ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 385/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 385/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față :

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Reclamanta SC H.F. SA prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului Constanta în contradictoriu cu pârâții A.V.A.S., S.I.F.

Muntenia SA si Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, a solicitat ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata unei

despăgubiri în cuantum de 300.000 lei reprezentând echivalentul bănesc al

prejudiciului produs reclamantei prin restituirea către fostul proprietar a

imobilului situat in Constanta, jud. Constanta, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4605/COM din 5 decembrie 2008

Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC H.F. SA, fiind obligați pârâții A.V.A.S. și

S.I.F. Muntenia SA, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 504.130,05

lei cu titlu de despăgubiri.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC H.F.

SA în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

Pârâții A.V.A.S. și S.I.F. Muntenia SA, au fost

obligați, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 10.817,16 lei

cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, onorariu expert și taxe

judiciare de timbru.

Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut ca

întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin

Ministerul Economiei și Finanțelor întrucât prin dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/ 1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, s-a creat

în sarcina Statului Român doar o obligație de garantare a îndeplinirii

obligațiilor stabilite în sarcina debitorului principal, adică a A.V.A.S.

București, și nu o obligație proprie de plată a despăgubirilor.

În consecință, răspunderea Ministerului Finanțelor

Publice, ca reprezentant al Statului Român intervine doar în situația în care

debitorul garantat, adică A.V.A.S. București nu își va îndeplini obligația de

plată, deoarece A.V.A.S. București este instituția publică ce administrează și

gestionează acțiunile și participațiile statului la societățile comerciale.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că imobilul

Farmacia nr. 2 situat in Constanta, jud. Constanta a fost revendicat, sens in

care s-a dispus restituirea acestuia către fostul proprietar prin sentința

civilă nr. 1315 din 07 noiembrie 2003 a Tribunalului Constanta irevocabilă prin

decizia 381/C din 10 mai 2005 a Curții de Apel Constanța.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 137/2002 „(1)

Instituția publică implicată asigura cumpărătorilor cu care a încheiat

contracte de vânzare cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate

acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor

imobile preluate de către stat. (2) Valoarea prejudiciului ce urmează să fie

reparat potrivit alin. (1) se stabilește de comun acord cu comparatorul, iar în

caz de divergență, prin justiție.”

Iar art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002

stabilește că „Prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată

prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai

pentru contractele de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate înainte de

intrarea în vigoare a prezentei legi.”, prin urmare și contractelor în speță.

Potrivit art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr.

88/1997 „Instituțiile publice asigură repararea prejudiciilor cauzate

societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, iar potrivit alin.

(2) „Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute

la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al

prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deținute de

societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.”

Prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă

constă în valoarea actuală de circulație a imobilului, astfel cum a fost

determinată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, respectiv a sumei de

504.130,05 lei cu titlu de despăgubiri.

Apelul declarat de pârâta S.I.F. Muntenia SA împotriva

acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă

nr. 65/COM din 22 iunie 2010 când s-a schimbat în parte sentința apelată în

sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.I.F. Muntenia

SA, s-a respins acțiunea ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană

fără calitate procesuală pasivă, s-au menținut restul dispozițiilor sentinței

apelate și s-a respins apelul pârâtei A.V.A.S. București.

Referitor la excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului Constanta invocată de pârâta A.V.A.S. București s-a reținut că

sunt aplicabile dispozițiile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o

competență alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv și

la instanțele din reședința județului unde își are sediul reclamanta.

În cauză, sediul societății privatizate este la

Constanța unde se execută și obligația prevăzută în contract, astfel încât

fiind vorba de o competență teritorială alternativă alegerea instanței revine reclamantului,

potrivit art. 12 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în cererile având ca obiect

daune ce izvorăsc dintr-o obligație comercială, dacă reclamantul și-a ales

pentru valorificarea dreptului sau instanța în circumscripția căreia a luat

naștere obligația, acestei instanțe îi revine competența în soluționarea

litigiului.

În cazul în care legea prevede o competență

teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanțe

deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 12 C.

proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabilește în mod

definitiv competența acelei instanțe, astfel încât părțile nu mai pot solicita

declinarea competentei și nici instanța sesizată, nu mai poate pune în

discuție, din oficiu, competența sa teritorială, prin luarea în considerare a

unui criteriu de stabilire a competenței care nu este de ordine publică.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, reiterate de apelanta A.V.A.S., instanța de apel a reținut

că, din actele dosarului de fond rezultă că într-adevăr contractele de vânzare

cumpărare de acțiuni au fost încheiate de către F.P.S. Asociația H.F. PAS

Constanta. Însă contractele de vânzare cumpărare de acțiuni au fost încheiate

în cursul privatizării societății H.F. Astfel, chiar în cuprinsul contractelor

se face mențiunea că acțiunile cumpărate de către Asociația H.F. PAS reprezintă

un procent din capitalul social al SC H.F. Prin urmare, cumpărând acțiuni

programul acțiunilor salariaților H.F. dobândește doar calitatea de acționar în

cadrul societății privatizate în timp ce, SC H.F. SA este persoana juridică

privatizată care a dobândit în patrimoniu imobilul farmacie.

Mai mult, așa cum corect a reținut și instanța de

fond, SC H.F. SA este debitorul obligației de restituire a imobilului dobândit

în cursul privatizării, aspect tranșat în mod irevocabil prin decizia nr. 584

din 10 mai 2005 a Curții de Apel Constanța.

De asemenea nici excepția lipsei calității procesuale

pasive a A.V.A.S., reiterată în apel, nu a fost reținută.

Contractele de vânzare cumpărare de acțiuni au fost

încheiate în anul 1995 de către F.P.S. dar, în prezent, instituția publică

succesoare în drepturi este A.V.A.S., instituție publică implicată în

privatizare care, exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar

al statului.

Norma specială în materie respectiv, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 prevede expres în sarcina instituției publice implicată

în privatizare obligația de a despăgubi societatea comercială privatizată sau,

în curs de privatizare, pentru prejudiciul cauzat prin restituirea imobilelor

deținute de societate către foștii proprietari.

Ori, în raport de aceste dispoziții legale, în speță,

A.V.A.S. ca instituție publică implicată în privatizare se legitimează

procesual pasiv în acțiunea în despăgubiri promovată de către SC H.F. SA.

pentru prejudiciul cauzat de restituirea bunului imobil.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului

la acțiune invocată și la fondul cauzei instanța a constatat că, dispozițiile

art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, la care face trimitere apelanta,

nu se își găsesc aplicarea în condițiile în care obiectul reglementării se

regăsește intr-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile

invocate.

O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999,

a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de

privatizare, iar în cauză se valorifică un drept apărut ulterior privatizării,

constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor

naționalizate.

Chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială

în condițiile în care, pentru exercițiul acțiunilor care au ca obiect repararea

prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naționalizate, nu s-a prevăzut

un termen derogator de la termenul de drept comun atunci se aplică dispozițiile

art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut că termenul de

prescripție aplicabil este de 3 ani în raport de legea generală - Decretul nr. 167/1958

- termen care începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului

imobil către fostul proprietar.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 care dispun că instituțiile publice implicate asigură

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin

restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

De altfel, de la această dată se naște și interesul

societății de a promova o acțiune în despăgubire pentru că prejudiciul efectiv

suferit este în momentul restituirii.

Așa fiind, cum predarea bunului imobil, în cauză,

către foștii proprietari a avut loc la data de 29 iulie 2005 - așa cum rezultă

din procesul verbal de executare de la fila 77 dosar fond - iar acțiunea a fost

promovată la data de 10 ianuarie 2007, cererea în despăgubiri apare ca fiind

formulată înăuntrul termenului de prescripție.

De asemenea, s-a apreciat că deși pârâta A.V.A.S.

invocă faptul că nu există nicio prevedere în art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 conform căreia despăgubirea trebuie să fie la nivelul pieței

instanța a înlăturat susținerea apelantei întrucât, în lipsa unor criterii

clare privind cuantumul despăgubirii aceasta se stabilește în raport de

valoarea de piață a imobilului retrocedat.

Potrivit art.32

4

din O.U.G. nr. 88/1997:

„Instituțiile

publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate

societăților comerciale privatizate sau în curs de

privatizare

prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor

imobile”.

Aceste dispoziții nu limitează cuantumul despăgubirilor

la valoarea imobilului înscrisă în evidențele contabile răspunderea pârâtei

avându-și izvorul într-un drept de garanție specific dreptului comun dar

reglementat prin lege specială. Chiar în textul sus citat legiuitorul prevede

că despăgubirea trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului iar,

repararea prejudiciului presupune acoperirea integrală a pagubei și nu este

limitată la valoarea contabilă sau la cota de acțiuni, așa cum susține

apelanta.

Mai mult, prin restituirea imobilului către fostul

proprietar societatea a fost lipsită de bunul din patrimoniul sau în care își

desfășura activitatea de comerț, ceea ce contravine art. 1din Primul Protocol

Adițional la Convenția Europeană. Astfel, societatea trebuie să primească o

dreaptă despăgubire egală cu valoarea prejudiciului suferit respectiv valoarea

actuală a imobilului și nicidecum valoarea contabilă a bunului la nivelul datei

când a fost privatizată - 1995 - cum susține apelanta.

Nici susținerea referitoare la îmbogățirea fără just

temei nu a fost reținută întrucât aceasta presupune faptul juridic prin care

patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane,

fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Însă, în cauză despăgubirile

solicitate de societate au ca temei juridic atât dispozițiile art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 cât și contractele de vânzare cumpărare de acțiuni

încheiate de părți la 15 iunie 1995 și 28 septembrie 1995.

În ceea ce privește prevederile art. 30 alin. (1) din

Legea nr. 137/2002 care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate

pană la limita a 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, instanța a

constatat că aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză întrucât alin. (3) al

aceluiași articol prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

aprobată prin Legea nr. 99/1999 rămân aplicabile numai pentru contractele de

vânzarea-cumpărarea de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 137/2002.

Cum, în speță, contractele au fost încheiate în anul

1995 modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilit de Legea nr. 137/2002

nu-i este aplicabil prezentului litigiu, întrucât privatizarea materializată

prin încheierea contractelor de vânzare a avut loc anterior intrării în vigoare

a legii.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale

pasive a S.I.F. Muntenia SA, instanța de apel a reținut că, S.I.F. Muntenia SA nu

este o instituție publică ci este o persoană juridică de drept privat cu

capital privat care s-a constituit în temeiul Legii nr. 133/1996 ca succesor a

Fondului Proprietății Private IV Muntenia.

Cum textul art. 32

4

prevede o legitimare

procesuală pasivă în favoarea instituției publice implicată in privatizare iar S.I.F.

Muntenia SA nu se încadrează in aceste dispoziții legale curtea a apreciat că

pârâta S.I.F. Muntenia SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Împotriva acestei decizii pârâta A.V.A.S. București a

declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.,

în argumentarea cărora a susținut că:

- instanțele de fond și apel nu au avut în vedere

dispozițiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., care trebuie

coroborate cu dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, locul

executării contractului de privatizare este sediul vânzătorului, deoarece

plățile au fost făcute în București. Dispozițiile art. 8 C. proc. civ. nu pot

fi reținute, întrucât cererea de despăgubire a fost formulată împotriva A.V.A.S

și nu împotriva Statului Român. Locul executării contractului este în București

și nu în Constanța. În consecință apreciază că litigiul trebuie soluționat de

Tribunalul București, secția comercială;

- instanța a făcut o greșită aplicare a legii cu

privire la data nașterii dreptului la acțiune fiind încălcate dispozițiile art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. Data nașterii dreptului la acțiune nu o

poate reprezenta decât momentul în care hotărârea de restituire a rămas

irevocabilă, respectiv data la care a fost respins recursul reclamantei. Chiar

dacă bunul nu a fost predat foștilor proprietari, reclamanta a avut doar un drept

de folosință și nu un drept de proprietate;

- apreciază încălcarea dispozițiilor art. 39 din

Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 lună) și a

dispozițiilor art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul

special de prescripție de 3 luni) menționând că în cauză sunt aplicabile

termenele speciale de prescripție;

- în ceea ce privește acordarea de despăgubiri la

valoarea de circulație a imobilului restituit în natură și nu la cea contabilă

a considerat-o greșită, în opinia sa despăgubirea neputând depăși valoarea

contabilă a activelor. De asemenea, arată că din valoarea contabilă a

imobilului s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 69,8899 %, diferența urmând

a fi suportată de ceilalți acționari;

- hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, care a modificat cadrul stabilit

de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, susține că valoarea

despăgubirii nu poate depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, iar

obligarea A.V.A.S. la o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat în

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat ducând la o îmbogățire fără

justă cauză a reclamantei.

Pentru aceste motive recurenta, în temeiul art. 304 pct.

3 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri

și trimiterea cauzei în rejudecare Secției comerciale a Tribunalului București,

iar în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate în sensul admiterii apelului, admiterii excepțiilor invocate

și pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata

reclamantă răspunzând punctual criticilor formulate a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Intimata pârâtă S.I.F. Muntenia SA prin notele de

ședință depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și

menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate.

Recursul este nefondat.

numai pentru motive de nelegalitate – art. 304 alin. (3) C. proc. civ. – atunci

când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Deși art. 304

alin. (3) C. proc. civ. nu face distincție cu privire la caracterul normei

încălcate se admite totuși în ce privește competența teritorială că numai

încălcarea competenței teritoriale absolute poate fi invocată direct în recurs.

Or, este evident că recurenta a invocat art. 10 alin. (1) C. proc. civ. care

vizează o competență alternativă, așa încât nefiind o normă absolută, în mod corect

s-a stabilit că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 12 C. proc. civ.

prin care se dispune că alegerea aparține reclamantei atunci când instanțele

sunt deopotrivă competente.

civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a

fost dată cu aplicarea greșită a legii. Prin prisma acestui motiv s-au pus în

discuție dispozițiile legale referitoare la prescripția extinctivă, excepția

prematurității, aplicarea art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 și a art. 30

din Legea nr. 137/2002.

Critica privind încălcarea termenelor de prescripție

de o lună sau de trei luni, după cum recurenta a înțeles să invoce art. 39 din

Legea nr. 137/2002 sau art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 este

nefondată întrucât în cauză nu se valorifică un drept socotit ca fiind „în

cadrul operațiunii de privatizare”.

Repararea prejudiciului cauzat de restituirea

imobilelor foștilor proprietari a fost instituită de lege în sarcina A.V.A.S.

în mod distinct de procedura privatizării, a operațiunilor de privatizare

propriu-zise așa încât în lipsa unor prevederi exprese cu privire la

prescripție se aplică regulile generale din dreptul comun, respectiv termenul

general de prescripție de 3 ani.

Concluzia se bazează pe calificarea acțiunii ca fiind

în despăgubire, care deși întemeiată pe dispozițiile unei legi speciale – art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 – constituie o transpunere a principiului instituit și în

dreptul comun potrivit căruia oricine cauzează un prejudiciu este obligat să-l

repare.

Având în vedere că legea specială instituie o formă

de răspundere legală, obiectivă fără a stabili un termen special de

prescripție, se aplică regulile din dreptul comun privind termenul general de

prescripție.

În privința cuantumului sumei la care a fost obligată

recurenta, se va reține că aceasta constituie o chestiune de fond care nu mai

poate fi adusă în discuție în recurs în vederea reconsiderării întinderii

prejudiciului. Aceste critici vizează în realitate netemeinicia soluției

pronunțată de instanța de apel, care scapă controlului de legalitate.

Dacă se admite totuși că a fost pusă în discuție

aplicarea art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 se observă, așa cum susține

recurenta că aceste dispoziții nu prevăd nicio mențiune cu privire la modul cum

se determină cuantumul despăgubirilor. Cu toate acestea în măsura în care nu

există aceste determinări în textul la care s-a referit recurenta, se va apela

la normele de drept comun care stabilesc de principiu că despăgubirea trebuie

să reflecte prejudiciul real suferit. Dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea

societăților comerciale, citate de recurentă, privind răspunderea acționarilor

nu sunt aplicabile în speță după cum nu sunt aplicabile prevederile art. 30 din

Legea nr. 137/2002.

Stabilirea răspunderii acționarilor până la

concurența capitalului social subscris vizează o altă situație juridică și nu

cea a acoperirii prejudiciului suferit de societatea privatizată prin

restituirea imobilelor către adevărații proprietari, prejudiciu care se

reflectă în patrimoniul societății. În această ultimă situație, prin lege s-a

stabilit obligativitatea acoperirii prejudiciului creat prin restituire cât și

autoritatea căreia îi incumbă obligația de a plăti despăgubirile.

Aceasta înseamnă că prin art. 32

4

din

Legea nr. 99/1999, legiuitorul a instituit o răspundere obiectivă, independentă

de orice culpă în sarcina A.V.A.S. ca instituție publică, răspundere care este

o consecință directă a retrocedării către foștii proprietari a activului aflat

în patrimoniul societății supusă privatizării. În sensul acestei concluzii este

de observat conținutul art. 32

4

din Capitolul V

1

al Legii

nr. 99/1999 prin care se prevede expres că instituțiile publice implicate

asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate sau în curs de

privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate de

stat. Repararea prejudiciului presupune, potrivit alin. (2) din același

articol, plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al

prejudiciului cauzat prin restituirea în natură, Statul fiind garantul

îndeplinirii obligațiilor prevăzute în art. 32

4

din Legea nr. 99/1999.

În privința despăgubirilor, art. 32

4

alin.

(3) din Legea nr. 99/1999 a lăsat posibilitatea stabilirii cuantumului, de

comun acord între societatea privatizată și instituția implicată și cum

stabilirea amiabilă nu a fost realizată, în speță, s-a apelat la soluția dată

de legiuitor, pentru situația de divergență din același alineat prin care s-a

prevăzut posibilitatea determinării ,,prin justiție”. Ca urmare s-a determinat

prin expertiza dispusă de instanță „echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat

prin restituirea în natură”… a activului, suma astfel determinată reprezentând

valoarea de circulație a acestuia, care constituie o justă despăgubire în

accepțiunea principiilor de drept care guvernează reparația. În măsura în care

legiuitorul ar fi avut în vedere o altă modalitate de reparare a prejudiciului

cauzat societăților comerciale ca urmare a restituirii bunurilor către foștii

proprietari ar fi făcut această precizare. Or, alin. (2) din art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, a stabilit expres că despăgubirea trebuie să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului. Așadar, instanțele anterioare au reținut

corect că acest mod de determinare al cuantumului despăgubirilor, la valoarea

de piață, reprezintă o justă reparare a prejudiciului.

Critica prin care s-a invocat încălcarea dispozițiilor

art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării,

în privința întinderii despăgubirilor, este nefondată. Este adevărat că art. 30

din legea menționată a prevăzut că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor

acordate nu va depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Numai că,

art. 30 alin. (3) din această lege a stabilit expres care sunt contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni cărora li se aplică această reglementare în

următorii termeni: „prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare rămân aplicabile

numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de

intrarea în vigoare a prezentei legi”. În consecință constatând că s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare anterior datei când a intrat în vigoare Legea

nr. 137/2002, bine s-a reținut că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță

pentru determinarea cuantumului despăgubirilor.

Îmbogățirea fără justă cauză invocată de recurent în

sprijinul susținerii privind aplicarea incorectă a dispozițiilor art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, nu poate fi reținută ca argument în sprijinul motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în cazul de față există

just temei pentru plata despăgubirilor și acesta se găsește în dispozițiile

Legii nr. 99/1999 a căror aplicare a fost corect făcută. În concret, nu poate

fi vorba de un fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane a fost mărit pe

seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru această mărire să existe un

temei juridic.

Dispozițiile legale care stau la baza reparării

prejudiciului cauzat societății comerciale privatizată, analizate mai sus, sunt

de natură să ducă și la înlăturarea apărărilor potrivit cărora cuantumul

despăgubirilor ar trebui să se determine numai în raport de procentul de

acțiuni deținut și înstrăinat. Susținerile recurentei sunt ipotetice și

contrare dispozițiilor art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, așa încât vor

fi respinse.

Față de cele ce preced, recursul potrivit art. 312 C.

proc. civ. va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. București împotriva deciziei civile nr. 65/COM

din 22 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie

2011.