ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1014/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 25 ianuarie 2006, reclamanta P.O.C.P. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin A.V.A.S. București și T.R. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare acțiuni nr. CJ 21 din 9 octombrie 2003 intervenit între părți, prin care a fost înstrăinat pachetul de acțiuni al statului deținut la SC S. SA, invocând art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în formularea în vigoare la data încheierii actului și prin care se interzice înstrăinarea unor astfel de imobile până la reglementarea regimului lor juridic respectiv, art. 20 (actualmente art. 21) din aceeași lege, prin care se dispune că imobilele deținute de o societate comercială la care statul este acționar, vor fi restituite persoanei îndreptățite.

A mai invocat în susținerea acțiunii sale și dispozițiile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, privind regimul imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 720 din 28 februarie 2005, a admis excepția și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a pronunțat decizia comercială nr. 566 din 2 noiembrie 2006 și a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel a reținut, în esență, că nu imobilul revendicat a făcut obiectul contractului de privatizare, ci acțiunile emise de SC S. SA încât, analiza primei instanțe, realizată din perspectiva interesului cererii, a avut premise corecte, calitatea părții reclamante de a cere nulitatea absolută a contractului trebuind corelată cu folosul efectiv realizabil de parte prin promovarea unei asemenea acțiuni.

Or, desființarea contractului având ca scop reîntoarcerea acțiunilor în portofoliul statului, nu presupune o reîntoarcere a imobilului revendicat în proprietatea statului, acesta rămânând în patrimoniul SC S. SA, iar drepturile reclamantei nu sunt protejate corespunzător prin efectul nulității contractului de privatizare, căci soluționarea nu depinde de persoana care deține în portofoliu acțiunile ci se face conform art. 21 – art. 25 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor Metodologice de aplicare unitară a legii, potrivit condițiilor impuse de lege la data intrării în vigoare, către și de către persoana juridică deținătoare la acel moment. S-a concluzionat astfel că, nu este justificată interpretarea dată de reclamantă dispozițiilor art. 21 din aceeași lege, potrivit căreia obligația de restituire în natură a imobilului revendicat nu mai subzistă prin înstrăinarea ulterioară a participațiilor statului la SC S. SA.

Reclamanta a formulat recurs invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că hotărârea este pronunțată cu încălcarea legii deoarece procedura de restituire a imobilului în cauză nu este reglementată de art. 25 din Legea nr. 10/2001 ci de O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005.

De asemenea, instanța de apel făcând trimitere la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 a ignorat faptul că numai acele societăți comerciale la care statul este acționar ori asociat majoritar pot fi obligate să restituie imobilele foștilor proprietari (cu excepția cultelor religioase) or, în urma înstrăinării pachetului majoritar condiția nu mai poate fi îndeplinită, iar scopul indisponibilizării, în vederea păstrării posibilității restituirii în natură a imobilelor abuziv etatizate, nu mai poate fi atins, în acest sens fiind și prevederile art. 20.1 alin. (2) și (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, astfel că acțiunea trebuia admisă.

Recursul este nefondat. Reclamanta a invocat drept temei juridic al acțiunii în nulitate atât dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cât și dispozițiile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost modificată ulterior încheierii actului juridic a cărui desființare s-a pretins, încât, corect, instanța de apel, în limitele investirii instanței de fond a analizat legalitatea hotărârii și s-a pronunțat pe excepție și nu pe fond prin raportare la dispozițiile în vigoare la momentul încheierii acestuia, dispozițiile din legea specială invocate intrând în vigoare ulterior și neputând deci, retroactiva. Totodată, chiar dacă trebuie admis că legiuitorul a instituit prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sub sancțiunea nulității, interdicția de înstrăinare a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase până la reglementarea regimului lor juridic, interdicție preluată apoi și prin art. 7 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 797/2005, interdicția nu vizează și înstrăinarea pachetelor de acțiuni ale statului la societățile comerciale deținătoare ale acestor bunuri, niciun alt text de lege neinterzicând sau dispunând suspendarea procesului de privatizare prin vânzarea pachetelor de acțiuni ale statului ci, doar vânzarea activelor de acest fel în cadrul procedurilor de privatizare, ceea ce nu face obiectul contractului contestat în cauză.

Din această perspectivă instanța de apel a apreciat lipsa interesului recurentei reclamante și, pe cale de consecință, a calității sale procesuale, nefiind incidente dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și deci, nici invocarea dispozițiilor art. 21 alin. (20) din aceeași lege și art. 20.1 alin. (2) și (3) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu este justificată sub aspectul soluționării excepției, față de regimul juridic al nulității în această materie. Cât privește analizarea interesului prin prisma dreptului recurentei reclamante la reparație în natură și nu prin echivalent, excede obiectului analizei în această cauză astfel că, pentru toate argumentele de mai sus și aplicând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a reține că motivele de recurs invocate nu sunt fondate încât recursul va fi respins. Văzând și art. 274 C. proc. civ., recurenta reclamantă va fi obligată către intimatul pârât T.R. la 1.200 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta P.O.C.P. Târgu Mureș împotriva deciziei nr. 566 din 2 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatului T.R. suma de 1.200 lei, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2007.