ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9122/2006

Asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată la 31 martie 2004, reclamanții V.C., V.G., V.S., V.Z. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Târgoviște solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caducitatea Decretului de expropriere nr. 201/1988. În motivarea cererii reclamanții au arătat că autorii lor au dobândit în proprietate, în anul 1940, imobilul din municipiul Târgoviște compus din construcții-casă de locuit și 1300 mp. Reclamanții au susținut că în anul 1988, prin decretul mai sus arătat, statul a expropriat parțial imobilul, anume o suprafață de 588 mp teren și construcțiile edificate însă, urmarea evenimentelor din anul 1989, măsura nu s-a mai executat cu privire la construcții ci doar cu privire la o suprafață de 406 mp.

Așa fiind, cum parte din imobilul mai sus descris nu a mai fost preluată de stat în mod efectiv, cerință impusă prin dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 467/1979 și cum atât terenul cât și construcția au rămas în posesia lor până în prezent, nefiind afectate de alte planuri de sistematizare, reclamanții au solicitat admiterea cererii dedusă judecății. Prin sentința civilă nr .661 din 6 octombrie 2004, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis cererea și a constatat caducitatea Decretului de expropriere nr. 201/1988. În motivarea hotărârii instanța a reținut că potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit de în cauză s-a constat că „terenul în suprafață de 1016 mp, din care pe o porțiune de 276 mp se află garaje” și „imobilul casă de locuit de pe terenul respectiv” se găseau la momentul expertizării în posesia reclamanților.

Ca atare, în raport de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, constatând că imobilul mai sus arătat nu a fost preluat în mod efectiv de stat și nu a fost utilizat în termen de 1 an potrivit scopului pentru care a fost expropriat, prima instanță a apreciat că se impune a se constata caducitatea decretului de expropriere. Prin decizia nr. 954 din 28 iunie 2005, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Târgoviște și a schimbat, în parte, sentința în sensul că a constatat caducitatea Decretului nr. 201/1988 numai în ceea ce privește suprafața de 262 mp teren situat în municipiul Târgoviște, județul Dâmbovița, identificată prin raportul de expertiză întocmit de inginer G.E.

În motivarea deciziei, instanța a reținut că din întreaga suprafață de 588 mp care a făcut obiectul exproprierii, doar pentru o suprafață de 326 mp scopul exproprierii a fost realizat, în prezent acest teren aparținând domeniului public al localității, în timp ce, pentru o suprafață de 262 mp scopul nu a fost realizat, motiv pentru care, pentru aceleași considerente de drept reținute și de prima instanță se impune a se constata parțial caducitatea actului de expropriere. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Târgoviște, invocând incidența art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâta arată că în mod greșit instanțele de fond au reținut caducitatea Decretul de expropriere nr. 201/1988 atâta timp cât o asemenea cauză de ineficacitate poate fi analizată numai cu privire la un act juridic valid care însă nu a produs efecte juridice datorită unui eveniment survenit după încheierea sa valabilă din cauze independente de voința autorului. Susține recurenta că o asemenea sancțiune nu era incidentă în cauza dedusă judecății dat fiind că decretul de expropriere a primit un început de executare, parte din terenul expropriat fiind ocupat de artere de circulație și blocuri de locuință, iar parte, aparținând domeniului privat al localității, fiind închiriat unor proprietari de garaje.

Totodată, recurenta susține că imobilul în litigiu se încadra în categoria celor al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001 și că atâta timp cât aceștia nu au înțeles să urmeze procedura legală prin acest act normativ, cererea lor de restituire a bunurilor expropriate formulată pe calea dreptului comun nu putea fi primită. Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte poate hotărî asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Identificarea imobilului în cazul cererilor prin care se urmărește de către parte reclamantă recunoașterea unui drept de proprietate, stabilirea calității de moștenitor ai foștilor proprietari ai imobilului a părții reclamante, identificarea titularului patrimoniului celui față de care s-a dispus măsura exproprierii și identificarea nemișcătorului pentru care s-a dispus o asemenea măsură sunt chestiuni de fapt esențiale, astfel de omisiuni echivalând cu o necercetare a fondului procesului. Totodată, față de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de judecată, are obligația de a se pronunța numai asupra obiectului cererii deduse judecății, caz în care, atunci când formulările date de partea reclamantă sunt confuze, în vederea stabilirii obiectului și a temeiului juridic al cererii, instanța are îndatorirea, respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare.

Or, în speță, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite ca, de altminteri, nici temeiului juridic al cererii deduse judecății, caz în care instanța de recurs se găsește în imposibilitate să exercite un control judiciar eficient cu privire la hotărârea recurată. Mai întâi că imobilele cu privire la care reclamanții urmăresc să li se recunoască calitatea de proprietari nu au fost identificate în afara oricărui dubiu iar regimul juridic al acestora nu a fost pe deplin stabilit. Mai apoi, instanțele de fond nu au stabilit motivat, prin trimitere la probatorii relevante, dacă aceste imobile, teren și construcții, despre care se afirmă că au făcut obiectul Decretul nr. 201/1988 au fost expropriate de stat în totalitate sau numai în parte, și în această din urmă situație, care parte a fost expropriată și respectiv, preluată în mod efectiv de stat.

În acest context al analizei este de menționat că potrivit actului de vânzare autentificat sub nr. 765 din 2 iulie 1940 cumpărătorii E. și N.V. au dobândit în proprietate „un petic de teren comun de casă în întindere de cca. 1300 mp situat pe raza comunei Târgoviște, și „casa aflătoare pe teren”. Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, cumpărătoarea V.E. a decedat la data de 14 decembrie 1978, având ca moștenitori pe V.P., V.C., V.G. și V.I., în calitate de descendenți-fii. Potrivit certificatului de deces depus la fila 2, dosar fond, cumpărătorul V.P. a decedat la data de 9 iulie 1999, fără a se depune un certificat de moștenitor, potrivit susținerilor reclamanților acesta având ca moștenitori pe V.S.

și V.Z. Ca atare, instanțele de fond aveau a verifica și stabili dacă imobilul dobândit de cumpărătorii mai sus menționați a făcut obiectul unei exproprieri în anul 1988 și din patrimoniul cui a fost expropriat și dacă măsura viza întregul imobil sau doar parte din acesta, din lucrările dosarului rezultând doar că până în prezent construcțiile nu ar fi fost demolate iar parte din teren este împrejmuită și că acestea s-ar afla în detenția numitului S.T., care este nepotul unuia dintre vecinii terenului, anume P.S. Așa fiind, cum împrejurările de fapt ale cauzei, pentru considerentele arătate, nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa hotărârile date de instanțele de fond și a trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În rejudecare, instanțele de fond vor analiza și vor stabili în afara oricărui dubiu calitatea reclamanților de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului care a făcut obiectul actului de cumpărare mai sus arătat.

Deosebit de aceasta, date fiind relațiile contradictorii comunicate de către pârâtă cu privire la întinderea imobilului care a făcut obiectul exproprierii ( fila 5 adresa 1066 din 8 februarie 1994: „un imobil și un teren de 588 mp; fila 10 adresa nr. 5624 din 22 iunie 1993”: „pe terenul în suprafață de 1300 (…) este amplasat un bloc de locuințe” instanțele vor ordona probatoriile care se impun pentru a stabili întinderea imobilului care a făcut obiectul exproprierii, respectiv a celui care a fost preluat în mod efectiv de stat, sens în care vor dispune depunerea la dosar cauzei și a Decretului de expropriere nr. 201/1988 cu anexele aferente precum și a procesului verbal de preluare efectivă întocmit de reprezentanți statului în executarea măsurii exproprierii.

Funcție de probatoriile administrate, instanțele de fond urmează a stabili dacă imobilul proprietatea autorilor invocați de reclamanți a făcut obiectul unei exproprieri și, în caz afirmativ, din patrimoniul cui a fost expropriat, dacă acesta a fost sau nu preluat în mod efectiv, în totalitate sau în parte, în patrimoniul statului și dacă scopul exproprierii a fost atins, respectiv, dacă acesta se identifică, în tot sau în parte, cu imobilul casă și teren, înscrise pe rolul fiscal al numitului S.T. și în ce bază s-a făcut această înscriere și, funcție de calificarea juridică dată cererii de chemare în judecată, vor dispune cu privire la temeinicia pretențiilor formulate de către reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a avut în vedere că în materia exproprierilor, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 cad acele imobile, construcții și terenuri, care au făcut obiectul preluării efective în patrimoniul statului, înțelegând prin aceasta că a operat o deposedare efectivă a fostului proprietar în sensul art. 2 din lege și că dreptul persoanei expropriate de a cere caducitatea actului de expropriere ori dreptul acesteia de a cere retrocedarea în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt drepturi distincte, care pot fi valorificate, pe cale separată de cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără ca proprietarului să i se poate opune, ca un fine de neprimire, faptul că nu și-a valorificat pretențiile în procedura prevăzută de acest din urmă act normativ de reparație.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Târgoviște împotriva deciziei civile nr. 954/A din 28 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia precum și sentința nr. 661 din 6 octombrie 2004 a Tribunalului Dâmbovița și trimite cauza pentru rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2006.