenta a înțeles să invoce art. 39 din Legea nr. 137/2002 sau art. 32 28 din O.U.G.

nr. 88/1997 este nefondată întrucât în cauză nu se valorifică un drept socotit ca fiind „în cadrul operațiunii de privatizare”. Repararea prejudiciului cauzat de restituirea imobilelor foștilor proprietari a fost instituită de lege în sarcina A.V.A.S. în mod distinct de procedura privatizării, a operațiunilor de privatizare propriu-zise așa încât în lipsa unor prevederi exprese cu privire la prescripție se aplică regulile generale din dreptul comun, respectiv termenul general de prescripție de 3 ani. Concluzia se bazează pe calificarea acțiunii ca fiind în despăgubire, care deși întemeiată pe dispozițiile unei legi speciale – art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 – constituie o transpunere a principiului instituit și în dreptul comun potrivit căruia oricine cauzează un prejudiciu este obligat să-l repare.

Având în vedere că legea specială instituie o formă de răspundere legală, obiectivă fără a stabili un termen special de prescripție, se aplică regulile din dreptul comun privind termenul general de prescripție. În privința cuantumului sumei la care a fost obligată recurenta, se va reține că aceasta constituie o chestiune de fond care nu mai poate fi adusă în discuție în recurs în vederea reconsiderării întinderii prejudiciului. Aceste critici vizează în realitate netemeinicia soluției pronunțată de instanța de apel, care scapă controlului de legalitate. Dacă se admite totuși că a fost pusă în discuție aplicarea art. 32 4 din Legea nr. 99/1999 se observă, așa cum susține recurenta că aceste dispoziții nu prevăd nicio mențiune cu privire la modul cum se determină cuantumul despăgubirilor.

Cu toate acestea în măsura în care nu există aceste determinări în textul la care s-a referit recurenta, se va apela la normele de drept comun care stabilesc de principiu că despăgubirea trebuie să reflecte prejudiciul real suferit. Dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea societăților comerciale, citate de recurentă, privind răspunderea acționarilor nu sunt aplicabile în speță după cum nu sunt aplicabile prevederile art. 30 din Legea nr. 137/2002. Stabilirea răspunderii acționarilor până la concurența capitalului social subscris vizează o altă situație juridică și nu cea a acoperirii prejudiciului suferit de societatea privatizată prin restituirea imobilelor către adevărații proprietari, prejudiciu care se reflectă în patrimoniul societății.

În această ultimă situație, prin lege s-a stabilit obligativitatea acoperirii prejudiciului creat prin restituire cât și autoritatea căreia îi incumbă obligația de a plăti despăgubirile. Aceasta înseamnă că prin art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, legiuitorul a instituit o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă în sarcina A.V.A.S. ca instituție publică, răspundere care este o consecință directă a retrocedării către foștii proprietari a activului aflat în patrimoniul societății supusă privatizării. În sensul acestei concluzii este de observat conținutul art. 32 4 din Capitolul V 1 al Legii nr. 99/1999 prin care se prevede expres că instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate de stat.

Repararea prejudiciului presupune, potrivit alin. (2) din același articol, plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură, Statul fiind garantul îndeplinirii obligațiilor prevăzute în art. 32 4 din Legea nr. 99/1999. În privința despăgubirilor, art. 32 4 alin. (3) din Legea nr. 99/1999 a lăsat posibilitatea stabilirii cuantumului, de comun acord între societatea privatizată și instituția implicată și cum stabilirea amiabilă nu a fost realizată, în speță, s-a apelat la soluția dată de legiuitor, pentru situația de divergență din același alineat prin care s-a prevăzut posibilitatea determinării ,,prin justiție”. Ca urmare s-a determinat prin expertiza dispusă de instanță „echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură”…

a activului, suma astfel determinată reprezentând valoarea de circulație a acestuia, care constituie o justă despăgubire în accepțiunea principiilor de drept care guvernează reparația. În măsura în care legiuitorul ar fi avut în vedere o altă modalitate de reparare a prejudiciului cauzat societăților comerciale ca urmare a restituirii bunurilor către foștii proprietari ar fi făcut această precizare. Or, alin. (2) din art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, a stabilit expres că despăgubirea trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului. Așadar, instanțele anterioare au reținut corect că acest mod de determinare al cuantumului despăgubirilor, la valoarea de piață, reprezintă o justă reparare a prejudiciului.

Critica prin care s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, în privința întinderii despăgubirilor, este nefondată. Este adevărat că art. 30 din legea menționată a prevăzut că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Numai că, art. 30 alin. (3) din această lege a stabilit expres care sunt contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni cărora li se aplică această reglementare în următorii termeni: „prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”.

În consecință constatând că s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare anterior datei când a intrat în vigoare Legea nr. 137/2002, bine s-a reținut că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță pentru determinarea cuantumului despăgubirilor. Îmbogățirea fără justă cauză invocată de recurent în sprijinul susținerii privind aplicarea incorectă a dispozițiilor art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, nu poate fi reținută ca argument în sprijinul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în cazul de față există just temei pentru plata despăgubirilor și acesta se găsește în dispozițiile Legii nr. 99/1999 a căror aplicare a fost corect făcută. În concret, nu poate fi vorba de un fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane a fost mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru această mărire să existe un temei juridic.

Dispozițiile legale care stau la baza reparării prejudiciului cauzat societății comerciale privatizată, analizate mai sus, sunt de natură să ducă și la înlăturarea apărărilor potrivit cărora cuantumul despăgubirilor ar trebui să se determine numai în raport de procentul de acțiuni deținut și înstrăinat. Susținerile recurentei sunt ipotetice și contrare dispozițiilor art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, așa încât vor fi respinse. Față de cele ce preced, recursul potrivit art. 312 C. proc. civ. va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei civile nr. 65/COM din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2011.