ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6828/2006
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6828/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 37
din 20 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. 1614/1/2004,
s-a dispus condamnarea inculpatei
S.F.,
la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin.
(1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.
A făcut aplicarea art. 64 și
71 C. pen.
În baza art. 257 alin. (2) C.
pen., a confiscat de la inculpată suma de 10.000 mărci germane.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța a reținut în esență următoarea situație de fapt:
În anul 1998, inculpata S.F.,
judecător la Judecătoria Ineu, luând cunoștință de arestarea preventivă a
inculpatului B.C., din proprie inițiativă, s-a deplasat la locuința
denunțătoarei B.C.D., căreia i-a comunica că „știe ce s-a întâmplat cu soțul
său” și că „dorește s-o ajute, în amintirea părinților lor”.
Pentru a-i forma convingerea
că într-adevăr îl poate ajuta pe B.C., inculpata i-a comunicat denunțătoarei
că-l cunoaște pe judecătorul C., vicepreședinte la Curtea de Apel Timișoara, și
pe judecătorul G., care o vor ajuta să îl pună în libertate pe B.C.
În schimbul ajutorului
promis inculpata a pretins suma de 10.000 mărci germane.
Conform celor convenite cu
inculpata, denunțătoarea i-a remis acesteia suma de 5.000 mărci germane, urmând
să facă rost de diferența până la 10.000 mărci germane, sumă care, conform
celor susținute de inculpată trebuia „să i-o dea judecătorului de la Timișoara
pentru a fi pus în libertate soțul denunțătoarei”.
După ce inculpata a primit
și restul de 5.000 mărci germane, declarați de către denunțătoare, acestea au
convenit să meargă împreună la Timișoara pentru a „vorbi cu judecătorul C.,
care urma să-l pună în libertate pe B.C.”.
Pentru a-și spori
credibilitatea în fața denunțătoarei, inculpata s-a deplasat, împreună cu B.C.D.,
la Timișoara. Întrucât cu această ocazie nu a putut lua legătura cu judecătorul
C., inculpata i-a comunica denunțătoarei că urmează să-l contacteze pe acesta
prin intermediul soției sale, fapt care nu s-a întâmplat.
La aproximativ 30 de zile de
la arestarea lui B.C. denunțătoarea, având aprobat vorbitor cu acesta, i-a relatat
demersurile făcute în vederea eliberării lui din penitenciar.
Întrucât inculpata nu și-a
respectat „promisiunea făcută” inculpatul B.C., după eliberarea sa din
penitenciar (după executarea pedepsei de un an de zile la care fusese condamnat
prin decizia penală nr. 2947 din 7 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție),
împreună cu denunțătoarea B.C.D., în repetate rânduri au căutat-o pe inculpată
pentru a le înapoia suma de 10.000 mărci germane, aflând astfel că inculpata a
părăsit magistratura, intrând în avocatură.
Văzând că inculpata nu le
restituie suma de bani, învinuitul B.C. a trimis 2 scrisori către Curtea de
Apel Timișoara în atenția judecătorului C., căruia i-a relatat întreaga
situație. Mai mult, B.C., s-a deplasat la Curtea de Apel Timișoara, unde l-a
abordat pe judecătorul C., întrebându-l dacă este adevărat că inculpata i-ar fi
dat 10.000 mărci germane pentru achitarea sa, judecătorul C. i-a confirmat
faptul că primise scrisorile de la acesta, arătând totodată că „îi pare rău că S.F.,
pe care o cunoștea fiind consăteni, se ocupa cu chestii slabe”.
După trecerea unui interval
de timp de la această întrevedere, inculpata a început să-i restituie denunțătoarei,
în rate, sume de bani, ajungând la suma totală de 30.000.000 lei.
Situația de fapt reținută de
instanță se probează cu denunțurile și declarațiile date de denunțătoarea B.D.C.,
de martorul B.C., precesul-verbal al S.T.A. Timișoara, declarațiile martorilor C.M.,
G.M.S., C.V., precum și procesele-verbale de confruntare între inculpată și
denunțătoare, scrisorile denunțătorului B.C.
Reținând, așadar, vinovăția
inculpatei S.F., și dovedite infracțiunile cu care a fost sesizată, instanța a
condamnat-o pe inculpată la o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de
textele legale, apreciindu-se că pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în
regim de detenție este de natură să atingă scopul educativ și preventiv astfel
cum este prevăzut de art. 52 C. pen.
Împotriva acestei hotărâri
au declarat recurs, în termen legal atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Timișoara cât și inculpata S.F., care au criticat sentința penală pentru
nelegalitate și netemeincie.
Astfel, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Timișoara, în motivarea recursului a arătat că înțelege să
invoce cazurile de casare prevăzute de art. 385
9
pct. 17 C. proc.
pen. (faptei săvârșite de inculpată dându-i-se o greșită încadrare juridică), pct.
17
1
C. proc. pen. (în speță instanța de fond făcând o greșită
aplicare a legii); art. 385
9
pct. 10 C. proc. pen. (instanța de fond
nepronunțându-se asupra unei cereri esențiale pentru denunțător și asupra
probelor administrate cu privire la cererea acestuia) și pct. 14 al art. 385
9
C. proc. pen., (arătând că pedeapsa aplicată inculpatei este greșit
individualizată în raport de dispozițiile art. 72 C. pen.). Procurorul a
solicitat admiterea recursului declarat de parchet, casarea sentinței
pronunțate și, rejudecând, pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale în
raport de criticile formulate.
Inculpata S.F., în susținerea
recursului declarat, a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile cazurilor
de casare prevăzute de art. 385
9
pct. 1, 9, 10 și 18 C. proc. pen.
În motivarea recursului au
fost invocate prevederile art. 40 alin. (1) C. pen., respectiv: când competența
instanței este determinată de calitatea inculpatului, instanța rămânând
competentă să judece, în ipoteza în care inculpatul, după săvârșirea
infracțiunii nu mai are această calitate, în 2 situații:
– fapta are legătură cu
atribuțiile de serviciu ale făptuitorului;
- s-a dat o hotărâre în
primă instanță. În speță, calitatea de fost magistrat / actual avocat a
inculpatei a determinat atragerea competenței Curții de Apel, instanța omițând să
observe că la momentul investirii, inculpata nu mai avea nici calitatea de
magistrat, nici de avocat.
Totodată, s-a criticat
hotărârea primei instanțe și pe considerentul că această hotărâre nu cuprinde
motive pe care se întemeiază soluția de condamnare a inculpatei, această
hotărâre fiind o gravă eroare de fapt.
Concluziile procurorului,
ale inculpatei, precum și poziția denunțătorilor au fost consemnate în
încheierea din 9 noiembrie 2006.
Examinând recursul declarat
de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, împotriva sentinței penale nr.
37 din 20 martie 2006, în raport cu motivele invocate, cât și în raport de
motivele care se iau în considerare din oficiu, în conformitate cu art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul Parchetului este
fondat pentru următoarele considerente:
Din analiza cauzei rezultă
că instanța de fond, în mod greșit, a dispus confiscarea de la inculpata S.F. a
sumei de 10.000 mărci germane.
Astfel, Înalta Curte constată
că moneda germană, marca, a încetat să mai fie monedă oficială, începând cu
data de 28 februarie 1999, iar din 28 februarie 2002, aceasta și-a încetat
valoarea legală.
Ca urmare, dispoziția
instanței de fond de confiscare a sumei de 10.000 mărci germane este astfel
imposibil de pus în executare, instanța trebuind să dispună confiscarea de la
inculpată a echivalentului în lei a sumei de 10.000 mărci germane.
Față de cele învederate,
Înalta Curte, reținând incidența cazului de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 17
1
C. proc. pen., va admite recursul parchetului, numai sub
aspectul menționat, va casa sentința penală, iar în rejudecare, în temeiul art.
257 alin. (2) C. pen., va dispune confiscarea de la inculpata S.F., în folosul
statului, a echivalentului în lei a sumei de 10.000 mărci germane.
Cât privește celelalte
critici formulate de parchet, în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că
acestea sunt nefondate, întrucât din analiza ansamblului materialului probator
administrat în cauză rezultă că, instanța de fond, în mod judicios, a stabilit
situația de fapt și încadrarea juridică a faptei, reținând vinovăția inculpatei
în raport de infracțiunea săvârșită de aceasta.
Înalta Curte constată că și
sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatei a fost
făcută o corectă apreciere a criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen., ținându-se
cont de pericolul social concret al infracțiunii săvârșite, de modalitatea de
săvârșire a infracțiunii, de împrejurarea că inculpata este cercetată pentru
mai multe fapte de același gen, apreciind că pedeapsa la care inculpata a fost
condamnată, cu executare în regim de detenție, este de natură a asigura funcția
educativă, dar și de prevenție a comiterii de noi infracțiuni. Prin urmare nici
această critică nu poate fi reținută, hotărârea fiind temeinică și legală, sub
acest aspect.
Referitor la recursul
declarat de recurenta inculpată, Înalta Curte din examinarea actelor și
lucrărilor dosarului constată că acesta este nefondat, pentru considerentele
care urmează.
Astfel, Înalta Curte
constată că la data săvârșirii infracțiunii inculpata S.F. avea calitatea de
magistrat, respectiv judecător la Judecătoria Ineu. La data de 27 martie 1999,
prin decizia nr. 3103 a Uniunii Avocaților din România s-a decis primirea în
profesia de avocat a inculpatei.
Dispozițiile art. 40 alin.
(1) C. proc. pen., referitoare la competența instanței de judecată după
calitatea inculpatului prevăd faptul că instanța rămâne competentă a judeca,
chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii nu mai are această
calitate, cu condiția ca fapta săvârșită se aibă legătură cu atribuțiile de
serviciu ale făptuitorului, Înalta Curte reține că, în raport de calitatea de
magistrat pe care inculpata o avea la momentul săvârșirii infracțiunii, aceasta
avea printre altele ca obligații de serviciu: și pe aceea de a se abține de la
orice fapte sau acte de natură să compromită demnitatea sa în funcție și
societate și să nu pretindă sau să accepte să-și rezolve interesele personale,
familiale sau ale unor alte persoane, altfel decât în limita cadrului
reglementat pentru toți cetățenii (art. 1 și 22 Cap. V din Codul Deontologic al
Magistraților).
Prin urmare este evident că
actele materiale săvârșite de inculpată au legătură directă cu atribuțiile de
serviciu, fapt care atrage competența Curții de Apel, ca instanță de fond.
Totodată, Înalta Curte, considerând
că în cauză s-a făcut o corectă apreciere a materialului probator rezultând că,
în concret, inculpata S.F. a pretins și primit suma de 10.000 mărci germane de
la familia B. pentru a înlesni achitarea inculpatului B.C.
În raport de cele menționate
nu se poate avea în vedere solicitarea apărătorului recurentei inculpate de
casare a hotărârilor pronunțate în temeiul prevederilor art. 385
9
pct.
9, 10 sau 18 C. proc. pen., infracțiunea săvârșită de inculpata S.F. fiind
probată prin următoarele mijloace de probă: denunțul numitei B.D.C., denunțul
numitului B.C., declarațiile martorului C.M., a martorilor G.M.S., C.V., F.M.,
V.V., B.B., D.G. precum și procesele-verbale de confruntare între inculpată și
denunțători.
Astfel, în raport cu toate
cele învederate, Înalta Curte constată că în cauză instanța de fond a pronunțat
o hotărâre temeinică și legală, respingând, ca nefondat, recursul declarat de inculpata
S.F. împotriva sentinței penale nr. 37 din 20 martie 2006 a Curții de Apel Craiova,
secția penală.
În temeiul art. 192 alin.
(2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor
judiciare ocazionate de prezenta cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A, Serviciul
Anticorupție Craiova împotriva sentinței penale nr. 37 din 20 martie 2006 a
Curții de Apel Craiova, secția penală, privind pe intimata inculpată S.F.
Casează sentința penală
atacată numai cu privire la greșita confiscare a sumei de 10.000 mărci germane
de la inculpata S.F.
În baza art. 257 alin. (2) C.
pen., dispune confiscarea de la inculpata S.F., în folosul statului, a
echivalentului în lei a sumei de 10.000 mărci germane.
Menține celelalte dispoziții
ale hotărârii penale.
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de recurenta inculpată S.F. împotriva aceleiași sentințe
penale.
Obligă recurenta inculpată
la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică,
azi 22 noiembrie 2006.