ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 83/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 83/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, sub
nr. 4745/121/2007, reclamantul B.P.G., prin reprezentant legal C.E., a
solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC A.H. SRL Galați și B.G., să se
constate calitatea reclamantului minor B.P.G. de titular al unui număr de 10,5
părți sociale, reprezentând cota de ¾ din acțiunile deținute de autorul
reclamantului la SC A.H. SRL Galați; să se constate nulitatea actului adițional
nr. 2741/A din 10 mai 2005 la actul constitutiv al societății pârâte, adoptat de
asociatul B.G.
De asemenea, s-a solicitat, obligarea pârâtei SC A.H. SRL să
remită reclamantului părțile sociale cuvenite acestuia, în calitate de
moștenitor al asociatului decedat B.E.
La data de 25 iunie 2007, reclamantul a formulat cerere
precizatoare, solicitând să se constate nulitatea absolută a actului adițional
nr. 2741/A10 din 10 martie 2005 și nulitatea absolută parțială a actului
constitutiv și 2741/A 10/2005, fiind adoptate cu încălcarea prevederilor art. 204
alin. (1) din Legea nr. 31/1990, respectiv cu încălcarea condițiilor de fond și
forma privind validitatea acestora.
Prin sentința nr. 1761 din 16 august 2007 pronunțată de
Tribunalul Galați a fost respinsă cererea în constatare ca inadmisibilă.
Prin sentința nr. 2577/2007, Tribunalul Galați a admis
cererea completatoare a dispozitivului sentinței nr. 1761/2007, reclamantul fiind
obligat la plata sumei de 5000 lei către fiecare pârâtă, cu titlu de cheltuieli
de judecată.
Împotriva ambelor sentințe evocate, a declarat apel
reclamantul B.P.G. apel ce a fost admis, desființate sentințele apelate, cauza fiind
trimisă spre rejudecare la aceiași instanță, prin decizia nr. 35/A din 9
aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați.
Împotriva deciziei menționate au declarat recurs pârâtele,
iar prin decizia nr. 281 din 4 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție a fost respins recursul.
În rejudecarea cauzei după casare, prin sentința nr. 1916
din 15 decembrie 2009, Tribunalul Galați a respins acțiunea formulată de
reclamantul B.P.G. asistat de C.E., în contradictoriu cu pârâții SC A.H. SRL
Galați și B.G.
Prin aceiași sentință, instanța a luat act că pârâții au
renunțat la excepțiile invocate, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii
și excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii.
Reclamantul a fost obligat să plătească către pârâte suma de 34.894,43 lei.
Împotriva sentinței nr. 1916/2009, pronunțată de Tribunalul
Galați, a formulat apel reclamantul B.P.G. prin reprezentant legal iar prin
decizia civilă nr. 65/A din 30 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Galați
a fost admis în parte apelul declarat de reclamant, sentința apelată a fost
schimbată în parte în sensul că reclamantul a fost obligat să plătească cheltuieli
de judecată în cuantum de 15.000 lei în loc de 34.894,43 lei. Au fost menținute
celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost respinsă cererea
intimatelor privind plata cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea deciziei pronunțate, instanța de apel a reținut
că soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea calității
reclamantului de titular a 10,5 părți sociale la
S.C. A.H.
S.R.L., a fost corect apreciată de prima instanță, în lipsa
existenței unei clauze în actul constitutiv prin care să se acorde posibilitatea
continuării societății cu moștenitori, situație în care reclamantul nu poate
dobândi aceste părți sociale.
În fapt, apelantul apreciază că în
speță nu sunt aplicabile disp. art. 229, ci cele
ale art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
apreciind că primul constituie o excepție de la regulă.
Dispozițiile art. 229 nu reprezintă o excepție de la art.
202 alin. (3) din lege,
cele două texte
referindu-se la situații diferite, respectiv a existenței unei clauze de
continuare
cu moștenitori și a lipsei unei asemenea clauze.
Dispozițiile art. 202 alin. (3) din lege se referă, de fapt,
la situația în care este permisa continuarea societății cu moștenitori prin
acte constitutive, când în mod logic nu mai este necesar acordul celorlalți
asociați, din moment ce acest acord a fost dat la momentul încheierii actului
constitutiv.
Nu se pune problema negării drepturilor succesorale ale
reclamantului, acesta dobândind contravaloarea
părților sociale în cauză, potrivit
bilanțului anterior momentului
deschiderii succesiunii.
Nu se poate susține aplicarea în acest caz a disp. art. 651 C.
civ., întrucât dobândirea părților sociale produce nu numai efecte patrimoniale
, ci
și efecte nepatrimoniale care, în caz
contrar, s-ar răsfrânge asupra celorlalți asociați care s-ar găsi în postura
ca, fără acordul lor prealabil, să se găsească asociați în societăți de
persoane cu indivizi necunoscuți lor.
Interpretarea făcută de apelant că, dacă prin actele
constitutive nu se interzice continuarea societății cu moștenitori, atunci
aceasta este permisă, nu poate fi primită având în vedere faptul că art. 229
alin. (2) din lege exceptează doar situația existenței clauzei. Cum orice
excepție este de strictă interpretare (în speță fiind vorba despre o excepție
de la regula dizolvării societății, și nu de la dispozițiile art. 202 din Lege)
rezultă că nu se poate asimila inexistența
clauzei de interzicere a continuării societății
cu existența clauzei prin care se permite continuarea acestei
activități.
În ceea ce privește capătul de cerere
referitor la nulitatea absolută a actelor
juridice, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a
respins și acest capăt de cerere.
Astfel, în ceea ce privește aprecierea că prin încheierea
actelor adiționale pârâta ar fi avut în vedere doar propriul interes, cu încălcarea
drepturilor apelantului, s-a reținut că, apelantul nu are calitatea de asociat
în societate, ci are dreptul doar Ia contravaloarea părților sociale, astfel
încât actele în discuție nu îl pot leza.
Pârâta, în calitate de asociat, putea hotărî fie dizolvarea
societății pârâte, fie continuarea acesteia cu asociat unic și, prin adoptarea
actelor adiționale, nu a făcut decât să aleagă între cele două conduite
prescrise de lege.
În ceea ce privește nulitatea actelor adiționale pentru
lipsa formei autentice, se
reține că
principiul simetriei juridice poate exista în cazul unei continuități în
privința
activității normei juridice.
Dacă legea ar fi prevăzut în continuare obligativitatea
încheierii actelor constitutive în formă autentică, orice modificare sau
revocare trebuia la rândul ei să îmbrace forma autentică.
În condițiile în care legea nu mai impune această formă, ar
trebui încheiat în aceeași formă, înseamnă a nega principiul aplicării normei
juridice în timp, făcând ca vechea dispoziție, în prezent abrogată, să
ultraactiveze.
În ceea ce privește problema cheltuielilor de judecată,
Curtea a apreciat că prima instanță nu a făcut o analiză corectă a situației.
Astfel, se observă că pârâtele au solicitat și cheltuielile
făcute în perioada 04 martie 2008 - 03 februarie 2009 inclusiv, respectiv
cheltuieli făcute în apel și în recurs.
Or, în speță, primul apel a fost promovat de către reclamant
și a fost admis, iar recursul a fost promovat de pârâte și a fost respins ca
nefondat.
Cu privire la aceste cheltuieli nu se poate pune problema
culpei reclamantului, astfel încât acesta nu este ținut să achite cheltuieli de
judecată făcute de pârâte cu această ocazie.
Cele două pârâte, respectiv asociata unică și societatea
comercială, au avut aceeași poziție și au formulat apărări comune, plătind
pentru asistența juridică sume foarte mari.
Desigur, în raporturile dintre acestea și apărătorul lor nu
se poate interveni, pârâtele fiind libere să achite orice onorariu avocațial,
dar, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul poate micșora
aceste onorarii cu ocazia obligării celeilalte părți la suportarea lor.
În atare condiții, văzând și faptul că cele două pârâte au
solicitat prin aceeași cerere cheltuielile judiciare și că ele nu au criticat
faptul că prima instanță a obligat reclamantul la plata unei sume globale către
ambele, instanța a apreciat că este suficientă acordarea unor cheltuieli
judiciare de 15.000 lei către ambele pârâte.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,
a fost respinsă cererea intimatelor privitoare la
cheltuielile de judecată în apel.
Împotriva deciziei civile nr. 65/A din 30 iunie 2010,
pronunțată de Curtea de Apel Galați au formulat recurs pârâtele SC A.H. SRL și B.G.
dar și reclamantul B.P.G. asistat de ocrotitorul legal C.E.
În dezvoltarea motivelor de recurs vizând exclusiv
cheltuielile de judecată, reclamantul arată că suma de 15.000 lei la care a
fost obligat prin decizia apelată este nejustificată și nerezonabilă în raport cu
obiectul cauzei și conduita culpabilă a intimatelor pe parcursul procesului.
În primul ciclu procesual ce s-a finalizat cu trimiterea
cauzei pentru rejudecare, culpa aparține exclusiv intimatelor pârâte iar pentru
această fază procesuală nu pot fi acordate cheltuieli de judecată.
Aplicând dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,
instanța de apel trebuie să țină cont de cuantumul cheltuielilor de judecată să
fie rezonabil analizând proporționalitatea în raport de complexitatea cauzei.
În acest sens este atât jurisprudența Curții Constituționale
cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Instanța de apel a redus cuantumul onorariului de avocat
acordat de instanța de fond de la suma de 34.894,43 lei la suma de 15.000 lei
dar și această sumă este exorbitantă și nejustificată, în condițiile în care
aceste cheltuieli ar reprezenta doar faza de judecată în primă instanță.
Recursul pârâtelor SC A.H. SRL și B.G. vizează exclusiv
aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., apreciind în esență
că instanța de apel greșit a admis apelul și a redus cuantumul cheltuielilor de
judecată de la suma de 34.894,43 lei la suma de 15.000 lei fără să țină cont de
toate fazele procesuale și de principiul unicității procesului civil și de
strânsa legătură dintre fazele procesuale anterioare.
Intimatul reclamant, avea posibilitatea să renunțe mai
devreme la judecata prezentului litigiu și să nu determine subscrisa să
efectueze cheltuieli suplimentare.
Cuantumul onorariului de avocat nu a fost foarte mare în
raport cu valoarea pricinii și miza procesului, astfel că în mod greșit au fost
aplicate dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Greșit a fost respinsă de către instanța de apel cererea
vizând plata cheltuielilor de judecată în apel, întrucât partea adversă era
căzută în pretenții, deci trebuia să suporte la rândul său cheltuieli de
judecată realizate în această fază procesuală.
Recurentele pârâte au formulat întâmpinare la recursul
formulat de recurentul reclamant prin care au invocat excepția tardivității
recursului, apreciind că recurentul reclamant nu a formulat recurs în termenul
de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată a fost invocată și excepția
nulității recursului în raport de dispozițiile art. 302
1
lit. c) C.
proc. civ., arătând că motivele invocate de recurentul reclamant nu se
încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar simpla nemulțumire
a părții față de plata cheltuielilor de judecată nu este un aspect de
nelegalitate al deciziei recurate.
Pe fond, recurentele pârâte solicită respingerea recursului
ca nefondat deoarece reclamantul se află în culpă procesuală.
Și recurentul reclamant a formulat întâmpinare prin care
solicită respingerea excepțiilor invocate ca nefondate și respingerea
recursului promovat de pârâte.
Analizând cu prioritate excepția tardivității declarării
recursului de către reclamantul B.P.G. cât și excepția nulității recursului,
excepții invocate de recurentele pârâte SC A.H. SRL și B.G. se constată că
acestea sunt nefondate.
Astfel, termenul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 301
C. proc. civ. este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu
dispune astfel.
Acest termen procedural se calculează pe zile libere,
potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., așa încât nu vor fi luate în calcul
ziua în care începe să curgă și ziua în care se împlinește. Termenul care se
împlinește într-o zi de sărbătoare legală, se va prelungi până la sfârșitul
primei zile de lucru următoare, fiind astfel în prezența unui caz de prorogare
legală.
Termenul prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac
este unul imperativ, astfel că nerespectarea acestora atrage decăderea părții
din dreptul de a mai declara recurs cu consecința respingerii recursului ca
tardiv declarat.
În speța de față decizia nr. 65/A din 30 iunie 2010 a (fila
97 dosar apel) a fost comunicată recurentului reclamant la 26 iulie 2010, iar
recursul promovat de reclamant a fost expediat prin poștă la data de 11 august
2010 (fila 26 dosar recurs).
Calculându-se termenul imperativ de 15 zile prevăzut de art.
301 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ. se
constată că recurentul reclamant a formulat recurs în termenul legal, în ultima
zi a termenului de 15 zile, respectiv la data de 11 august 2010, motiv pentru
care în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 301 C.
proc. civ. va fi respinsă excepția tardivității recursului formulat de
reclamantul B.P.G. ca nefondată.
Recurentele pârâte au invocat și excepția nulității
recursului formulat de reclamant, excepție nefondată, având în vedere că
motivele de recurs formulate de reclamant pot fi încadrate în raport de
dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Analizând recursurile formulate în cauză, în raport de
criticile arătate, în limitele controlului de legalitate se constată că acestea
sunt nefondate pentru următoarele considerente.
Recurentul reclamant a indicat ca temei de drept al
criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. dar aceste
dispoziții nu-și găsesc incidența în speța de față în condițiile în care
recurentul nu arată în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din
perspectiva textului de lege evocat având în vedere că motivele de recurs
formulate vizează exclusiv cheltuielile de judecată acordate în raport de
dispozițiile art. 274 C. proc. civ.
Nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi
reținute, instanța de apel interpretând corect dispozițiile art. 274 C. proc.
civ., reclamantul fiind în culpă procesuală.
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile
de judecată. În speță, reclamantul este partea căzută în pretenții, în sensul textului
normativ evocat, astfel că are obligația legală de plată a cheltuielilor de
judecată determinate.
Recurentul reclamant nu contestă existența acestei
obligații, ci cuantumul ei care a fost însă redus de instanța de apel în raport
de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. ținând cont de o limită
rezonabilă, proporțională cu complexitatea cauzei și munca depusă.
Ca urmare, instanța de apel a aplicat și interpretat corect
dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește culpa procesuală,
cât și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în condițiile în care,
ținând cont de caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată reprezentând
onorariu avocat, instanța de apel a redus aceste cheltuieli de la 34.894,43 lei
la 15.000 lei.
Și recursul recurentelor pârâte este nefondat întrucât
instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 274 alin. (3)
iar stabilirea cheltuielilor de judecată în condițiile art. 274 alin. (3) C.
proc. civ. nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică
încheiat de părți, întrucât se micșorează cuantumul cheltuielilor de judecată
fără ca raportului juridic generat de încheierea contractului de asistență juridică
să i se aducă atingere în privința integralității lui.
Instanța de apel, a aplicat corect dispozițiile art. 274
alin. (3) C. proc. civ. și a obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de
15.000 lei cheltuieli de judecată având în vedere realitatea cheltuielilor cât
și caracterul rezonabil al acestora.
În acest sens este și jurisprudența CEDO care investită cu
soluționarea procesului, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată,
în care sunt cuprinse și onorariile avocaților, a statuat că acestea vor fi recuperate
numai în măsura în care constituie cheltuielile necesare care au fost în mod
real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Față de considerentele expuse Înalta Curte, în temeiul
dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., respinge ca nefondate recursurile
formulate de
reclamantul
B.P.G. prin reprezentant legal C.E. și de pârâtele SC A.H. SRL Galați și B.G. împotriva
deciziei nr. 65/A din 30 iunie 2010 a Curții de Apel Galați, secția comercială,
maritimă și fluvială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepțiile nulității și tardivității
recursului declarat de reclamantul B.P.G. prin reprezentant legal C.E. invocate
de pârâte.
Respinge, ca nefondate, recursurile
declarate de reclamantul B.P.G. prin reprezentant legal C.E. și de pârâtele SC A.H.
SRL Galați și B.G. împotriva deciziei nr. 65/A din 30 iunie 2010 a Curții de
Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 12 ianuarie 2011.