ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9122/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9122/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de

față, constată:

Prin cererea înregistrată la 31

martie 2004, reclamanții V.C., V.G., V.S., V.Z. au chemat în judecată

pe pârâta Primăria Municipiului Târgoviște solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate caducitatea Decretului

de expropriere nr. 201/1988.

În motivarea cererii

reclamanții au arătat că autorii lor au dobândit în proprietate,

în anul 1940, imobilul din municipiul Târgoviște compus din

construcții-casă de locuit și 1300 mp.

Reclamanții au susținut

că în anul 1988, prin decretul mai sus arătat, statul a expropriat

parțial imobilul, anume o suprafață de 588 mp teren și

construcțiile edificate însă, urmarea evenimentelor din anul 1989,

măsura nu s-a mai executat cu privire la construcții ci doar cu

privire la o suprafață de 406 mp.

Așa fiind, cum parte din imobilul

mai sus descris nu a mai fost preluată de stat în mod efectiv,

cerință impusă prin dispozițiile art. 4 din Decretul nr.

467/1979 și cum atât terenul cât și construcția au rămas în

posesia lor până în prezent, nefiind afectate de alte planuri de sistematizare,

reclamanții au solicitat admiterea cererii dedusă

judecății.

Prin sentința civilă nr

.661 din 6 octombrie 2004, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă,

a admis cererea și a constatat caducitatea Decretului de expropriere nr.

201/1988.

În motivarea hotărârii

instanța a reținut că potrivit concluziilor raportului de

expertiză întocmit de în cauză s-a constat că „terenul în

suprafață de 1016 mp, din care pe o porțiune de 276 mp se

află garaje” și „imobilul casă de locuit de pe terenul

respectiv” se găseau la momentul expertizării în posesia

reclamanților.

Ca atare, în raport de

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, constatând că imobilul

mai sus arătat nu a fost preluat în mod efectiv de stat și nu a fost

utilizat în termen de 1 an potrivit scopului pentru care a fost expropriat,

prima instanță a apreciat că se impune a se constata caducitatea

decretului de expropriere.

Prin decizia nr. 954 din 28 iunie

2005, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de pârâta

Primăria Municipiului Târgoviște și a schimbat, în parte,

sentința în sensul că a constatat caducitatea Decretului nr. 201/1988

numai în ceea ce privește suprafața de 262 mp teren situat în

municipiul Târgoviște, județul Dâmbovița, identificată prin

raportul de expertiză întocmit de inginer G.E.

În motivarea deciziei, instanța

a reținut că din întreaga suprafață de 588 mp care a

făcut obiectul exproprierii, doar pentru o suprafață de 326 mp

scopul exproprierii a fost realizat, în prezent acest teren aparținând

domeniului public al localității, în timp ce, pentru o

suprafață de 262 mp scopul nu a fost realizat, motiv pentru care,

pentru aceleași considerente de drept reținute și de prima

instanță se impune a se constata parțial caducitatea actului de

expropriere.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta Primăria Municipiului Târgoviște, invocând

incidența art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâta

arată că în mod greșit instanțele de fond au reținut

caducitatea Decretul de expropriere nr. 201/1988 atâta timp cât o asemenea

cauză de ineficacitate poate fi analizată numai cu privire la un act

juridic valid care însă nu a produs efecte juridice datorită unui

eveniment survenit după încheierea sa valabilă din cauze independente

de voința autorului.

Susține recurenta că o

asemenea sancțiune nu era incidentă în cauza dedusă

judecății dat fiind că decretul de expropriere a primit un

început de executare, parte din terenul expropriat fiind ocupat de artere de

circulație și blocuri de locuință, iar parte,

aparținând domeniului privat al localității, fiind închiriat

unor proprietari de garaje.

Totodată, recurenta

susține că imobilul în litigiu se încadra în categoria celor al

căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001 și

că atâta timp cât aceștia nu au înțeles să urmeze procedura

legală prin acest act normativ, cererea lor de restituire a bunurilor

expropriate formulată pe calea dreptului comun nu putea fi primită.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte poate hotărî asupra fondului pricinii în toate cazurile

în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Identificarea imobilului în cazul

cererilor prin care se urmărește de către parte reclamantă

recunoașterea unui drept de proprietate, stabilirea calității de

moștenitor ai foștilor proprietari ai imobilului a părții

reclamante, identificarea titularului patrimoniului celui față de

care s-a dispus măsura exproprierii și identificarea

nemișcătorului pentru care s-a dispus o asemenea măsură

sunt chestiuni de fapt esențiale, astfel de omisiuni echivalând cu o

necercetare a fondului procesului.

Totodată, față de

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de

judecată, are obligația de a se pronunța numai asupra obiectului

cererii deduse judecății, caz în care, atunci când formulările

date de partea reclamantă sunt confuze, în vederea stabilirii obiectului

și a temeiului juridic al cererii, instanța are îndatorirea,

respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară

precizările necesare.

Or, în speță,

împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite ca, de

altminteri, nici temeiului juridic al cererii deduse judecății, caz

în care instanța de recurs se găsește în imposibilitate să

exercite un control judiciar eficient cu privire la hotărârea

recurată.

Mai întâi că imobilele cu

privire la care reclamanții urmăresc să li se recunoască

calitatea de proprietari nu au fost identificate în afara oricărui dubiu

iar regimul juridic al acestora nu a fost pe deplin stabilit.

Mai apoi, instanțele de fond nu

au stabilit motivat, prin trimitere la probatorii relevante, dacă aceste

imobile, teren și construcții, despre care se afirmă că au

făcut obiectul Decretul nr. 201/1988 au fost expropriate de stat în

totalitate sau numai în parte, și în această din urmă

situație, care parte a fost expropriată și respectiv,

preluată în mod efectiv de stat.

În acest context al analizei este de

menționat că potrivit actului de vânzare autentificat sub nr. 765 din

2 iulie 1940 cumpărătorii E. și N.V. au dobândit în proprietate

„un petic de teren comun de casă în întindere de cca. 1300 mp situat pe

raza comunei Târgoviște, și „casa aflătoare pe teren”.

Potrivit actelor de stare

civilă depuse la dosar, cumpărătoarea V.E. a decedat la data de

14 decembrie 1978, având ca moștenitori pe V.P., V.C., V.G. și V.I.,

în calitate de descendenți-fii.

Potrivit certificatului de deces

depus la fila 2, dosar fond, cumpărătorul V.P. a decedat la data de 9

iulie 1999, fără a se depune un certificat de moștenitor,

potrivit susținerilor reclamanților acesta având ca moștenitori

pe V.S. și V.Z.

Ca atare, instanțele de fond

aveau a verifica și stabili dacă imobilul dobândit de

cumpărătorii mai sus menționați a făcut obiectul unei

exproprieri în anul 1988 și din patrimoniul cui a fost expropriat și

dacă măsura viza întregul imobil sau doar parte din acesta, din

lucrările dosarului rezultând doar că până în prezent

construcțiile nu ar fi fost demolate iar parte din teren este

împrejmuită și că acestea s-ar afla în detenția numitului

S.T., care este nepotul unuia dintre vecinii terenului, anume P.S.

Așa fiind, cum

împrejurările de fapt ale cauzei, pentru considerentele arătate, nu

au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte urmează a admite recursul, a

casa hotărârile date de instanțele de fond și a trimite cauza

spre rejudecare aceluiași tribunal.

În rejudecare, instanțele de

fond vor analiza și vor stabili în afara oricărui dubiu calitatea

reclamanților de moștenitori ai foștilor proprietari ai

imobilului care a făcut obiectul actului de cumpărare mai sus

arătat.

Deosebit de aceasta, date fiind

relațiile contradictorii comunicate de către pârâtă cu privire

la întinderea imobilului care a făcut obiectul exproprierii ( fila 5

adresa 1066 din 8 februarie 1994: „un imobil și un teren de 588 mp; fila

10 adresa nr. 5624 din 22 iunie 1993”: „pe terenul în suprafață de

1300 (…) este amplasat un bloc de locuințe” instanțele vor ordona

probatoriile care se impun pentru a stabili întinderea imobilului care a

făcut obiectul exproprierii, respectiv a celui care a fost preluat în mod

efectiv de stat, sens în care vor dispune depunerea la dosar cauzei și a

Decretului de expropriere nr. 201/1988 cu anexele aferente precum și a

procesului verbal de preluare efectivă întocmit de reprezentanți

statului în executarea măsurii exproprierii.

Funcție de probatoriile

administrate, instanțele de fond urmează a stabili dacă imobilul

proprietatea autorilor invocați de reclamanți a făcut obiectul

unei exproprieri și, în caz afirmativ, din patrimoniul cui a fost

expropriat, dacă acesta a fost sau nu preluat în mod efectiv, în

totalitate sau în parte, în patrimoniul statului și dacă scopul

exproprierii a fost atins, respectiv, dacă acesta se identifică, în

tot sau în parte, cu imobilul casă și teren, înscrise pe rolul fiscal

al numitului S.T. și în ce bază s-a făcut această înscriere

și, funcție de calificarea juridică dată cererii de chemare

în judecată, vor dispune cu privire la temeinicia pretențiilor

formulate de către reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, Înalta

Curte a avut în vedere că în materia exproprierilor, în domeniul de

aplicare al Legii nr. 10/2001 cad acele imobile, construcții și

terenuri, care au făcut obiectul preluării efective în patrimoniul

statului, înțelegând prin aceasta că a operat o deposedare

efectivă a fostului proprietar în sensul art. 2 din lege și că

dreptul persoanei expropriate de a cere caducitatea actului de expropriere ori

dreptul acesteia de a cere retrocedarea în temeiul art. 35 din Legea nr.

33/1994 sunt drepturi distincte, care pot fi valorificate, pe cale

separată de cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără

ca proprietarului să i se poate opune, ca un fine de neprimire, faptul

că nu și-a valorificat pretențiile în procedura

prevăzută de acest din urmă act normativ de reparație.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

Primăria Municipiului Târgoviște împotriva deciziei civile nr. 954/A

din 28 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Casează decizia precum și

sentința nr. 661 din 6 octombrie 2004 a Tribunalului Dâmbovița

și trimite cauza pentru rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2006.