ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6828/2006

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 37 din 20 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. 1614/1/2004, s-a dispus condamnarea inculpatei S.F., la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. A făcut aplicarea art. 64 și 71 C. pen. În baza art. 257 alin. (2) C. pen., a confiscat de la inculpată suma de 10.000 mărci germane. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut în esență următoarea situație de fapt: În anul 1998, inculpata S.F., judecător la Judecătoria Ineu, luând cunoștință de arestarea preventivă a inculpatului B.C., din proprie inițiativă, s-a deplasat la locuința denunțătoarei B.C.D., căreia i-a comunica că „știe ce s-a întâmplat cu soțul său” și că „dorește s-o ajute, în amintirea părinților lor”.

Pentru a-i forma convingerea că într-adevăr îl poate ajuta pe B.C., inculpata i-a comunicat denunțătoarei că-l cunoaște pe judecătorul C., vicepreședinte la Curtea de Apel Timișoara, și pe judecătorul G., care o vor ajuta să îl pună în libertate pe B.C. În schimbul ajutorului promis inculpata a pretins suma de 10.000 mărci germane. Conform celor convenite cu inculpata, denunțătoarea i-a remis acesteia suma de 5.000 mărci germane, urmând să facă rost de diferența până la 10.000 mărci germane, sumă care, conform celor susținute de inculpată trebuia „să i-o dea judecătorului de la Timișoara pentru a fi pus în libertate soțul denunțătoarei”. După ce inculpata a primit și restul de 5.000 mărci germane, declarați de către denunțătoare, acestea au convenit să meargă împreună la Timișoara pentru a „vorbi cu judecătorul C., care urma să-l pună în libertate pe B.C.”.

Pentru a-și spori credibilitatea în fața denunțătoarei, inculpata s-a deplasat, împreună cu B.C.D., la Timișoara. Întrucât cu această ocazie nu a putut lua legătura cu judecătorul C., inculpata i-a comunica denunțătoarei că urmează să-l contacteze pe acesta prin intermediul soției sale, fapt care nu s-a întâmplat. La aproximativ 30 de zile de la arestarea lui B.C. denunțătoarea, având aprobat vorbitor cu acesta, i-a relatat demersurile făcute în vederea eliberării lui din penitenciar. Întrucât inculpata nu și-a respectat „promisiunea făcută” inculpatul B.C., după eliberarea sa din penitenciar (după executarea pedepsei de un an de zile la care fusese condamnat prin decizia penală nr. 2947 din 7 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție), împreună cu denunțătoarea B.C.D., în repetate rânduri au căutat-o pe inculpată pentru a le înapoia suma de 10.000 mărci germane, aflând astfel că inculpata a părăsit magistratura, intrând în avocatură.

Văzând că inculpata nu le restituie suma de bani, învinuitul B.C. a trimis 2 scrisori către Curtea de Apel Timișoara în atenția judecătorului C., căruia i-a relatat întreaga situație. Mai mult, B.C., s-a deplasat la Curtea de Apel Timișoara, unde l-a abordat pe judecătorul C., întrebându-l dacă este adevărat că inculpata i-ar fi dat 10.000 mărci germane pentru achitarea sa, judecătorul C. i-a confirmat faptul că primise scrisorile de la acesta, arătând totodată că „îi pare rău că S.F., pe care o cunoștea fiind consăteni, se ocupa cu chestii slabe”. După trecerea unui interval de timp de la această întrevedere, inculpata a început să-i restituie denunțătoarei, în rate, sume de bani, ajungând la suma totală de 30.000.000 lei.

Situația de fapt reținută de instanță se probează cu denunțurile și declarațiile date de denunțătoarea B.D.C., de martorul B.C., precesul-verbal al S.T.A. Timișoara, declarațiile martorilor C.M., G.M.S., C.V., precum și procesele-verbale de confruntare între inculpată și denunțătoare, scrisorile denunțătorului B.C. Reținând, așadar, vinovăția inculpatei S.F., și dovedite infracțiunile cu care a fost sesizată, instanța a condamnat-o pe inculpată la o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de textele legale, apreciindu-se că pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în regim de detenție este de natură să atingă scopul educativ și preventiv astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara cât și inculpata S.F., care au criticat sentința penală pentru nelegalitate și netemeincie.

Astfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în motivarea recursului a arătat că înțelege să invoce cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen. (faptei săvârșite de inculpată dându-i-se o greșită încadrare juridică), pct. 17 1 C. proc. pen. (în speță instanța de fond făcând o greșită aplicare a legii); art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. (instanța de fond nepronunțându-se asupra unei cereri esențiale pentru denunțător și asupra probelor administrate cu privire la cererea acestuia) și pct. 14 al art. 385 9 C. proc. pen., (arătând că pedeapsa aplicată inculpatei este greșit individualizată în raport de dispozițiile art. 72 C. pen.). Procurorul a solicitat admiterea recursului declarat de parchet, casarea sentinței pronunțate și, rejudecând, pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale în raport de criticile formulate.

Inculpata S.F., în susținerea recursului declarat, a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 1, 9, 10 și 18 C. proc. pen. În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 40 alin. (1) C. pen., respectiv: când competența instanței este determinată de calitatea inculpatului, instanța rămânând competentă să judece, în ipoteza în care inculpatul, după săvârșirea infracțiunii nu mai are această calitate, în 2 situații: – fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului; - s-a dat o hotărâre în primă instanță. În speță, calitatea de fost magistrat / actual avocat a inculpatei a determinat atragerea competenței Curții de Apel, instanța omițând să observe că la momentul investirii, inculpata nu mai avea nici calitatea de magistrat, nici de avocat.

Totodată, s-a criticat hotărârea primei instanțe și pe considerentul că această hotărâre nu cuprinde motive pe care se întemeiază soluția de condamnare a inculpatei, această hotărâre fiind o gravă eroare de fapt. Concluziile procurorului, ale inculpatei, precum și poziția denunțătorilor au fost consemnate în încheierea din 9 noiembrie 2006. Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, împotriva sentinței penale nr. 37 din 20 martie 2006, în raport cu motivele invocate, cât și în raport de motivele care se iau în considerare din oficiu, în conformitate cu art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul Parchetului este fondat pentru următoarele considerente: Din analiza cauzei rezultă că instanța de fond, în mod greșit, a dispus confiscarea de la inculpata S.F.

a sumei de 10.000 mărci germane. Astfel, Înalta Curte constată că moneda germană, marca, a încetat să mai fie monedă oficială, începând cu data de 28 februarie 1999, iar din 28 februarie 2002, aceasta și-a încetat valoarea legală. Ca urmare, dispoziția instanței de fond de confiscare a sumei de 10.000 mărci germane este astfel imposibil de pus în executare, instanța trebuind să dispună confiscarea de la inculpată a echivalentului în lei a sumei de 10.000 mărci germane. Față de cele învederate, Înalta Curte, reținând incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., va admite recursul parchetului, numai sub aspectul menționat, va casa sentința penală, iar în rejudecare, în temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., va dispune confiscarea de la inculpata S.F., în folosul statului, a echivalentului în lei a sumei de 10.000 mărci germane.

Cât privește celelalte critici formulate de parchet, în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, întrucât din analiza ansamblului materialului probator administrat în cauză rezultă că, instanța de fond, în mod judicios, a stabilit situația de fapt și încadrarea juridică a faptei, reținând vinovăția inculpatei în raport de infracțiunea săvârșită de aceasta. Înalta Curte constată că și sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatei a fost făcută o corectă apreciere a criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen., ținându-se cont de pericolul social concret al infracțiunii săvârșite, de modalitatea de săvârșire a infracțiunii, de împrejurarea că inculpata este cercetată pentru mai multe fapte de același gen, apreciind că pedeapsa la care inculpata a fost condamnată, cu executare în regim de detenție, este de natură a asigura funcția educativă, dar și de prevenție a comiterii de noi infracțiuni.

Prin urmare nici această critică nu poate fi reținută, hotărârea fiind temeinică și legală, sub acest aspect. Referitor la recursul declarat de recurenta inculpată, Înalta Curte din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care urmează. Astfel, Înalta Curte constată că la data săvârșirii infracțiunii inculpata S.F. avea calitatea de magistrat, respectiv judecător la Judecătoria Ineu. La data de 27 martie 1999, prin decizia nr. 3103 a Uniunii Avocaților din România s-a decis primirea în profesia de avocat a inculpatei. Dispozițiile art. 40 alin. (1) C. proc.

pen., referitoare la competența instanței de judecată după calitatea inculpatului prevăd faptul că instanța rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii nu mai are această calitate, cu condiția ca fapta săvârșită se aibă legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului, Înalta Curte reține că, în raport de calitatea de magistrat pe care inculpata o avea la momentul săvârșirii infracțiunii, aceasta avea printre altele ca obligații de serviciu: și pe aceea de a se abține de la orice fapte sau acte de natură să compromită demnitatea sa în funcție și societate și să nu pretindă sau să accepte să-și rezolve interesele personale, familiale sau ale unor alte persoane, altfel decât în limita cadrului reglementat pentru toți cetățenii (art. 1 și 22 Cap. V din Codul Deontologic al Magistraților).

Prin urmare este evident că actele materiale săvârșite de inculpată au legătură directă cu atribuțiile de serviciu, fapt care atrage competența Curții de Apel, ca instanță de fond. Totodată, Înalta Curte, considerând că în cauză s-a făcut o corectă apreciere a materialului probator rezultând că, în concret, inculpata S.F. a pretins și primit suma de 10.000 mărci germane de la familia B. pentru a înlesni achitarea inculpatului B.C. În raport de cele menționate nu se poate avea în vedere solicitarea apărătorului recurentei inculpate de casare a hotărârilor pronunțate în temeiul prevederilor art. 385 9 pct. 9, 10 sau 18 C. proc. pen., infracțiunea săvârșită de inculpata S.F. fiind probată prin următoarele mijloace de probă: denunțul numitei B.D.C., denunțul numitului B.C., declarațiile martorului C.M., a martorilor G.M.S., C.V., F.M., V.V., B.B., D.G.

precum și procesele-verbale de confruntare între inculpată și denunțători. Astfel, în raport cu toate cele învederate, Înalta Curte constată că în cauză instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, respingând, ca nefondat, recursul declarat de inculpata S.F. împotriva sentinței penale nr. 37 din 20 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția penală. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A, Serviciul Anticorupție Craiova împotriva sentinței penale nr. 37 din 20 martie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția penală, privind pe intimata inculpată S.F. Casează sentința penală atacată numai cu privire la greșita confiscare a sumei de 10.000 mărci germane de la inculpata S.F. În baza art. 257 alin. (2) C. pen., dispune confiscarea de la inculpata S.F., în folosul statului, a echivalentului în lei a sumei de 10.000 mărci germane. Menține celelalte dispoziții ale hotărârii penale. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta inculpată S.F. împotriva aceleiași sentințe penale.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 noiembrie 2006.