ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1014/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1014/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

25 ianuarie 2006, reclamanta P.O.C.P. a solicitat în contradictoriu cu Statul

Român prin A.V.A.S. București și T.R. să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare cumpărare acțiuni nr. CJ 21 din 9 octombrie 2003

intervenit între părți, prin care a fost înstrăinat pachetul de acțiuni al

statului deținut la SC S. SA, invocând art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în formularea în vigoare la data încheierii actului și prin care se interzice

înstrăinarea unor astfel de imobile până la reglementarea regimului lor juridic

respectiv, art. 20 (actualmente art. 21) din aceeași lege, prin care se dispune

că imobilele deținute de o societate comercială la care statul este acționar,

vor fi restituite persoanei îndreptățite.

A mai invocat în susținerea

acțiunii sale și dispozițiile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000,

modificată prin Legea nr. 247/2005, privind regimul imobilelor care au

aparținut cultelor religioase din România.

Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 720 din 28 februarie 2005, a

admis excepția și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără

calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe,

reclamanta a declarat apel.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, a pronunțat decizia comercială nr. 566 din 2 noiembrie 2006

și a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel

a reținut, în esență, că nu imobilul revendicat a făcut obiectul contractului

de privatizare, ci acțiunile emise de SC S. SA încât, analiza primei instanțe,

realizată din perspectiva interesului cererii, a avut premise corecte,

calitatea părții reclamante de a cere nulitatea absolută a contractului

trebuind corelată cu folosul efectiv realizabil de parte prin promovarea unei

asemenea acțiuni.

Or, desființarea

contractului având ca scop reîntoarcerea acțiunilor în portofoliul statului, nu

presupune o reîntoarcere a imobilului revendicat în proprietatea statului, acesta

rămânând în patrimoniul SC S. SA, iar drepturile reclamantei nu sunt protejate

corespunzător prin efectul nulității contractului de privatizare, căci

soluționarea nu depinde de persoana care deține în portofoliu acțiunile ci se

face conform art. 21 – art. 25 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor Metodologice

de aplicare unitară a legii, potrivit condițiilor impuse de lege la data

intrării în vigoare, către și de către persoana juridică deținătoare la acel

moment.

S-a concluzionat astfel că,

nu este justificată interpretarea dată de reclamantă dispozițiilor art. 21 din aceeași

lege, potrivit căreia obligația de restituire în natură a imobilului revendicat

nu mai subzistă prin înstrăinarea ulterioară a participațiilor statului la SC S.

SA.

Reclamanta a formulat recurs

invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că

hotărârea este pronunțată cu încălcarea legii deoarece procedura de restituire

a imobilului în cauză nu este reglementată de art. 25 din Legea nr. 10/2001 ci

de O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005.

De asemenea, instanța de

apel făcând trimitere la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 a ignorat

faptul că numai acele societăți comerciale la care statul este acționar ori

asociat majoritar pot fi obligate să restituie imobilele foștilor proprietari

(cu excepția cultelor religioase) or, în urma înstrăinării pachetului majoritar

condiția nu mai poate fi îndeplinită, iar scopul indisponibilizării, în vederea

păstrării posibilității restituirii în natură a imobilelor abuziv etatizate, nu

mai poate fi atins, în acest sens fiind și prevederile art. 20.1 alin. (2) și (3)

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 498/2003, astfel că acțiunea trebuia admisă.

Recursul este nefondat.

Reclamanta a invocat drept

temei juridic al acțiunii în nulitate atât dispozițiile art. 8 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 cât și dispozițiile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000,

astfel cum a fost modificată ulterior încheierii actului juridic a cărui

desființare s-a pretins, încât, corect, instanța de apel, în limitele

investirii instanței de fond a analizat legalitatea hotărârii și s-a pronunțat

pe excepție și nu pe fond prin raportare la dispozițiile în vigoare la momentul

încheierii acestuia, dispozițiile din legea specială invocate intrând în

vigoare ulterior și neputând deci, retroactiva.

Totodată, chiar dacă trebuie

admis că legiuitorul a instituit prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

sub sancțiunea nulității, interdicția de înstrăinare a imobilelor ce au

aparținut cultelor religioase până la reglementarea regimului lor juridic,

interdicție preluată apoi și prin art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și republicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 797/2005, interdicția nu vizează și înstrăinarea

pachetelor de acțiuni ale statului la societățile comerciale deținătoare ale

acestor bunuri, niciun alt text de lege neinterzicând sau dispunând suspendarea

procesului de privatizare prin vânzarea pachetelor de acțiuni ale statului ci,

doar vânzarea activelor de acest fel în cadrul procedurilor de privatizare,

ceea ce nu face obiectul contractului contestat în cauză.

Din această perspectivă

instanța de apel a apreciat lipsa interesului recurentei reclamante și, pe cale

de consecință, a calității sale procesuale, nefiind incidente dispozițiile art.

8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și deci, nici invocarea dispozițiilor art. 21

alin. (20) din aceeași lege și art. 20.1 alin. (2) și (3) din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu este justificată sub

aspectul soluționării excepției, față de regimul juridic al nulității în

această materie.

Cât privește analizarea

interesului prin prisma dreptului recurentei reclamante la reparație în natură

și nu prin echivalent, excede obiectului analizei în această cauză astfel că,

pentru toate argumentele de mai sus și aplicând dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., urmează a reține că motivele de recurs invocate nu sunt fondate

încât recursul va fi respins.

Văzând și art. 274 C. proc.

civ., recurenta reclamantă va fi obligată către intimatul pârât T.R. la 1.200

lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta P.O.C.P. Târgu Mureș împotriva deciziei nr. 566 din 2 noiembrie

2006 a Curții de Apel București, ca nefondat.

Obligă recurenta să

plătească intimatului T.R. suma de 1.200 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2007.