Bartos împotriva României

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 12050/02) îndreptată împotriva României și înaintată de o cetățeancă a acestui stat, D-na Doina Elena Bartos („reclamanta"), Curții pe 11 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta, care a fost admisă la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentată de D-na Dan Sergiu Oprea, avocat la Brașov. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta acestuia, D-na R. Rizoiu, apoi de D-na B. Rămășcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta susținea o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, precum și o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, din cauza anulării unui hotărâre definitivă în urma introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general.

Pe 11 martie 2005, președintele secțiunii a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că admisibilitatea și caracterul legal al cauzei vor fi examinate simultan. PE FAPT I.

După ce reclamanta s-a stabilit în străinătate în 1989, Statul a preluat posesia unui bun imobil, compus dintr-o casă și terenul aferent, care aparținea reclamantei.

În 1992, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță din Brașov cu o acțiune de revendicare a bunului amintit. Prin hotărârea din 14 aprilie 1993, tribunalul a admis acțiunea. Această hotărâre a devenit definitivă pe 20 aprilie 1994.

Prin hotărârea din 4 octombrie 1994, tribunalul de primă instanță din Brașov a hotărât că soții L., chiriaș ocupând imobilul din 1989 în vertu al unui contract de chirie încheiat cu Statul, trebuia să încheie un nou contract de chirie cu reclamanta.

Pe 9 mai 1995, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare introdus de procurorul general împotriva hotărârii din 14 aprilie 1993.

Prin contract încheiat pe 11 octombrie 1996 cu Statul, soții L. au cumpărat imobilul. Cu toate acestea, acțiunea reclamantei în anulare a acestui contract a fost admisă prin hotărârea din 6 martie 1997 a tribunalului de primă instanță din Brașov. Această hotărâre a devenit definitivă pe 7 decembrie 1998 în urma respingerii recursului format de soții L.

În acest timp, prin hotărârea din 27 iunie 1995, tribunalul de primă instanță din Brașov a admis o nouă acțiune de revendicare introdusă de reclamantă împotriva Statului. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 9 octombrie 1998 a curții de apel din Brașov.

Pe 15 noiembrie 1999, reclamanta a inițiat o procedură de expulzare a soților L., în urma căreia, pe 31 martie 2000, a preluat din nou posesia imobilului.

Prin acțiune introdusă pe 2 august 1999 în fața tribunalului de primă instanță din Brașov, soții L. au cerut reclamantei rambursarea costului lucrărilor pe care le-au efectuat în casă.

Reclamanta a format o cerere reconvențională prin care a cerut daunele și prejudiciile pentru diverse deteriorări ale casei, cât și chiriile pe care soții L. ar fi trebuit, după spusele ei, să i le plătească din 1 iunie 1994.

Prin hotărârea din 27 octombrie 2000, bazîndu-se pe concluziile a două expertize tehnice și pe constatările personale ale judecătorului cu ocazia unei deplasări la fața locului, tribunalul a respins acțiunea principală și cererea reconvențională. A estimat că foștii chiriaș nu aveau dreptul să le fie rambursate costurile lucrărilor, fiindcă le-au efectuat în absența autorizațiilor legale. Cât privește cererea reclamantei, a judecat că lucrările respective nu constituiau deteriorări ale casei și că soții L. nu erau obligați să-i plătească chiriile, din moment ce nu încheiseră niciun contract de chirie cu ea.

La apelul reclamantei, prin hotărârea din 24 aprilie 2001, tribunalul județean din Brașov a judecat că lucrările efectuate nu erau nici utile nici de natură să crească valoarea imobilului, ci au deteriorat imobilul.

Bazîndu-se pe hotărârea din 4 octombrie 1994 a tribunalului de primă instanță din Brașov, care condamnase soții L. să încheie un contract de chirie cu reclamanta, cât și pe faptul că contractul lor de achiziție a imobilului fusese anulat, tribunalul a estimat că trebuiau să plătească reclamantei suma chiriilor pentru perioada din 1 iunie 1994 până la 15 noiembrie 1999.

De asemenea, i-a condamnat la plata unei indemnizații pentru reabilitarea imobilului, cât și la rambursarea cheltuielilor și costurilor, total 84.741.747 lei români (ROL).

La recursul soților L., această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 24 septembrie 2001 a curții de apel din Brașov.

În cursul lunii noiembrie 2001, reclamanta a vândut imobilul unui terț.

La finele lunii martie 2002, soții L. au plătit reclamantei suma alocată de tribunalul județean.

La o dată neprecizată, la cererea soților L., procurorul general a format în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva hotărârii tribunalului de primă instanță și a celor două hotărâri ale tribunalului județean și curții de apel.

A susținut că în interpretarea documentelor dosarului și a legislației interne, tribunalele au comis greșeli grave de droit, ducând la o soluție incorectă a litigiului. A susținut că lucrările efectuate de soții L. erau necesare și utile și au crescut valoarea imobilului. Cât privește plata chiriilor, a estimat că în absența unui contract de chirie, nu erau datorite.

Invocând principiul autorității lucrului judecat al hotărârii din 24 septembrie 2001, reclamanta a cerut respingerea recursului în anulare.

Prin hotărârea din 19 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis argumentele procurorului general și a anulat deciziile contestate.

Pe fond, Curtea Supremă de Justiție a admis acțiunea soților L. și a condamnat reclamanta să le plătească daunele și prejudiciile reprezentând costul lucrărilor, și anume 92.158.026 ROL.

Pe 7 noiembrie 2005, la cererea soților L. care cereau plata sumei menționate, un executor de justiție a deschis o procedură de execuție silită pe bunurile reclamantei. Aceasta din urmă a introdus, în fața tribunalului de primă instanță din Brașov, o contestație care este încă pendintă. II.

Articolele 330 și 330 (1) au fost abrogate de articolul I § 17 al ordonanței de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003. PE DROIT I.

Curtea constată că acest grief nu este evident lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului

Guvernul se referă la cauza Brumărescu, unde Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din cauza punerii în discuție a unei hotărâri definitive în urma introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general, care avea în acest scop o putere discreționară (Brumărescu c. România, [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 62, CEDO 1999-VII).

Cu toate acestea, Guvernul subliniază că în cauza de față, spre deosebire de cauza citate anterior, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an de la data ultimei hotărâri contestate și nu era expresia unei puteri discreționare a procurorului general.

Guvernul consideră că respingând cererea de rambursare a costului lucrărilor efectuate de soții L. și condamnând pe aceștia să plătească reclamantei chiriile, tribunalul județean și curtea de apel au comis o eroare în aprecierea faptelor și aplicarea dreptului, din moment ce lucrările respective au crescut valoarea imobilului și niciun contract de chirie nu fusese încheiat cu reclamanta.

În consecință, Guvernul estimează că introducerea unui recurs în anulare în fața Curții Supreme de Justiție era singura posibilitate pentru restabilirea ordinii juridice afectate de erorile jurisdicțiilor amintite.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului și susține că anularea hotărârilor definitive din 24 aprilie și 24 septembrie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Ea adaugă că prin admiterea recursului în anulare, Curtea Supremă de Justiție a demonstrat de asemenea lipsă de independență și imparțialitate.

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat la lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al Statelor contractante.

Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care vrea, printre altele, că soluția dată în mod definitiv oricărui litig de către tribunale să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu, citat anterior, § 61). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este abilitată să solicite o supraveghere a unei hotărâri definitive și executabile cu singura finalitate de a obține o nouă examinare a cauzei și o nouă decizie cu privire la aceasta (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

În cauza de față, pentru cât timp Guvernul susține că hotărârile din 24 aprilie și 24 septembrie 2001 erau rezultatul unei erori în aprecierea faptelor și aplicarea dreptului, Curtea reamintește că simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză (Riabykh, citat anterior, § 52).

Cât privește termenul introducerii recursului în anulare, deși în cauza de față, spre deosebire de cauza Brumărescu citate anterior, unde procurorul general nu era obligat de niciun termen, exercitarea acestei cai de atac extraordinare a intervenit în termenul legal de un an prevăzut de art. 330 (1) al codului de procedură civilă, Curtea estimează că această diferență nu este de natură să determine o abordare diferită a cauzei Brumărescu (a se vedea de asemenea SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. România, nr. 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005).

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că anularea hotărârilor definitive din 24 aprilie și 24 septembrie 2001 a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.

Ținând seama de concluziile de mai sus, Curtea estimează că nu trebuie să examineze separat grievul reclamantei privind presupusa lipsă de independență și imparțialitate a Curții Supreme de Justiție, grief care nu constituie decât un aspect particular al dreptului la proces echitabil consacrat de art. 6 § 1, care a fost deja examinat de Curtă. II.

Curtea constată că acest grief nu este evident lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului

Guvernul recunoaște că în virtutea hotărârilor definitive din 24 aprilie și 24 septembrie 2001, reclamanta și-a văzut recunoscută o creanță asupra soților L. De asemenea, admite că anularea acestei creanțe, cât și condamnarea reclamantei să plătească daunele și prejudiciile, au constituit un amestec în dreptul ei la respectarea bunurilor. Cu toate acestea, estimează că amestecul era compatibil cu prevederile articolului 1 al Protocolului nr. 1, din moment ce era legal și urmărea un scop legitim.

Privind respectarea principiului legalității, Guvernul susține că amestecul se bazează pe prevederile articolelor 330 și 330 (1) ale codului de procedură civilă, așa cum erau redactate la epoca faptelor.

Cât privește scopul legitim vizat, Guvernul susține că amestecul era necesar pentru restabilirea ordinii juridice ca urmare a erorii comise de tribunalul județean și curtea de apel.

În sfârșit, Guvernul estimează că hotărârea Curții Supreme de Justiție nu a avut consecințe reale asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantei, din moment că soții L. nu au cerut rambursarea sumei pe care i-au plătit-o.

Reclamanta susține că hotărârea din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție a determinat o încălcare a dreptului ei la respectarea bunurilor.

Curtea constată mai întâi că nu se contestă că în virtutea hotărârilor definitive din 24 aprilie și 24 septembrie 2001, reclamanta avea o creanță suficient stabilită pentru a fi exigibilă. De fapt, soții L. i-au plătit suma litigioasă, pe care a putut să o folosească în toată liniștea până la hotărârea Curții Supreme de Justiție care a anulat această creanță și a condamnat-o să plătească daunele și prejudiciile pentru lucrările efectuate de soții L.

Deși la data prezentă, și în pofida unei proceduri de execuție silită pe bunurile sale, reclamanta nu s-a încă conformat hotărârii Curții Supreme de Justiție, Curtea estimează că anularea creantei sale și condamnarea la daunele și prejudiciile au avut ca efect s-o priveze de bunuri, în sensul celei de-a doua propoziție a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, citat anterior, § 44).

O privare de proprietate cuprinzând această normă poate fi justificată doar dacă se demonstrează în special că a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, orice amestec în folosirea proprietății trebuie să răspundă criteriului proporționalității (Brumărescu, citat anterior, §§ 73-74).

În cauza de față, Curtea constată de la început că nu se contestă că amestecul în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor a intervenit în condițiile prevăzute de lege, și anume prevederile codului de procedură civilă care reglementează recursul în anulare.

Cât privește justificarea acestui amestec, Curtea constată că Guvernul expune că intervenția procurorului general era necesară pentru a restabili ordinea juridică pe care erorile judecate ale tribunalului județean și curții de apel ar fi încălcat-o.

În această privință, Curtea reitera constatarea sa făcută în examinarea grievului privind art. 6 § 1 din Convenție, și anume că respectarea principiului securității raporturilor juridice se opune ca hotărârile judiciare trecute în puterea lucrului judecat să fie puse în discuție din motivul singular că există două puncte de vedere asupra subiectului. Or, în cauza de față, Curtea constată, pe de o parte, că soții L. au beneficiat de o hotărâre pe fond și de două căi de atac ordinare pentru a-și face valabile argumentele și, pe de alta parte, că procurorul general nu a ridicat în fața Curții Supreme de Justiție niciun argument nou care să nu fi fost în mod corespunzător examinat de instanțele ordinare.

În plus, chiar și dacă ar putea fi demonstrat că privarea de proprietate a servit o cauză de interes public ținând seama de faptul că intervenția procurorului general, după terminarea procedurii la care nu era parte, a condus nu numai la anularea creantei reclamantei, ci la condamnarea sa la plata daunelor și prejudiciilor, Curtea estimează că o atinsoare atât de radicală la drepturile reclamantei a rupt, în dezavantajul ei, echilibrul drept care trebuie menținut între protecția proprietății și exigențele interesului general.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. III.

Ținând seama de totalitatea elementelor aflate în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască alergațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a acestor drepturi și libertăți garantate de Convenție și Protocoalele sale.

Rezultă că această parte a cererii este evident lipsită de temei și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material, suma de 40.750 euro (EUR) pentru chiriile din care a fost privată între 1 iunie 1994 și 31 martie 2000. Cere de asemenea 586 EUR pentru deteriorarea imobilului ei de către soții L.

Solicită 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-a suferit din cauza imposibilității de a-și folosi imobilul și a suferinței pe care i-a infligat-o hotărârea Curții Supreme de Justiție, care a șters mai mulți ani de proceduri judiciare.

Guvernul contestă aceste pretenții. Susține că prin hotărârea din 24 aprilie 2001, tribunalul județean din Brașov i-a alocat reclamantei o indemnizație pentru chiriile nepercepte și pentru deteriorări ale imobilului. Adaugă că în ciuda anulării acestei hotărâri de către Curtea Supremă de Justiție, reclamanta nu a restituit încă această indemnizație soților L.

Cât privește suma cerută cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul susține că nu există niciun liant direct între presupusele încălcări și un eventual prejudiciu moral.

Curtea constată că reclamanta și-a văzut plătită suma alocată prin hotărârea din 24 aprilie 2001, tribunalul județean din Brașov și o păstrează și în continuare. Curtea constată de asemenea că, în pofida unei proceduri de execuție silită care se desfășoară, reclamanta nu a plătit soților L. daunele și prejudiciile pentru care a fost condamnată prin hotărârea din 19 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție.

În consecință, Curtea estimează că nicio sumă nu ar putea fi alocată reclamantei cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea constatată a articolului 6 § 1 din Convenție și articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Privind repararea prejudiciului moral, Curtea estimează că reclamanta a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza anulării creantei sale cât și a condamnării sa la plata daunelor și prejudiciilor.

Ținând seama de totalitatea elementelor aflate în posesia sa și pronunțindu-se în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea decide să aloce reclamantei 2.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere rambursarea a 955 EUR cu titlu de costuri ale procedurii interne reprezentând diverse cheltuieli cum ar fi plata drepturilor de timbru, fotocopii, expertize tehnice și cheltuieli de călătorie. Cere în plus 210 EUR pentru cheltuielile procedurii în fața Curții.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu prezentarea dovezilor. Cu toate acestea, subliniază că în cadrul procedurii interne, reclamanta și-a văzut deja rambursate în parte costurile suportate în cursul acestei proceduri.

Conform jurisprudenței constante a Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor.

Privind costurile procedurii în fața jurisdicțiilor interne ordinare, Curtea constată de la început că prin hotărârea din 24 aprilie 2001, confirmată de hotărârea curții de apel din Brașov din 24 septembrie 2001, reclamanta a obținut rambursarea lor.

Curtea reamintește apoi că a concluzionat la încălcarea articolelor 6 § 1 și art. 1 al Protocolului nr. 1 din cauza anulării de către Curtea Supremă de Justiție a celor două hotărâri menționate. Convine, în consecință, să se aloce reclamantei cheltuielile și costurile aferente procedurii în fața acestei ultim jurisdicțiilor.

Privind cheltuielile aferente procedurii în fața sa, Curtea constată că reclamanta, care a beneficiat de asistența judiciară a Consilului Europei, locuiește în Ungaria și a suportat cheltuieli suplimentare pentru corespondenț cu Curtea și cu avocatul ei, cât și în cursul mai multor călătorii efectuate în România pentru nevoile cererii.

Ținând seama de elementele aflate în posesia sa, cât și de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează rezonabil să aloce reclamantei suma de 1.000 EUR toate cheltuielile cuprinse. C. Interese de moratoriu

Curtea considera potrivit să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievurile trase din art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 2.000 EUR (doi mii euro) cu titlu de prejudiciu moral; ii. 1.000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 iulie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 12050/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Doina Elena Bartos (« la requérante »), a saisi la Cour le 11 janvier 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représentée par M e Dan Sergiu Oprea, avocat à Brașov. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me R. Rizoiu, puis par M me B. Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante alléguait une atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques, ainsi qu’une atteinte au droit au respect des biens, en raison de l’annulation d’un arrêt définitif à la suite de l’introduction d’un recours en annulation par le procureur général.

Le 11 mars 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que la recevabilité et le bien ‑ fondé de l’affaire seraient examinés en même temps. EN FAIT I.

A la suite de l’établissement de la requérante à l’étranger en 1989, l’Etat prit possession d’un bien immobilier, composé d’une maison et du terrain afférent, qui appartenait à la requérante.

En 1992, la requérante saisit le tribunal de première instance de Brașov d’une action en revendication du bien susmentionné. Par un jugement du 14 avril 1993, le tribunal fit droit à l’action. Ce jugement devint définitif le 20 avril 1994.

Par un jugement du 4 octobre 1994, le tribunal de première instance de Brașov décida que les époux L., locataires occupant l’immeuble depuis 1989 en vertu d’un contrat de bail conclu avec l’Etat, devaient conclure un nouveau bail avec la requérante.

Le 9 mai 1995, la Cour suprême de justice admit le recours en annulation introduit par le procureur général à l’encontre du jugement du 14 avril 1993.

Par un contrat conclu le 11 octobre 1996 avec l’Etat, les époux L. achetèrent l’immeuble. Toutefois, l’action de la requérante en annulation de ce contrat fut accueillie par un jugement du 6 mars 1997 du tribunal de première instance de Brașov. Ce jugement devint définitif le 7 décembre 1998 à la suite du rejet du recours formé par les époux L.

Entre-temps, par un jugement du 27 juin 1995, le tribunal de première instance de Brașov accueillit une nouvelle action en revendication introduite par la requérante à l’encontre de l’Etat. Ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif du 9 octobre 1998 de la cour d’appel de Brașov.

Le 15 novembre 1999, la requérante entama une procédure d’expulsion des époux L., à l’issue de laquelle, le 31 mars 2000, elle reprit possession de l’immeuble.

Par une action introduite le 2 août 1999 devant le tribunal de première instance de Brașov, les époux L. demandèrent à la requérante le remboursement du coût des travaux qu’ils avaient effectués dans la maison.

La requérante forma une demande reconventionnelle par laquelle elle réclama des dommages et intérêts pour diverses dégradations de la maison, ainsi que les loyers que les époux L. auraient dû, selon elle, lui verser depuis le 1 er juin 1994.

Par un jugement du 27 octobre 2000, s’appuyant sur les conclusions de deux expertises techniques et sur les constatations personnelles du juge à l’occasion d’un transport sur les lieux, le tribunal rejeta l’action principale et la demande reconventionnelle. Il estima que les anciens locataires n’avaient pas le droit de se voir rembourser le coût des travaux, car ils les avaient effectués en l’absence d’autorisations légales. Quant à la demande de la requérante, il jugea que les travaux en cause ne constituaient pas des dégradations de la maison et que les époux L. n’étaient pas tenus de lui payer des loyers, dès lors qu’ils n’avaient conclu aucun bail avec elle.

Sur appel de la requérante, par un arrêt du 24 avril 2001, le tribunal départemental de Brașov jugea que les travaux effectués n’étaient ni utiles ni de nature à augmenter la valeur de l’immeuble, mais qu’ils avaient, au contraire, endommagé l’immeuble.

S’appuyant sur le jugement du 4 octobre 1994 du tribunal de première instance de Brașov, qui avait condamné les époux L. à conclure un bail avec la requérante, ainsi que sur le fait que leur contrat d’achat de l’immeuble avait été annulé, le tribunal estima qu’ils devaient verser à la requérante le montant des loyers pour la période du 1 er juin 1994 au 15 novembre 1999.

Il les condamna également au paiement d’une indemnité pour la réhabilitation de l’immeuble, ainsi qu’au remboursement des frais et dépens, soit au total 84 741 747 lei roumains (ROL).

Sur recours des époux L., cet arrêt fut confirmé par un arrêt définitif du 24 septembre 2001 de la cour d’appel de Brașov.

Au cours du mois de novembre 2001, la requérante vendit l’immeuble à un tiers.

A la fin du mois de mars 2002, les époux L. versèrent à la requérante la somme octroyée par le tribunal départemental.

A une date non précisée, sur demande des époux L., le procureur général forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre le jugement du tribunal de première instance et les deux arrêts du tribunal départemental et de la cour d’appel.

Il fit valoir qu’en interprétant les pièces du dossier et la législation interne, les tribunaux avaient commis de graves erreurs de droit, entraînant une mauvaise solution du litige. Il argua que les travaux effectués par les époux L. étaient nécessaires et utiles et qu’ils avaient augmenté la valeur de l’immeuble. Quant au versement des loyers, il estima qu’en l’absence de contrat de bail, ils n’étaient pas dus.

Invoquant le principe de l’autorité de la chose jugée de l’arrêt du 24 septembre 2001, la requérante demanda le rejet du recours en annulation.

Par un arrêt du 19 novembre 2002, la Cour suprême de justice accueillit les arguments du procureur général et cassa les décisions contestées.

Sur le fond, la Cour suprême de justice fit droit à l’action des époux L. et condamna la requérante à leur verser des dommages et intérêts représentant le coût des travaux, à savoir 92 158 026 ROL.

Le 7 novembre 2005, sur demande des époux L. qui réclamaient le versement de la somme susmentionnée, un huissier de justice ouvrit une procédure en exécution forcée sur les biens de la requérante. Cette dernière introduisit, devant le tribunal de première instance de Brașov, une contestation qui est toujours pendante. II.

Les articles 330 et 330 1 ont été abrogés par l’article I § 17 de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 58 du 25 juin 2003. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Le Gouvernement renvoie à l’affaire Brumărescu , où la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1 en raison de la remise en cause d’un jugement définitif à la suite de l’introduction d’un recours en annulation par le procureur général, qui disposait à cette fin d’un pouvoir discrétionnaire ( Brumărescu c. Roumanie , [GC], n o 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII).

Toutefois, le Gouvernement souligne qu’en l’espèce, à la différence de l’affaire précitée, le recours en annulation a été introduit dans le délai légal d’un an à partir de la date du dernier arrêt contesté et qu’il n’était pas l’expression d’un pouvoir discrétionnaire du procureur général.

Le Gouvernement considère qu’en rejetant la demande de remboursement du coût des travaux effectués par les époux L. et en condamnant ces derniers à verser à la requérante des loyers, le tribunal départemental et la cour d’appel ont commis une erreur dans l’appréciation des faits et l’application du droit, dès lors que les travaux en question ont augmenté la valeur de l’immeuble et qu’aucun contrat de bail n’avait été conclu avec la requérante.

Par conséquent, le Gouvernement estime que l’introduction d’un recours en annulation devant la Cour suprême de justice était la seule possibilité pour rétablir l’ordre juridique affecté par les erreurs des juridictions susmentionnées.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement et maintient que l’annulation des arrêts définitifs des 24 avril et 24 septembre 2001 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques. Elle ajoute qu’en accueillant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a fait également preuve d’un manque d’indépendance et d’impartialité.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, doit s’interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants.

Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumarescu , précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie n’est habilitée à solliciter la supervision d’un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d’obtenir un réexamen de l’affaire et une nouvelle décision à son sujet ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003 ‑ IX).

En l’espèce, pour autant que le Gouvernement soutient que les arrêts des 24 avril et 24 septembre 2001 étaient le résultat d’une erreur dans l’appréciation des faits et l’application du droit, la Cour rappelle que le simple fait qu’il puisse exister deux points de vue sur le sujet n’est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire ( Riabykh , précité, § 52).

Quant au délai d’introduction du recours en annulation, bien qu’en l’espèce, à la différence de l’affaire Brumărescu précitée, où le procureur général n’était tenu par aucun délai, l’exercice de cette voie de recours extraordinaire soit intervenu dans le délai légal d’un an prévu par l’article 330 1 du code de procédure civile, la Cour estime que cette différence n’est pas de nature à déterminer une approche différente de l’affaire Brumărescu (voir également SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie , n o 22687/03, § 36, 1 er décembre 2005).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’annulation des arrêts définitifs des 24 avril et 24 septembre 2001 a porté atteinte au droit de la requérante à un procès équitable.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

Au vu des conclusions qui précèdent, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief de la requérante relatif au prétendu manque d’indépendance et d’impartialité de la Cour suprême de justice, ce grief ne constituant qu’un aspect particulier du droit à un procès équitable consacré par l’article 6 § 1, qui a déjà été examiné par la Cour. II.

La requérante se plaint que l’arrêt de la Cour suprême de justice du 19 novembre 2002 a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Le Gouvernement reconnaît qu’en vertu des arrêts définitifs des 24 avril et 24 septembre 2001, la requérante s’est vue reconnaître une créance sur les époux L. Il admet également que l’annulation de cette créance, ainsi que la condamnation de la requérante à verser des dommages et intérêts, ont constitué une ingérence dans son droit au respect de ses biens. Toutefois, il estime que l’ingérence était compatible avec les dispositions de l’article 1 du Protocole n o 1, dès lors qu’elle était légale et qu’elle poursuivait un but légitime.

S’agissant du respect du principe de légalité, le Gouvernement fait valoir que l’ingérence se fonde sur les dispositions des articles 330 et 330 1 du code de procédure civile, tel qu’ils étaient rédigés à l’époque des faits.

Quant au but légitime visé, le Gouvernement allègue que l’ingérence était nécessaire pour rétablir l’ordre juridique à la suite de l’erreur commise par le tribunal départemental et la cour d’appel.

Enfin, le Gouvernement estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice n’a pas eu de conséquences réelles sur les droits patrimoniaux de la requérante, dès lors que les époux L. n’ont pas demandé le remboursement de la somme qu’ils lui ont versée.

La requérante maintient que l’arrêt du 19 novembre 2002 de la Cour suprême de justice a entraîné une violation de son droit au respect de ses biens.

La Cour note tout d’abord qu’il n’est pas contesté qu’en vertu des arrêts définitifs des 24 avril et 24 septembre 2001, la requérante avait une créance suffisamment établie pour être exigible. D’ailleurs, les époux L. lui ont versé la somme litigieuse, dont elle a pu jouir en toute tranquillité jusqu’à l’arrêt de la Cour suprême de justice qui a annulé cette créance et l’a condamnée à verser des dommages et intérêts pour les travaux effectués par les époux L.

Bien qu’à ce jour, et malgré une procédure en exécution forcée sur ses biens, la requérante ne se soit pas encore conformée à l’arrêt de la Cour suprême de justice, la Cour estime que l’annulation de sa créance et la condamnation à des dommages et intérêts ont eu pour effet de la priver de ses biens, au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, précité, § 44).

Une privation de propriété relevant de cette norme peut seulement se justifier si l’on démontre notamment qu’elle est intervenue pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité ( Brumărescu , précité, §§ 73-74).

En l’espèce, la Cour note d’emblée qu’il n’est pas contesté que l’ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens est intervenue dans les conditions prévues par la loi, à savoir les dispositions du code de procédure civile régissant le recours en annulation.

Quant à la justification de cette ingérence, la Cour observe que le Gouvernement expose que l’intervention du procureur général était nécessaire afin de rétablir l’ordre juridique que les erreurs de jugement du tribunal départemental et de la cour d’appel auraient méconnu.

A cet égard, la Cour réitère son constat fait lors de l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, à savoir que le respect du principe de la sécurité des rapports juridiques s’oppose à ce que des décisions de justice passées en force de chose jugée soient remises en cause en raison du seul fait qu’il existe deux points de vue sur le sujet. Or, en l’espèce, la Cour note, d’une part, que les époux L. ont bénéficié d’un jugement sur le fond et de deux voies de recours ordinaires pour faire valoir leurs arguments et, d’autre part, que le procureur général n’a soulevé devant la Cour suprême de justice aucun nouvel argument qui n’ait été dûment examiné par les juridictions ordinaires.

En outre, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d’intérêt public eu égard au fait que l’intervention du procureur général, après la fin de la procédure à laquelle il n’était pas partie, a conduit non seulement à l’annulation de la créance de la requérante, mais à sa condamnation à verser des dommages et intérêts, la Cour estime qu’une atteinte aussi radicale aux droits de la requérante a rompu, en sa défaveur, le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l’intérêt général.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation de ces droits et libertés garantis par la Convention et ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

La requérante réclame au titre du préjudice matériel, la somme de 40 750 euros (EUR) pour les loyers dont elle a été privée entre le 1 er juin 1994 et le 31 mars 2000. Elle demande également 586 EUR pour la dégradation de son immeuble par les époux L.

Elle sollicite 10 000 EUR au titre du préjudice moral qu’elle a subi en raison de l’impossibilité d’utiliser son immeuble et de la souffrance que lui aurait infligée l’arrêt de la Cour suprême de justice, qui a effacé plusieurs années de procédures judiciaires.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il fait valoir que par l’arrêt du 24 avril 2001, le tribunal départemental de Brașov a octroyé à la requérante une indemnité pour les loyers non perçus et pour les dégradations de l’immeuble. Il ajoute que malgré l’annulation de cet arrêt par la Cour suprême de justice, la requérante n’a toujours pas restitué cette indemnité aux époux L.

Quant à la somme réclamée au titre du préjudice moral, le Gouvernement soutient qu’il n’existe aucun lien direct entre les violations alléguées et un éventuel préjudice moral.

La Cour constate que la requérante s’est vue verser la somme allouée par l’arrêt du 24 avril 2001, le tribunal départemental de Brașov et qu’elle en garde toujours la possession. La Cour note également que, malgré une procédure en exécution forcée qui est en cours, la requérante n’a pas versé aux époux L. les dommages et intérêts auxquels elle a été condamnée par l’arrêt du 19 novembre 2002 de la Cour suprême de justice.

Dès lors, la Cour estime qu’aucune somme ne saurait être allouée à la requérante au titre du préjudice matériel en liaison directe avec la violation constatée des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1.

S’agissant de la réparation du préjudice moral, la Cour estime que la requérante a subi un tort moral indéniable en raison de l’annulation de sa créance ainsi que de sa condamnation à verser des dommages et intérêts.

Eu égard à l’ensemble des éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour décide d’allouer à la requérante 2 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande le remboursement de 955 EUR au titre des coûts de la procédure interne représentant des dépenses diverses telles que le paiement des droits de timbre, des photocopies, des expertises techniques et des frais de voyage. Elle demande en outre 210 EUR pour les frais de la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des frais encourus, sur présentation de pièces justificatives. Toutefois, il souligne que dans le cadre de la procédure interne, la requérante s’est déjà vue rembourser en partie les coûts exposés lors de cette procédure.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

Pour ce qui est des coûts de la procédure devant les juridictions internes ordinaires, la Cour note d’emblée que par l’arrêt du 24 avril 2001, confirmé par l’arrêt de la cour d’appel de Brașov du 24 septembre 2001, la requérante en a obtenu le remboursement.

La Cour rappelle ensuite avoir conclu à la violation des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1 en raison de l’annulation par la Cour suprême de justice des deux arrêts susmentionnés. Il convient, dès lors, d’accorder à la requérante les frais et dépens afférents à la procédure devant cette dernière juridiction.

S’agissant des frais relatifs à la procédure devant elle, la Cour note que la requérante, qui a bénéficié de l’assistance judiciaire du Conseil de l’Europe, réside en Hongrie et a exposé des frais supplémentaires pour la correspondance avec la Cour et avec son avocat, ainsi que lors de plusieurs voyages effectués en Roumanie pour les besoins de la requête.

Compte tenu des éléments en sa possession, ainsi que de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’octroyer à la requérante la somme de 1 000 EUR tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral ; ii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président