ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10515/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10515/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursurilor civile de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 30
aprilie 2002 pe rolul Tribunalului Constanța reclamanta B.A. a chemat în
judecată pe pârâta S.C. M. SA Constanța pentru anularea deciziei nr. 61 din 25
martie 2002 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins notificarea
nr.216/29.01.2002 de restituirea în natură a imobilului situat în B-dul T).
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea
pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a precizat că, în ipoteza imposibilității
restituirii în natură a imobilului, solicită despăgubiri în condițiile
aceleiași legi.
Reclamanta și-a precizat ulterior
acțiunea în sensul că înțelege să se judece și cu Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, cu Municipiul Constanța prin primar și R.A.E.D.P.P.
Constanța, în calitate de pârât, cât privește cererea de restituire în natură a
imobilului, așa cum a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză și
care a identificat în persoana acestor pârâți deținătorii imobilului
revendicat.
Tribunalul Constanța prin sentința
civilă nr. 1407 din 3 decembrie 2003 a admis în parte acțiunea precizată.
A anulat decizia nr. 61/2002 emisă
de pârâta S.C. M. SA Constanța și a obligat această pârâtă la restituirea în
natură, către reclamantă a imobilului situat în Constanța, identificat de
expertiza G.M., respectiv parterul, ocupat de S.C. M. SA (122,28 mp) și B.N.
chiriașă (46,44 mp) și respectiv, etajul 1, ocupat de chiriașul M.I. (78,39
mp).
Pentru pronunțarea acestei hotărâri
Tribunalul a reținut că reclamanta este moștenitoarea lui B.T., decedat la 6
mai 1955, proprietarul imobilului dobândit prin contract de cumpărare nr.
1282/1916, imobil naționalizat.
Din întreg imobilul format din un
corp de casă, un alt corp mai mic de casă și o prăvălie, reclamanta nu a
revendicat corpul mic de casă.
S-a reținut că imobilul a fost
naționalizat abuziv prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950, la un
imobil care nu se înscrie în cadrul imobilelor cărora li se aplică Decretul de
naționalizare. Ca urmare, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr.
10/2001, s-a constatat că reclamanta este îndreptățită să i se restituie în
natură imobilul și anume partea din imobil care nu a fost vândută chiriașilor,
reclamanta neatacând titlurile de proprietate ale acestora. S-a considerat
nelegală decizia nr. 61/2002 și pe cale de consecință aceasta a fost anulată.
Prin încheierea de dezbateri din 19
noiembrie 2003 s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei împotriva
pârâților indicați în precizarea de acțiune.
Curtea de Apel Constanța prin
decizia nr. 663/C din 9 iunie 2004, a admis apelurile declarate împotriva
sentinței Tribunalului de către pârâții S.C. M. SA și Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța.
Sentința de fond a fost schimbată în
sensul că a fost obligată pârâta să facă reclamantei ofertă de restituire prin
echivalent în condițiile art. 27 din Legea nr. 10/2005. S-a luat act de
renunțarea la judecată față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
și au fost menținute celelalte dispoziții.
Pentru a pronunța această hotărâre
Curtea de apel a reținut următoarele:
Cu privire la menținerea în proces a
pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice deși în încheierea de
dezbateri din 19 noiembrie 2003 s-a luat act de renunțarea la judecată
împotriva acestui pârât, în dispozitivul sentinței nu se menționează această
situație, acțiunea fiind admisă în contradictoriu cu pârâții din acțiunea
precizată.
Din apelul pârâtei S.C. M. SA au
fost reținute numai criticile referitoare la constatarea preluării nelegale a
imobilului.
S-a apreciat că imobilul revendicat
a fost preluat cu titlu valabil în proprietate, Decretul nr. 92/1950 fiind
corect aplicat în raport de împrejurarea că proprietarul avea 4 case
închiriate. În raport de această situație, în conformitate cu prevederile art.
27 din Legea nr.10/2001 reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii prin
echivalent, restituirea în natură nefiind posibilă, unitatea deținătoare fiind
în totalitate privatizată.
Împotriva acestei decizii reclamanta
a declarat în termen legal recurs, criticând hotărârea pentru motivul prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind dată cu aplicarea greșită a Legii
nr. 10/2001 cât privește considerarea că titlul statului este legal, situație
care impune aplicarea art. 27 al acestei legi.
Concluzia că imobilul ar fi fost
preluat cu titlu legal nu este susținută de probe, iar simplul fapt al
deținerii de către proprietar a mai multor imobile nu conduce la aplicarea
Decretului nr. 92/1950. Osebit de aceasta recurenta a arătat că instanța de
apel a ignorat dispozițiile art. 20 din această lege, care impun restituirea în
natură. S-a argumentat această critică sub un dublu aspect, legea nu exclude
restituirea în natură a imobilelor individualizate în patrimoniul unităților
deținătoare și nu s-a dovedit că imobilul pretins face parte din capitalul
societății.
Hotărârea Curții de apel a fost
atacată cu recurs în termen legal și de pârâta S.C. M. SA pentru motivele
prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
În motivarea recursului său pârâta a
critica sentința Curții de apel pentru înlăturarea criticilor sale din apel
făcute în legătură cu calitatea procesuală activă a reclamantei, sub aspectul
transmiterii moștenirii de la proprietarul inițial, neexistând date pentru a
dovedi această calitate și sub aspectul legalei reprezentări a reclamantei în
proces de către mandatarul D.G., care a avut, conform procurii speciale, numai
împuternicirea de a reconstitui dreptul de proprietate nu și pentru restituirea
imobilului. Sub acest din urmă aspect s-a criticat faptul că instanța nu a
constatat nelegalitatea certificatului de moștenitor eliberat de J.B., notar
public și nu a verificat succesiunea moștenitorilor sub aspectul acceptării
acestora.
S-a mai arătat că apare ciudat că
deși la moartea proprietarului inițial exista o soție supraviețuitoare, pe
defunct l-a moștenit un colateral, vărul B.E., socrul reclamantei.
S-a mai criticat soluția pentru
greșita aplicare a art. 27 din Legea nr. 10/2001, deoarece dacă unitatea
deținătoare este privatizată; pentru despăgubiri bănești este responsabilă
instituția care a realizat privatizarea F.P.S., devenit ulterior A.P.A.P.S. și
în prezent A.V.A.S.
Hotărârea a mai fost considerată
nelegală pentru greșita aplicare a art. 27 din Legea nr. 10/2001 și din perspectiva
obligării acestei pârâte la ofertă de despăgubire față de faptul că mandatara
reclamantei a declarat expres că nu solicită decât restituirea în natură. În
sfârșit s-a mai arătat că nu s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului
revendicat.
Analizând decizia Curții de apel din
perspectiva motivelor de recurs invocată de recurenți în temeiul art. 312 C.
proc. civ. se constată că recursul reclamanților este întemeiat, iar recursul
pârâtei S.C. M. SA este neîntemeiat pentru considerentele ce urmează.
Instanța de apel a modificat
dispozițiile instanței de fond sub aspectul considerării că reclamanta este
îndreptățită numai la despăgubiri și nu la restituirea în natură, făcând o
greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
S-a considerat astfel că imobilul
preluat în baza Decretului nr. 92/1950 a fost preluat cu titlu valabil
nereținând că acest act normativ era abuziv din punctul de vedere al unei
societăți democratice. Concluzia valabilității titlului statului este
întemeiată pe o stare de fapt și anume deținerea în proprietate a mai multor
locuințe.
Concluzia instanței de apel este
neîntemeiată, decretul în discuție nu prevede în cuprinsul art. I un asemenea
criteriu. De altfel, deținerea în proprietate a mai multor imobile nu era
sancționată nici de legile în vigoare, nici de constituția valabilă în acea
perioadă și nici de cele ulterioare, legea fundamentală, constituind dreptul de
proprietate.
Legea nr. 10/2001 impune principiul
restituirii de regulă în natură a imobilelor preluate abuziv de stat de
organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989 și cele preluate în baza Legii nr. 139/1940.
Prin imobile preluate în mod abuziv,
art. 2 al legii, înțeleg conform lit. g) alin. (1) al acestui articol „orice
alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit
la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (bunuri intrate în proprietate
statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a
tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare).
Decretul nr. 92/1950 se încadrează
în această categorie și ca urmare a legalizat o preluare abuzivă care, în
condițiile Legii nr. 10/2001 dă loc la restituire, de regulă în natură,
potrivit prevederilor acestei legi la momentul introducerii acțiunii. Intenția
legiuitorului de a considera și Decretul nr. 92/1950 un act abuziv a fost de
altfel exprimată expres prin modificarea ulterioară a Legii nr. 10/2001 forma
prezentă a art. 2 începând enumerarea imobilelor preluate abuziv, chiar cu cele
justificate de Decretul nr. 92/1950.
Instanța de fond a făcut o corectă
aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, când a dispus restituirea în natură
a imobilului revendicat, în limitele în care a fost investită (numai corpul A),
făcând o corectă interpretare a dispozițiilor art.1, 2 și 20 din Legea
nr.10/2001.
Pârâta S.C. M. SA conform
contractului de vânzare-cumpărare nr. 241 din 12 aprilie 1996, a cumpărat un
număr de 15.053 acțiuni, nominative reprezentând 30,41 % din capitalul social
al societății.
Sub acest aspect în mod corect s-a
reținut de către instanța de fond că pârâta nu a dovedit că imobilul în
discuție este evidențiat de materialitatea lui în patrimoniul său. În lipsa
unei asemenea dovezi instanța de apel a făcut o greșită aplicare a
dispozițiilor Legii nr. 10/2001, considerând în mod neîntemeiat că sunt
aplicabile dispozițiile art. 27 din această lege.
Ca atare, urmează a se considera
întemeiat recursul reclamantei și în consecință a se modifica decizia atacată,
în sensul respingerii apelului pârâtei S.C. M. SA
Criticile recurentei-pârâte, care au
format și motive de apel au fost în mod corect respinse de instanța de apel.
Reclamanta a făcut dovada că
imobilul revendicat a aparținut în proprietate autorului său B.T. atât cu actul
de vânzare-cumpărare din 1916, care deși nu a mai putut fi prezentat în
materialitatea sa, s-a demonstrat a fi existat cu certificatul eliberat de
Arhivele Naționale, Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Constanța (fila 22
dosar de fond). Nu se poate reține că nu s-a dovedit proprietatea asupra
clădirii, vânzarea privind numai terenul deoarece în documentul eliberat de
Arhivele Naționale se vorbește despre vânzarea unui lot, fără să se menționeze
din ce se compune acesta, iar din registrul de proprietate vol. II pag. 211 la
nr. 2705 se arată că lotul 3 (cel din actul de vânzare-cumpărare) reprezenta
teren construit în acel an (1936), potrivit adresei nr. 10034 din 12 februarie
2002 a Primăriei Constanța, aflată la fila 56 din dosarul de fond).
În lipsa unor probe care să combată
motivarea instanței de fond, menținută de instanța de apel sub aspectul
dovedirii calității procesuale active a reclamantei (succesoarea autorului
inițial) prin intermediul unor moșteniri succesive, consemnate prin certificat
notarial nedesființat pe căile prevăzute de lege și care are puterea
înscrisurilor oficiale ale unor asemenea acte conferită de Legea nr. 361995 a
notarului public și a activității notariale, criticile se constată a fi nefondate.
Aceeași situație se înregistrează și
cât privește legala reprezentare a reclamantei în proces, mandatarul acesteia,
D.G., împuternicit să întreprindă demersuri pentru „reconstituirea dreptului de
proprietate” avea calitatea și să revendice proprietatea, de vreme ce
reconstituirea presupune și nu exclude revendicarea și de vreme ce în procură
se menționează că împuternicirea dată privește „procedurile legale de obținerea
proprietăților”.
Se constată de asemenea că în mod
temeinic instanța de apel a reparat omisiunea instanței de fond cât privește
consemnarea de renunțare a reclamantei la judecată împotriva pârâților din
acțiunea precizatoare.
Pentru considerentele arătate se va
modifica în parte decizia atacată, sub aspectul respingerii apelului pârâtei S.C.
M. SA, urmând a se menține restul dispozițiilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de
reclamanta B.A. împotriva deciziei civile nr. 9663/C din 9 iunie 2004 a Curții
de Apel Constanța, Secția civilă.
Modifică în parte decizia recurată,
în sensul că respinge apelul declarat de pârâta S.C. M. SA Constanța împotriva
sentinței civile nr. 1407 din 3 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța, secția
civilă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
pârâta S.C. M. SA Constanța împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 13 decembrie 2005.