ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10367/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10367/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 4 septembrie 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a, reclamanta

T.(S.)R.M. a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului

București, Municipiul București prin Primar general, B.E. și P.G., solicitând

ca în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a art. 12 lit. a) combinat cu art.

1 pct. 4 din H.G. nr. 11/1997 instanța, prin sentință:

- să constate nulitatea titlului de

proprietate al statului, creat în condițiile Decretului nr. 92/1950, asupra

imobilului din sector 1, compus din teren și construcții;

- să oblige pe pârâți să-i predea în

deplină proprietate și pașnică folosință imobilul menționat;

- să constate inopozabilitatea și

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 475/1998 încheiat de SC R. SA

cu pârâtele B.E. și P.G.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

reclamanta este moștenitoarea sezinară a tatălui său, T.N., care era

proprietarul imobilului în litigiu, naționalizat abuziv prin Decretul nr.

92/1950. Acest act normativ contravenea prevederilor constituționale și

reglementărilor internaționale, iar statul, neavând titlu valabil, nu putea să

vândă imobilul.

Tribunalul București, secția a V-a,

prin sentința civilă nr. 61 din 24 ianuarie 2001, a respins ca nefondate

excepțiile lipsei calității procesuale active și de inadmisibilitate a

acțiunii. Pe fond, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se că

reclamanta, ca moștenitoare sezinară, are de drept posesia moștenirii, însă nu

a făcut dovada că imobilul din str. C. nr. 19 este același cu cel din str. G.

nr. 19 iar pe de altă parte, că părinții săi făceau parte din categoriile

socio-profesionale exceptate de la naționalizare în baza Decretului nr.

92/1950.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia civilă nr. 574 din 19 decembrie 2001, a respins

apelul ca nefondat, reiterând motivarea instanței de fond.

Recursul formulat de reclamantă

împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 2598 din 17

iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, care a casat ambele hotărâri cu

trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la același tribunal, stabilind că

instanțele:

- nu au examinat condițiile

specifice ale acțiunii în revendicare cu care au fost investite, inclusiv sub

aspectul titularului dreptului;

- nu s-a rezolvat, pe bază de

probatorii certe, problema identificării fizice a imobilului în litigiu.

În rejudecare, cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

4152/2003.

Reanalizând actele și lucrările

dosarului, instanța a pronunțat sentința civilă nr. 612 din 25 iunie 2004, prin

care a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și în

consecință a respins acțiunea.

S-a reținut în esență că reclamanta,

deși este în mod necontestat, potrivit codului civil, un moștenitor sezinar, nu

a făcut nici un act sau fapt juridic de acceptare, expresă sau tacită, a

moștenirii, astfel încât eventualele drepturi cu privire la imobil nu i-au

putut fi transmise pe cale succesorală.

Prin apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe, ea a susținut că moștenitorul sezinar dobândește,

ope

legis

, exercițiul tuturor acțiunilor patrimoniale în litigiile în care ar

fi putut figura defunctul, inclusiv cele petitorii și posesorii, astfel încât

are calitate procesuală activă.

Curtea de Apel București, secția a

VII-a, prin decizia civilă nr. 259 din 28 martie 2005, a respins apelul ca

nefondat cu o motivare similară celei a instanței de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, invocând în mod generic dispozițiile art. 304 pct. 7-10 C.

proc. civ. și susținând în esență că în mod greșit acțiunea a fost respinsă

pentru lipsa calității procesuale active.

S-a arătat sub un prim aspect că această

problemă a fost soluționată în mod corect prin sentința nr. 61 din 24 ianuarie

2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, respingerea acțiunii având

alte temeiuri iar decizia Curții Supreme de Justiție nu a modificat cele

reținute la fond. În aceste condiții, pe aspectul calității procesuale active

operează autoritatea de lucru judecat iar reclamantei i s-a creat o situație

mai grea în propria cale de atac.

O a doua mare critică vizează

împrejurarea că moștenitorul sezinar, cum este reclamanta, nu trebuie să facă

nici o dovadă a acceptării succesiunii și este în drept să exercite toate

acțiunile autorului său. Pe de altă parte, certificatul de moștenitor emis în

favoarea numitei T.M., soția supraviețuitoare a defunctului, este nelegal și nu

poate produce efecte.

Intimatele-pârâte P.G. și B.E. au

formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând actele și lucrările

dosarului în contextul criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursul

este nefondat în sensul considerațiilor ce succed.

Sub un prim aspect, sentința civilă

nr. 61 din 24 ianuarie a Tribunalului București, secția a V-a, prin care

reclamanta arată că i s-a recunoscut calitatea procesuală activă, a fost casată

prin decizia nr. 2598 din 17 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție. Or,

potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea casată nu are nici o

putere”, cu atât mai puțin autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, decizia menționată

a Curții Supreme de Justiție îndrituia instanța de trimitere să verifice

întrunirea condițiilor de exercitare a acțiunii în revendicare, inclusiv sub

aspectul titularului dreptului subiectiv, ceea ce s-a și realizat.

Nu poate fi primită nici susținerea

recurentei-reclamante în sensul agravării situației în propria cale de atac.

Faptul că în fond după casare acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității

procesuale active iar nu ca neîntemeiată nu constituie o încălcare a regulii

non

reformatio in pejus

.

În ceea ce privește situația

juridică a reclamantei, moștenitor sezinar neacceptant, soluția instanțelor

este de asemenea corectă, neputând fi primită teza potrivit căreia moștenitorii

sezinari nu trebuie să facă dovada acceptării succesiunii, fiind suficient

să-și probeze calitatea menționată.

Potrivit dispozițiilor care

guvernează materia, sezina conferă moștenitorului posibilitatea de jure de a

intra în stăpânirea bunurilor succesorale, fără a fi necesară atestarea

prealabilă a calității sale de succesor pe cale notarială sau judecătorească.

Această posibilitate (vocație)

trebuie însă valorificată de moștenitorul sezinar prin manifestarea sa de

voință în sensul preluării bunurilor succesorale. Această stăpânire în fapt a

bunurilor are o dublă semnificație juridică: pe de o parte, are valoarea de

acceptare a succesiunii iar pe de altă parte înseamnă manifestarea voinței de a

uza de dreptul pe care îl conferă sezina.

În cazul în care moștenitorul

sezinar nu face dovada că și-a exercitat dreptul prevăzut de art. 653 alin. (1)

C. civ. prin intrarea în posesiunea bunurilor succesorale, nu se poate

considera că el și-ar transforma vocația în calitate efectivă. Aceasta deoarece

conform dispozițiilor art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face

acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine”.

Or, reclamanta nu a făcut niciodată

vreo dovadă că ar fi preluat bunuri succesorale.

Acceptarea tezei contrare, susținută

de recurentă, ar conduce,

per absurdum

, la consecința că toți

moștenitorii sezinari sunt obligați să accepte moștenirea, cu activ și cu

pasiv, ceea ce contravine tuturor principiilor de drept succesoral.

Așa cum este unanim admis în

doctrină, sezina nu are legătură cu acceptarea sau renunțarea la o succesiune.

De aceea art. 700 C. civ., care prevede că dreptul de a accepta moștenirea se

prescrie într-un termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii, nu face nici o

distincție între moștenitorii sezinari și cei nesezinari.

În fine, nici aserțiunile privitoare

la nelegalitatea calificativului de moștenitor emis pe numele soției

supraviețuitoare, T.M., nu pot fi primite. El nu a fost anulat pe cale

judecătorească și își produce efectele până la o eventuală desființare, făcând

dovadă deplină în privința calității de moștenitor. De altfel, în temeiul lui

T.M. a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului de la etajul 1

al imobilului în litigiu și a primit despăgubiri pentru apartamentele de la

parter și de la etajul II mansardă.

Față de această situație, concluzia

instanțelor în sensul că T.M. este unica moștenitoare a defunctului,

beneficiind de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 112/1995 iar reclamanta nu

are calitate procesuală activă în acțiunea în revendicarea aceluiași bun, este

în întregime corectă.

În consecință, recursul declarat de

reclamantă urmează a fi respins ca nefondat, potrivit prevederilor art. 321

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta T.(S.)R.M., împotriva deciziei 259/A din 28 martie 2005, a Curții de

Apel București, secția a VII-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2005.