ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 272/2011

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 la data de 22 noiembrie 2002, reclamanta P.B.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună evacuarea pârâților V.O. și SC S.V.O. S.C.S. București, de pe terenul situat în București, sector 2, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La data de 13 decembrie 2002, pârâtul V.O. a depus la dosar o cerere reconvențională solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate existența dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 882 mp situat în București, sector 2 și să oblige reclamanta la plata sumei de 3.183.750 ROL, reprezentând plăți nedatorate.

În subsidiar, pârâta-reclamantă a solicitat instanței să constate existența dreptului de superficie asupra terenului de sub construcția proprietatea sa din București, sector 2, să oblige reclamanta la plata contravalorii gardului, pavajelor și plantațiilor aflate pe terenul proprietatea reclamantei, evaluate provizoriu la suma de 30.000.000 lei vechi, să oblige reclamanta să permită trecerea cu piciorul și cu autovehiculele pe terenul proprietatea sa, cu titlu de servitute și să oblige reclamanta să-i permită pârâtului să execute lucrările necesare pentru întreținerea căii de acces ce asigură realizarea servituții de trecere.

Prin sentința civilă nr. 3763 din 6 iunie 2003, Judecătoria sector 2 a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția comercială, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția comercială sub nr. 7380 din 31 iulie 2003. La termenul din data de 31 martie 2005, pârâtul-reclamant a depus la dosar o precizare a capătului patru al cererii reconvenționale, arătând că valoarea însumată a gardului și proprietăților edificate pe teren este de 87.743.187 lei. Prin încheierea din data de 27 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei capacității de folosință a SC S.V.O.S.C.S., dispunând respingerea acțiunii principale formulată de reclamantă față de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Prin încheierea din data de 8 noiembrie 2007, prima instanță de fond a respins excepția perimării cauzei, având în vedere că suspendarea judecății s-a dispus în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., respectiv până la soluționarea irevocabilă a cauzei civile nr. 5537/2005, având ca obiect constatarea nulității contractului de închiriere, soluționare ce s-a produs la data de 18 ianuarie 2007. Ca atare, având în vedere că pârâtul-reclamant a formulat cerere de repunere pe rol la data de 28 iunie 2007, în interiorul termenului de perimare, excepția de perimare a cauzei nu operează.

Cât privește excepția necompetenței materiale a instanței comerciale invocată de pârâtul-reclamant și însușită de reclamanta-pârâtă, tribunalul a respins excepția necompetenței cu motivarea că aprecierea competenței de soluționare a unei cauze se face prin raportare la data sesizării instanței de judecată, astfel încât împrejurarea că pe parcursul judecății a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință, este fără relevanță, în cauză rămânând incidente dispozițiile art. 4 și art. 56 C. com. Prin sentința comercială nr. 3268 din 6 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea principală formulată împotriva SC S.V.O.S.C.S., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Totodată, instanța a respins ca nefondată acțiunea principală formulată împotriva pârâtului-reclamant V.O. și admis cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant, constatând existența dreptului de superficie al acesteia asupra terenului în suprafață de 882 mp situat în București, sector 2 și obligând reclamanta-pârâtă la plata sumei de 318.375 RON, cu titlu de plăți nedatorate. Totodată, reclamanta a fost obligată la 47,37 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că la data de 28 martie 1992, între reclamanta-pârâtă, în calitate de locator și pârâtul-reclamant, în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 30, având ca obiect terenul viran situat în București.

În aceeași zi - 28 septembrie 1992, părțile au încheiat un act adițional la contractul de închiriere, în care au convenit ca închirierea terenului de 882 mp pârâtului-reclamant, să se facă în scopul edificării de către aceasta a unei construcții care să devină și să rămână proprietatea acestuia și să servească drept sediu social pentru SC S.V.O.S.C.S. S-a stabilit, totodată, că termenul de închiriere să fie de 5 ani, interval de timp în care reclamanta-pârâtă s-a obligat să-i vândă pârâtului-reclamant terenul în suprafață de 882 mp, la prețul convenit de părți, instituindu-se și un drept de preempțiune la cumpărare în favoarea pârâtului-reclamant. La data de 17 noiembrie 1994, părțile au prelungit durata contractului de închiriere până la 28 septembrie 2002 și au majorat cuantumul chiriei.

Ca atare, tribunalul a apreciat că prin contractul nr. 30 din 28 septembrie 1992, părțile au convenit atât închirierea terenului de 882 mp, pârâtului-reclamant, cât și constituirea unui drept de superficie în favoarea acestuia, întrucât fraza „să ridice o construcție care să devină și să rămână proprietatea acestuia”, reglementează raporturile dintre părți atât pe durata contractului cât și după expirarea acestuia, întrucât prin contract s-a prevăzut edificarea unor construcții definitive, iar nu a unei construcții temporare. Tribunalul a mai reținut că reclamanta-pârâtă însăși a recunoscut extrajudiciar dreptul de superficie al pârâtului-reclamant, respectiv, prin acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de închiriere ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 5957/2005 înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 2 București, acțiune în care face vorbire despre dreptul de superficie al pârâtului-reclamant.

Cât privește întinderea dreptului de superficie, tribunalul a apreciat că acesta privește întreaga suprafață închiriată, întrucât aceasta a fost voința părților la încheierea actului adițional din 28 septembrie 1992. S-a mai reținut că, în speță, nu era necesară forma autentică pentru constituirea dreptului de superficie, întrucât aceasta nu privește înstrăinarea terenului în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte, Legea nr. 247/2005 privind condiția juridică a terenurilor este ulterioară încheierii actului juridic dintre părți. Apreciind că, prin acordul lor de voință, părțile au convenit un drept de superficie în favoarea pârâtului-reclamant, prima instanța de fond a respins acțiunea în evacuare ca nefondată, și a admis cererea reconvențională, reținând achiesarea reclamantei-pârâte cu privire la suma stabilită de pârâtul-reclamant cu titlu de plată nedatorată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta-pârâtă și apel incident pârâtul-reclamant, pentru ipoteza admiterii apelului declarat de reclamanta-pârâtă. Prin decizia comercială nr. 96 din 22 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul reclamantei-pârâte și a respins apelul incident al pârâtului-reclamant, și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins în întregime cererea reconvențională. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că prima instanță nu a analizat deloc dreptul de proprietate al reclamantei-pârâte, întrucât în speță, s-au solicitat dreptul de superficie și dreptul de servitute, care sunt dezmembrăminte de drepturi de proprietate.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit că este proprietara terenului în litigiu, depunând la dosar o sentință de trimitere în posesie din 1923, pronunțată de Tribunalul Ilfov, fără să probeze reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului și înscrierea acestuia în cartea funciară, depunând la dosar dovada plății impozitelor. Cu privire la termenul închirierii, instanța de apel a reținut că textul prevăzut în actul adițional din 28 septembrie 1992 nu consfințește voința reală a părților, întrucât contravine scopului real al închirierii, terenul fiind închiriat pe toată durata convenției. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât reclamanta-pârâtă, cât și pârâtul-reclamant, ambele criticând soluția instanței de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta - reclamantă a arătat că instanța de apel a înrăutățit situația acestei părți, în prima cale de atac, întrucât, deși admite apelul declarat de reclamanta-pârâtă, reține constant că, în speță, nu a fost probată calitatea de proprietar a acestei părți, aspect ce nu a făcut obiectul prezentei cauze. În plus, hotărârea instanței de apel este contradictorie, aceasta reținând că pentru stabilirea dreptului de superficie și a dreptului de servitute, ce au făcut obiectul cererii reconvenționale, reclamanta-pârâtă nu are calitatea de proprietar, în schimb pentru încheierea contractului de închiriere are calitatea de proprietar. Recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic încheiat de părți, apreciind că intenția reală a părților a fost aceea de a închiria terenul pe toată durata de existență a construcției.

S-a mai reținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că părțile au inserat o promisiune de vânzare-cumpărare în contractul de închiriere, după recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei-pârâte, întrucât un atare aspect nu se regăsește în niciun înscris aflat la dosarul cauzei. Nici motivul reținut de instanța de apel relativ la absența probelor privind reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei nu poate fi primit, a arătat recurenta-reclamantă-pârâtă, întrucât sentința nr. 4164/1923 a Tribunalului Ilfov are în vedere tocmai dispozițiile art. 653 alin. (2) C. civ. în sensul că trimiterea în posesie a celorlalți moștenitori - cazul recurentei - se face cu permisiunea justiției.

În soluționarea acțiunii principale, curtea de apel, a ignorat că în contractul de închiriere s-a prevăzut un termen maxim de închiriere respectiv, 28 septembrie 2002. Recurentul-pârât-reclamant V.O. a arătat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate de către instanța de apel că reclamanta-pârâtă nu are calitatea de proprietar și deci nu i se pot opune dreptul de superficie și de servitute, însă o atare reținere ar fi determinat o altă soluție a cererii reconvenționale, respectiv, respingerea cererii reconvenționale pentru lipsa calității procesuale pasive, iar nu ca nefondată. Ca atare, instanța de apel a soluționat cauza cu ignorarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., pronunțând o hotărâre contradictorie.

Recurentul-pârât-reclamant a arătat că, pe fond, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 492 alin. (1) și art. 616 C. proc. civ., care prevăd că dreptul de superficie și servitute de trecere pot fi opuse nu doar proprietarului, ci oricărei persoane care cauzează o tulburare serioasă acestor drepturi. Or, în speță, reclamanta-pârâtă a făcut o acțiune în evacuarea pârâtului-reclamant. Recurentul-pârât-reclamant a învederat că instanța de apel a interpretat greșit voința părților, întrucât închirierea terenului s-a făcut în scopul construirii unei construcții proprietatea pârâtului-reclamant, construcție finalizată la data de 26 iunie 1993, astfel cum rezultă din procesul-verbal de recepție încheiat la această dată.

Ca atare, în mod corect a reținut prima instanță de fond că voința reală a părților a fost aceea de constituire a unui drept de superficie în favoarea pârâtului-reclamant V.O., având în vedere că s-a urmărit edificarea unei construcții cu caracter definitiv. Prin încheierea din data de 23 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a dispus scoaterea din cauză a recurentului-pârât V.O., având în vedere certificatul de deces aflat la fila 32 din dosarul instanței supreme, și introducerea în cauză, în calitate de recurentă-pârâtă a numitei V.M., față de certificatul de moștenitor din 6 octombrie 2010, aflat la fila 79 din dosarul aceleiași instanțe. Examinând cu prioritate excepția necompetenței materiale a instanței, excepție invocată din oficiu, conform art. 306 C. proc.

civ., față de dispozițiile art. 137, art. 158 și art. 159 1 din actualul Cod de procedură civilă, Înalta Curte, reține că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente: În cauză, instanțele de judecată au fost investite cu o acțiune principală în evacuare, întemeiată pe contractul părților, contract calificat de reclamantă drept contract de închiriere, acțiune în cadrul căreia pârâtul - persoană fizică, a înțeles să formuleze o cerere reconvențională prin care să-i opună reclamantei, dreptul de superficie și dreptul de servitute asupra terenului și, respectiv, dreptul de proprietate asupra construcției edificată de acesta pe terenul reclamantei, apreciind că actul juridic încheiat de părți este unul suis-generis , în sensul că actul de închiriere a fost dublat de un act vizând constituirea dreptului de superficie asupra terenului.

Înalta Curte reține că, în speță, causa debendi a celor două acțiuni, respectiv, acțiunea principală și cererea reconvențională privind evacuarea căreia i se opune dreptul de superficie, este una pur civilă, întrucât are ca scop recunoașterea unor drepturi invocate de părți ce nu au calitatea de comerciant și nici nu sunt în legătură cu desfășurarea unei activități comerciale, astfel încât, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 4 și art. 56 C. com. care să atragă competența instanței comerciale. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanțele de fond, cărora li s-a opus excepția necompetenței materiale de către ambele părți în proces, erau obligate să analizeze cu atenție conținutul actului adițional care face referire la utilizarea - se înțelege, în viitor - a construcției ce urma a fi edificată de către persoana fizică V.O., drept sediul social al SC S.V.O.S.C.S.

și să stabilească dacă o atare înțelegere este de natură să atragă competența instanței comerciale. Or, din interpretarea actului adițional încheiat de reclamantă și pârâtul - persoană fizică la contractul de închiriere, Înalta Curte reține că voința părților privește exclusiv stabilirea de drepturi și obligații între aceste două părți contractante - drepturi și obligații care au fost deduse, de altfel, și soluționării de către instanțele de judecată prin cele două cereri formulate de părțile în proces.

Faptul că părțile contractante au avut în vedere la data actului 28 septembrie 1992, folosirea eventuală a construcției edificate de pârâtul-reclamant persoană fizică, drept sediu social al unei societăți comerciale ce-i aparținea, nu este de natură să atragă competența secției comerciale, întrucât în speță nu s-a mai urmărit stabilirea vreunui drept sau obligații în privința societății comerciale, causa debendi vizând exclusiv drepturile și obligațiile stabilite între reclamanta-pârâtă P.B.A. și pârâtul-reclamant V.O. Mai mult, se reține că prin încheierea nr. 43815 din 3 august 2006, judecătorul delegat la registrul comerțului a dispus radierea SC S.V.O.S.C.S., prima instanță de fond admițând excepția lipsei capacității de folosință a acestei părți litigante.

Ca atare, Înalta Curte reține că tribunalul, trebuia la data soluționării excepției necompetenței materiale prin încheierea din 8 noiembrie 2007, să analizeze cauza acțiunii cu care au fost investite instanțele de judecată prin raportare la conținutul cererilor formulate de părți și al actului juridic în care se face referire la SC S.V.O.S.C.S., pronunțarea unei încheieri prin raportare exclusivă la analizarea competenței la data investirii instanțelor de judecată față de admiterea pe fond a excepției lipsei capacității de folosință a SC S.V.O.S.C.S., fiind dată cu aplicarea greșită a legii și încălcarea normelor de competență materială în speță. De altfel, se reține că între părțile în litigiu a mai existat un dosar civil privind constatarea nulității contractului de închiriere, cauză ce a pricinuit suspendarea judecății prezentului litigiu, și care a fost irevocabil soluționat de instanța civilă, societatea comercială nefiind parte în acest proces.

Față de reținerea incidenței, în speță, a excepției dirimante privind competența materială de soluționare a cauzei, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 159 și art. 159 C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 137 C. proc. civ. va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă-pârâtă și recurenta-pârâtă-reclamantă, va casa hotărârea instanței de apel și hotărârea tribunalului privind soluționarea acțiunii principale și a cererii reconvenționale cu privire la P.B.A. și V.M., dispunând trimiterea cauzei spre competență soluționare la Judecătoria sector 2. Totodată, Înalta Curte va menține soluția pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, cu privire la soluționarea excepției lipsei capacității de folosință față de SC S.V.O.S.C.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de recurenta - reclamantă P.B.A. și de recurenta-pârâtă V.M. împotriva deciziei nr. 96 din 22 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează decizia atacată și sentința nr. 3268 din 6 martie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în ceea ce privește acțiunea principală și cererea reconvențională având ca părți pe reclamanta P.B.A. și pârâta V.M. și trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sector 2 București. Menține dispozițiile sentinței nr. 3268 din 6 martie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială față de SC S.V.O.SCS București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2011.