ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7537/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 13245 din 20 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pronunțată în fond după casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr. 3045 din 24 noiembrie 2009 a I.C.C.J., secția comercială, s-a respins cererea precizată formulată de reclamantele SC A.T.I. SRL și SC S.G.P. SRL în contradictoriu cu pârâta R.A.T.B., ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, în fond după casare, prin cererea precizatoare depusă la data de 18 octombrie 2010, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la încetarea oricărei activități ilegale de transport public interjudețean de persoane pe traseele: București - S.S.; București-M.M.; București – V.; București - S.; București - C.; București –C.A.; București - C.C.

Prin urmare, reclamantele au învestit instanța cu o acțiune în realizare negativă, solicitând obligarea pârâtei să înceteze o faptă pretins a fi ilicită, respectiv transport public pe traseele menționate în acțiune. Pentru a verifica existența faptei ilicite, tribunalul a apreciat că se impune să analizeze legea pretins a fi încălcată de către pârâtă, sens în care a reținut următoarele: În cauză, dreptul invocat de reclamante constă în posibilitatea acestora de a desfășura activități de transport public interjudețean de persoane pe traseele indicate, în conformitate cu licențe ce le-au fost acordate. Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 50/2006 s-a aprobat protocolul de înființare, organizare, reglementare și control a prestației de transport public de călători desfășurat între Municipiul București și localități ale județului I.. Începând cu 17 martie 2006, R.A.T.B.

a desfășurat activitate de transport București - I. în temeiul protocolului încheiat la 17 martie 2006 între C.G.M.B. și Consiliul Județean I. Conform art. 5, protocolul a fost încheiat pe o perioadă de 1 an, cu posibilitatea prelungirii sale dacă nu era denunțat de nicio parte. Așadar, în anul 2007, pârâta R.A.T.B. era obligată să presteze serviciul de transport public de călători între București și I. în baza actelor administrative sus menționate. Reclamantele au invocat încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 92/2007. Este de necontestat că aceste dispoziții edictează principiile care trebuie să guverneze organizarea serviciului de transport public local de persoane și de mărfuri, numai că respectivele principii se impun a fi respectate de către activitatea administrației publice locale, persoană în competența căreia se află organizarea serviciului de transport public.

R.A.T.B. a fost înființată prin Decizia nr. 1179/1990 a Primăriei Municipiului București, fiind o regie autonomă al cărui principal obiect de activitate constă în desfășurarea transportului public. Așadar, pârâta nu este autoritatea care organizează această activitate. Prin urmare, nu se poate reține că pârâta încalcă principiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 92/2007, cât timp aceste principii se impun a fi respectate de activitatea administrației publice locale. Contrar celor susținute de reclamante, conform art. 1din Legea nr. 92/2007, serviciul de transport public local de persoane se realizează de autoritățile administrației publice locale.

Mai mult, conform art. 16 alin. (5) din Legea nr. 92/2007, unitățile administrativ-teritoriale se pot asocia între ele, conform legii, în vederea asigurării și dezvoltării serviciilor de transport public local de persoane prin curse regulate, precum și pentru exploatarea în interes comun „sistemului de transport public local de persoane prin curse regulate în condițiile legii". C.G.M.B. a înființat R.A.T.B. pentru realizarea transportului public, pârâtei nefiindu-i aplicabile dispozițiile privind licențe de transport și traseu. Tot municipalitatea s-a asociat cu Consiliul Județean I. în condițiile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 92/2007.

Conform art. 17 din Legea nr. 92/2007, consiliile locale, consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București au printre atribuții: asocierea intercomunitară în condițiile legii, în vederea realizării unor investiții de interes comun în domeniul infrastructurii tehnico-edilitare aferente sistemului de transport public local, precum și administrarea acestuia. Mai mult, prin O.U.G. nr. 6/2006 a fost modificat art. 23 din O.G. nr. 86/2001, arătându-se că, în cazul Județului I., C.G.M.B., de comun acord sau în asociere cu Consiliul Județean I., poate să înființeze, să organizeze, să reglementeze, să coordoneze și să controleze prestarea serviciului de transport public de călători desfășurat între București și I. Contrar celor susținute de reclamante, atâta timp cât actul administrativ reprezentat de hotărârea C.G.M.B., în temeiul căruia pârâta a prestat serviciul de transport, nu a fost desființat, nu se poate reține nelegalitatea sa.

De asemenea, protocolul din data de 17 martie 2006 este un act administrativ care nu a fost desființat în contencios administrativ, astfel încât efectele juridice produse de acest protocol sunt perfect legale. Reclamantele au invocat și art. 32 din Legea nr. 102/2006, respectiv art. 34 din P.U.G. nr. 109/2005, conform căruia „Transportul rutier public de persoane prin servicii regulate pe un traseu județean sau interjudețean se poate efectua de către operatorii de transport rutier numai pe baza licenței de traseu eliberate de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, perioada de valabilitate a acesteia fiind limitată de perioada de valabilitate a programului de transport. (2) Licența de traseu pentru transportul rutier public în trafic interjudețean se eliberează pentru fiecare cursă, iar în trafic județean, pentru fiecare traseu.

(3) Transportul rutier public de persoane prin servicii regulate în trafic județean și interjudețean se efectuează pe baza programelor de transport, perioada de valabilitate a acestora fiind de 3 ani." Art. 32 din Legea nr. 32/2006 nu este, însă, aplicabil în cauză deoarece nu ne aflăm în ipoteza acestei norme, iar pârâta nu necesită licențele prevăzute de aceste dispoziții, activitatea de transport fiind autorizată de C.G.M.B. Pin urmare, nu se poate reține săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite. Chiar dacă O.U.G. nr. 6/2006 a fost abrogată în 21 martie 2007, această împrejurare nu afectează validitatea protocolului de asociere încheiat între autoritățile publice București - I. Privitor la incidența dispozițiilor O.U.G.

nr. 109/2005, Tribunalul a constatat că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 3 pct. 40, transportul public de persoane între Municipiul București și Județul I. este considerat transport local, iar conform art. 2 1 , transportul public local se reglementează prin legi speciale, nu prin O.U.G. nr. 109. Cum aceste dispoziții legale nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, nu se poate reține săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite. Deoarece pârâta a desfășurat activitatea de transport de persoane în temeiul unor dispoziții emise de autoritățile administrației publice locale, persoane în competența cărora se află organizarea serviciului de transport public, nu se impunea participarea pârâtei la licitațiile câștigate de reclamante.

Astfel, nu se poate reține încălcarea de către pârâtă a Legii nr. 284/2002. În prezent, R.A.T.B. nu desfășoară activități de transport pe traseele menționate în acțiune (reclamanta, căreia îi incumba sarcina faptului pozitiv, nu a dovedit contrariul), astfel încât instanța nu o poate obliga să înceteze activitatea de transport. Totodată, reclamantele nu fac dovada că, în prezent, dețin licențe de traseu pentru transport rutier în trafic național, licențele expirând la 30 iunie 2008. Decizia I.C.C.J. obligă instanța să analizeze dacă în perioada în care reclamantele au deținut licența de transport, pârâta a desfășurat activități de transport. Tribunalul a reținut că pârâta a desfășurat activitate de transport, dar în baza unor acte emise de autoritățile administrației publice, producătoare de efecte juridice, nedesființate, astfel încât nu se poate reține că pârâta a săvârșit o faptă ilicită.

Totodată, din licențele prezentate de către reclamante nu a rezultat că acestea au un drept exclusiv de exploatare a traseelor indicate, în condițiile stipulate în licențele de traseu. împotriva sentinței susmenționate au declarat apel reclamantele. Prin decizia comercială nr. 397 din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins excepția tardivității apelului, invocată de intimata-pârâtă, ca nefondată, precum și apelul declarat de reclamante, ca nefondat. Pentru a respinge excepția tardivității apelului, curtea a reținut că reclamantelor nu le-a fost comunicată sentința ce face obiectul apelului cu respectarea dispozițiilor legale.

Pentru a respinge, pe fond, apelul reclamantelor, curtea a reținut, în esență, următoarele: Prin primul motiv de apel s-au contestat aprecierile instanței de fond privind desfășurarea de către pârâtă a activităților de transport în baza unor acte emise de autoritățile administrației publice, producătoare de efecte juridice, nedesființate. Apelantele au subliniat că actul ce a stat la baza motivării respingerii cererii, protocolul încheiat la 17 martie 2006, a fost revocat în data de 01 iulie 2008 chiar de către semnatarii acestuia, conform notificării aflate la dosarul de fond și comunicatului de presă emis de Primăria Municipiului București, probe ce nu au fost luate în considerare de către instanță.

Cu referire la aceste susțineri, Curtea a remarcat că acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 09 iunie 2008; reclamantele au contestat dreptul pârâtei R.A.T.B. de a desfășura activități de transport public de persoane pe traseele pentru care cele două societăți comerciale dețineau licențe de traseu. Pe calea cererii precizatoare depuse în ședința din 15 septembrie 2008, în cadrul primului ciclu procesual, dar și prin răspunsul la prima întrebare din interogatoriu, pârâta R.A.T.B. a recunoscut că a exercitat activități de transport pe aceste trasee în perioada 20 martie 2006-01 iulie 2008, în baza Protocolului încheiat la data de 17 martie 2006, și în perioada 26 noiembrie 2008-15 iunie 2010, în baza Protocolului încheiat la data de 26 noiembrie 2008, în temeiul O.U.G.

nr. 74 din 11 iunie 2008. Drept urmare, probele administrate în cauză, coroborate cu poziția procesuală a pârâtei R.A.T.B., determină concluzia potrivit căreia activitatea de transport a intimatei, desfășurată în baza Protocolului încheiat la data de 17 martie 2006, a încetat la 01 iulie 2008, reclamantele neadministrând dovezi care să susțină contrariul. În opinia Curții, revocarea unilaterală a Protocolului, invocată ca motiv de apel de către reclamante, nu are relevanță în cauză, atât timp cât după data revocării – 01 iulie 2008, pârâta nu a mai desfășurat activități de transport în baza acestui act administrativ.

Activitățile ulterioare, recunoscute de către intimata R.A.T.B., au avut loc în perioada 26 noiembrie 2008-15 iunie 2010, însă în baza unui alt act al autorităților publice locale, respectiv Protocolul încheiat la data de 26 noiembrie, emis în baza hotărârilor Consiliului Județean I. și a Consiliului General al Municipiului București, acte ce nu au fost anulate, retrase, revocate ori desființate. în consecință, această critică nu este de natură a atrage schimbarea hotărârii instanței de fond. Cel de-al doilea motiv de apel critică o greșită aplicare și interpretare de către instanța fondului a dispozițiilor legale incidente cauzei. Se susține de către apelantele-reclamante că legislația aplicabilă speței o reprezintă Legea nr. 102/2006, Legea nr. 92/2007 și O.U.G.

nr. 109/2005, acte normative de care instanța de fond a făcut abstracție. Contrar susținerilor apelantelor, instanța fondului a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, argumentele judecătorului valorificând norme legale invocate de apelante. Curtea a analizat acest motiv de apel prin raportare la legislația în vigoare după data 01 iulie 2007, dată de la care reclamatele-apelante s-au aflat în posesia licențelor de traseu pe care își susțin temeinicia cererii de chemare în judecată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 40 și pct. 48 din O.U.G. nr. 109/2005, transportul public de persoane între Municipiul București și Județul I., deci și transportul desfășurat de R.A.T.B. și a cărui legalitate este contestată de către cele două societăți comerciale, este considerat transport local, desfășurat pe traseu local, iar nu pe traseu interjudețean; totodată, art. 2 1 din O.U.G.

nr. 109/2005 stabilește că transportul public local se reglementează prin legi speciale. În materia transportului public local, norma specială este Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007 care, prin dispozițiile art. 1, consacră legal competența autorităților publice locale de organizare a serviciului public local de persoane; conform art. 3 alin. (1) din această lege, serviciile de transport public local fac parte din sfera serviciilor comunitare de utilitate publică și cuprind totalitatea acțiunilor și activităților de utilitate publică și de interes economic și social general desfășurate la nivelul unităților administrativ teritoriale, sub controlul, conducerea sau coordonarea autorităților administrative publice locale, în scopul asigurării transportului public local, precum și a transportului public județean de persoane.

Totodată, dispozițiile art. 16 din Legea nr. 92/2007 reglementează posibilitatea unităților administrativ teritoriale de a se asocia între ele, conform legii, în vederea asigurării și dezvoltării serviciilor de transport public local de persoane prin curse regulate. Valorificarea competentelor recunoscute de lege autorităților publice locale se face prin adoptarea de hotărâri sau emiterea de dispoziții, în aplicarea prevederilor art. 17 alin. (2) și (3) din Legea nr. 92/2007, potrivit cărora, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, autoritățile administrației publice locale adoptă hotărâri sau emit dispoziții, după caz. împotriva hotărârilor sau dispozițiilor autorităților administrației publice locale, persoanele fizice sau juridice interesate se pot adresa instanței de contencios administrativ.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 92/2007 la data de 22 aprilie 2007 și abrogarea O.U.G. nr. 6/2006 la data de 21 martie 2007 nu au fost de natură a înlătura efectele Protocolului de asociere încheiat între autoritățile publice București și I. în baza Hotărârii C.G.M.B., cu atât mai mult cu cât chiar dispozițiile art. 17 din Legea nr. 92/2007 consacră dreptul autorităților publice locale de a organiza serviciul public de transport local prin emiterea unor acte de natură administrativă. Drept urmare, legalitatea activității de transport a R.A.T.B. pe aceste trasee derivă din exercitarea lor în temeiul dispozițiilor emise de autoritățile administrației publice locale, persoane juridice în competența cărora se află și organizarea serviciului public, fără a fi condiționată de deținerea unor licențe de traseu.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 37 pct. 9 și 10 din Legea nr. 92/2007, licențele de traseu pentru transportul public local de persoane realizat prin curse regulate se eliberează de către autoritatea de autorizare pe baza hotărârii consiliului local, consiliului județean sau Consiliului General al Municipiului București, după caz, de dare în administrare sau a hotărârii de atribuire în gestiune delegată a serviciului de transport public local fără licitație, precum și a deciziei de acordare a gestiunii delegate realizate în urma licitațiilor. Valabilitatea licențelor de traseu este de maximum 3 ani. În cazul transportului public județean de persoane realizat prin curse regulate, licența de traseu se atribuie pe baza hotărârii comisiei paritare formate din reprezentanții consiliului județean și reprezentanții agenției A.R.R.

din județul respectiv și se emite de către agenția A.R.R. Prin urmare, legea specială impune ca în cazul în care sunt atribuite licențe de traseu, acestea să fie eliberate solicitanților în baza unor acte ale autorității publice locale, licențele fiind acte cu caracter subsecvent hotărârii autorităților unității administrativ teritoriale. În susținerea atribuțiilor și competențelor autorităților publice locale sunt și dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/2006. Cu referire la incidența dispozițiilor art. 34 din O.U.G. nr. 109/2005, este de observat că acestea au în vedere condițiile de desfășurare a transportului rutier public de persoane prin servicii regulate pe un traseu județean sau interjudețean.

Or, așa cum s-a arătat în considerentele anterior expuse, aceeași ordonanță califică prin art. 3 pct. 40 și pct. 48 transportul dintre Municipiul București și județul I. ca fiind transport local, iar nu transport pe traseu județean sau interjudețean. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au invocat, în drept, dispozițiile art. 304 1 pct. 7 și 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici: Instanța de apel a interpretat greșit prevederile Legii nr. 92/2007, făcând abstracție de art. 1-4 și 37 din respectivul act normativ, precum și de faptul că Legea nr. 92/2007 este o lege cadru ce se coroborează cu prevederile legilor speciale din domeniul transporturilor, și anume Legea nr. 102/2006 și O.U.G.

nr. 109/2005. Instanța de apel nu a arătat care act normativ scutește R.A.T.B. de a deține licențe de traseu, textele citate de instanță prevăzând în mod expres obligativitatea deținerii licențelor de traseu de către transportatori. Instanța de apel a formulat o motivare contradictorie, afirmând, pe de o parte, faptul că R.A.T.B. exercită în mod legal activități de transport fără a deține licențe de traseu, iar, pe de altă parte, a citat în susținerea argumentației dispozițiile art. 37 pct. 9 și 10 din Legea nr. 92/2007, conform cărora „Licențele de Traseu se eliberează pe baza hotărârii consiliului local...", text care prevede în mod clar obligativitatea deținerii licențelor de traseu. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului și excepția autorității de lucru judecat.

Prima excepție a fost motivată pe împrejurarea că recurentele și-au întemeiat recursul pe un text de lege inexistent, respectiv art. 304 1 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținându-se că indicarea unui temei legal inexistent echivalează cu nemotivarea în drept a recursului, situație în care, potrivit art. 306 C. proc. civ., recursul este nul. În motivarea celei de-a doua excepții, s-a arătat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., cât timp o cerere cu același obiect și cauză și între aceleași părți ca cele din prezentul litigiu, ce a format obiectul dosarului nr. 19881/3/2009 înregistrat în primă instanță la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost soluționată pe fond prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv decizia comercială nr. 84A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului reclamantelor de către instanța supremă.

În concluzie, intimata a solicitat admiterea excepției autorității de lucru judecat și, drept consecință, respingerea recursului ca nefondat, întrucât conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., o nouă judecare a unei acțiuni având același obiect, aceeași cauză juridică și între aceleași părți nu mai este posibilă. La întâmpinare au fost anexate cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială sub nr. 19881/3/2009, decizia comercială nr. 84A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială și extrase de pe portalul instanțelor privind soluțiile pronunțate în primă instanță, în apel și în recurs în Dosarul nr. 19881/3/2009.

Asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare și asupra recursului, supuse dezbaterii contradictorii a părților în ședința publică din 26 noiembrie 2012, Înalta Curte reține următoarele: 1. Excepția nulității recursului, susținută pe ideea inexistenței textului legal indicat prin cererea de recurs ca temei de drept al căii de atac, nu poate fi primită. Este adevărat că prin cererea de recurs s-au invocat, în drept, dispozițiile „art. 304 1 pct. 7 și 9 C. proc. civ.", fiind însă evidentă eroarea materială constând în menționarea indicelui 1 la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., cât timp din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că recurentele se plâng de motivarea contradictorie a hotărârii recurate, respectiv de pronunțarea acesteia cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, ceea ce configurează ipotezele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În consecință, recursul fiind motivat în drept prin raportare la cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., așa cum prevede art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sancțiunea nulității căii de atac prevăzută de acest text, raportat la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., nu este operantă în speță. 2. Excepția autorității de lucru judecat, invocată prin raportare la decizia comercială nr. 84A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, este fondată, potrivit celor ce succed.

Art. 1201 din vechiul C. civ., text în vigoare și în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., statuează că „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în justiție are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate". Prin urmare, autoritatea de lucru judecat este condiționată de existența unei triple identități - de obiect, cauză și părți - între prima cerere în judecată, rezolvată în mod irevocabil, și cea de-a doua, pendinte pe rolul instanței. Această triplă identitate se regăsește între cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 19881/3/2009, înregistrat în primă instanță pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, soluționată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, și cererea ce face obiectul prezentului litigiu.

Astfel, din examinarea deciziei comerciale nr. 84A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pronunțată în faza apelului în Dosarul nr. 19881/3/2009, reiese că în primul proces reclamantele SC A.T.I. SRL și SC S.G.P. SRL au chemat în judecată pe pârâta R.A.T.B., solicitând obligarea acesteia la încetarea oricărei activități ilegale de transport public interjudețean de persoane pe traseele: București - S.S.; București - M. -M.A.A.; București - V.; București - S.; București - C.; București - C.A.; București -C.C., deoarece aceste activități le creează grave prejudicii materiale, fiind desfășurate în mod ilegal, cu încălcarea normelor privind autorizațiile necesare efectuării transportului public, precum și cu încălcarea principiului concurenței loiale.

În drept, reclamantele au invocat Legea nr. 102/2006, Legea nr. 92/2007, Legea nr. 284/2002 și O.U.G. nr. 109/2005. Prin decizia comercială nr. 84A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, urmare a admiterii apelului declarat de pârâtă, sentința de fond a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii reclamantelor, ca neîntemeiată. Această decizie a rămas irevocabilă, recursul exercitat împotriva sa de reclamante fiind respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2985 din 01 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Rezultă că, primul proces dintre părți a fost soluționat în mod irevocabil pe fond, acțiunea reclamantelor fiind respinsă, ca neîntemeiată.

În litigiul pendinte, acțiunea este formulată de reclamantele SC A.T.I. SRL și SC S.G.P. SRL împotriva pârâtei R.A.T.B. Obiectul acțiunii, cu care instanța a rămas învestită în urma precizării formulate de reclamante la data de 18 octombrie 2010, constă în obligarea pârâtei la încetarea oricărei activități ilegale de transport public interjudețean de persoane pe traseele: București - S.S.; București-M.M.; București - V.; București - S.; București - C.; București -C.A.; București - C.C. În justificarea acestor pretenții, reclamantele au invocat prin cererea precizatoare menționată că activitățile de transport desfășurate de pârâtă le creează grave pagube materiale, fiind desfășurate în mod ilegal, cu încălcarea normelor privind autorizațiile necesare efectuării transportului public, precum și cu încălcarea principiului concurenței loiale.

Temeiul de drept invocat de reclamante prin cererea introductivă de instanță, nemodificat pe parcursul procesului, rezidă în Legea nr. 102/2006, Legea nr. 92/2007, Legea nr. 284/2002 și O.U.G. nr. 109/2005. Comparând elementele cererilor de chemare în judecată din cele două procese, se constată că între acestea există identitate de părți, obiect și cauză. Astfel, atât în primul proces, cât și în cel pendinte reclamante figurează SC A.T.I. SRL și SC S.G.P. SRL, pârâtă fiind R.A.T.B., iar obiectul este identic, acesta vizând în ambele procese obligarea pârâtei la încetarea oricărei activități ilegale de transport public interjudețean de persoane pe aceleași trasee.

În ceea ce privește cauza juridică, înțeleasă ca fundament (act sau fapt juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, și aceasta este identică în ambele litigii, constând într-un fapt ilicit cauzator de prejudicii - pretinsa efectuare de activități de transport cu încălcarea normelor privind autorizațiile necesare efectuării transportului public și a principiului concurenței loiale.

În concluzie, urmează a se reține că, în raport de decizia comercială nr. 84A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia din 01 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a soluționat pe fond o primă acțiune între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză ca în litigiul pendinte, în speță sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat prevăzute de art. 1201 C. civ., ceea ce se opune la reluarea judecății pe fond, în litigiul pendinte, a aceleiași cereri. Excepția autorității de lucru judecat se impune astfel a fi admisă, cu consecința că soluția de respingere a acțiunii, pronunțată în cauză în primă instanță și menținută în apel, se justifică în considerarea acestei excepții, cu substituirea motivării în sensul celor reținute în precedent.

Față de funcția extinctivă (negativă) a excepției autorității de lucru judecat, care împiedică o nouă judecată în fond atunci când există identitatea elementelor acțiunii, în speță nu mai este posibilă analizarea fondului litigiului, motiv pentru care criticile de fond din recursul reclamantelor nu pot fi primite. Pe cale de consecință, recursul reclamantelor, vizând aspecte de fond ale litigiului, apare ca nefondat în raport de admiterea excepției autorității de lucru judecat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția autorității de lucru judecat în raport de decizia comercială nr. 84 A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a-IV-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2985 din 1 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele SC A.T.I. SRL și SC S.G.P. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 397 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.