ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8555/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 236 din 14 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 932/62/2010, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul P.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 7.000 euro sau echivalentul în lei a acesteia la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, respingând celelalte pretenții ale reclamantului.

În motivarea sentinței, s-a arătat, în esență, că reclamantul este dat fiind prejudiciul moral suferit prin condamnarea la 6 ani închisoare, conform Sentinței penale nr. 405/1971 a Tribunalului Militar Cluj, pentru transportul și distribuirea de material de propagandă iehovistă, fiind membru al sectei religioase interzise „M.I.”, infracțiune prevăzută de art. 166 alin. (2) C. pen. În conformitate cu art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru fapta prevăzută de acest articol menționat are caracter politic de drept, astfel că cererea de constatare a caracterului politic al condamnării suferite de reclamant a fost respinsă, caracterul politic al acestei condamnări fiind stabilit de lege.

În consecință, s-a apreciat că reclamantul este îndreptățit la daune morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, avându-se în vedere, în ceea ce privește cuantumul acestora, limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii nr. 221/2009, precum și faptul că reclamantul primește, în calitate de fost deținut politic, o indemnizație lunară de 1.016 RON începând cu data de 1 aprilie 1990. Prin Decizia nr. 2 din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de reclamant și s-a admis apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe, ce a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, iar dispozițiile astfel vizate reglementează tocmai despăgubirile pentru daune morale, de natura celor solicitate de titularii acțiunii. În conformitate cu prevederile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile constituționale cu dispozițiile din Constituție.

În acest context, instanța de apel a conchis în sensul că decizia instanței de contencios constituțional, definitivă și general obligatorie, are efect hotărâtor asupra dezlegării litigiului, în condițiile în care nu se poate pronunța o hotărâre de către instanța de judecată întemeiată pe o dispoziție legală constatată ca fiind neconstituțională. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și susținând, în esență, că instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că era constituțională la acea dată, modificarea intervenită prin deciziile Curții Constituționale neputând opera retroactiv.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Instanța de apel și-a întemeiat soluția adoptată pe Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, ale căror efecte asupra cauzei de față au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, și nu prin prisma motivelor de apel ale reclamantului. Aspectul procesual relativ la efectele celor două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese. De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanța supremă. Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.Ș. împotriva Deciziei nr. 2/Ap din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2011.