ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 342/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 7970 din 22 noiembrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 9595/2001, Judecătoria sectorului IV București a soluționat acțiunea de divorț cu minori formulată de reclamanta G.L. împotriva pârâtului G.E., și a disjuns, în conformitate cu dispozițiile art. 165 C. proc. civ., capătul de cerere relativ la partajarea bunurilor comune. Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat și partajarea bunurilor comune dobândite de părți în timpul căsătoriei, precum și a capitalului social al SC S.I. și al SC T.A. SRL. Reclamanta și-a completat cererea, solicitând și partajul părților sociale ale SC S.I.

SRL și ale SC T.A. SRL, ca și al beneficiilor realizate de părțile litigante în calitate de asociați ai celor două societăți. Reclamanta și-a completat din nou cererea de partaj, solicitând ca instanța să constate simulat actul de cesiune autentificat sub nr. 2134 din 9 septembrie 2002 de Biroul Notarului Public F.N., act prin care pârâtul G.E. i-a cesionat lui C.A. cele 10 părți sociale reprezentând 50 % din capitalul social al SC T.A. SRL. În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că scopul încheierii actului a fost de a crea o aparență de cesionarea părților sociale, prin înlăturarea lor de la masa partajabilă, SC T.A. SRL având un fond de comerț mare și o cifră de afaceri pe măsură.

A susținut că cesiunea este fictivă, ea fiind realizată la un preț derizoriu de 1.000.000 lei față de valoarea cifrei de afaceri. Cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 1175 C. civ. și pe dispozițiile art. 35 C. fam. La 11 aprilie 2003, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în simulație și necompetența materială a judecătoriei, față de caracterul comercial al acestui capăt de cerere. La 30 mai 2003, reclamanta R.L. (fostă G.) a solicitat citarea în cauză ca pârât și a numitului C.A., parte în contractul de cesiune a cărui simulație o invocă.

Prin încheierea de la 20 iunie 2003, Judecătoria a disjuns acțiunea în simulație (despre care a reținut că are caracter incidental) de acțiunea de partaj de bunuri comune, iar la termenul din 5 decembrie 2003 a respins excepția necompetenței sale materiale, apreciind că acțiunea în simulație, deși disjunsă, își păstrează caracterul incidental față de acțiunea de partaj, fiind incidente dispozițiile art. 17 C. proc. civ. Prin sentința nr. 1345 din 5 martie 2005, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepțiile invocate de pârâți și a respins acțiunea în constatarea simulației ca inadmisibilă și ca promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 684 A din 22 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și de litigii de muncă, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sector 4 București în soluționarea cauzei, a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1345 din 5 martie 2004 pronunțată de această instanță, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București, secția comercială. A reținut instanța de apel că, urmare a disjungerii și a judecării separate de cererea de partaj de bunuri comune, acțiunea în simulație a căpătat o existență de sine stătătoare, astfel că nu operează prorogarea legală de competență prevăzută de art. 17 C. proc. civ., acțiunea în simulație având caracter comercial și trebuind soluționată de instanța competentă material, respectiv de Tribunalul București.

Cauza a fost înregistrată la numărul 12294 din 5 noiembrie 2004 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, iar la termenul din 24 noiembrie 2004, reclamanta a lărgit din nou cadrul procesual pasiv, solicitând citarea ca pârât și a lui I.D., atât față de dispozițiile deciziei de apel, cât și față de dispozițiile art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990. La termenul din 2 martie 2005, tribunalul a respins această cerere, reținând că față de stadiul procesual, cadrul procesual pasiv este cel stabilit în fața instanței de fond. Prin sentința comercială nr. 2487 din 25 mai 2005, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată. A obligat-o pe reclamantă să plătească pârâților câte 20.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta nu a dovedit că între pârâți ar fi intervenit anterior sau concomitent un alt contract, care să reprezinte voința lor reală și prin care să fie anihilată aparența juridică a actului public. Sub acest aspect prima instanță a reținut că din declarațiile martorilor audiați a reieșit că aceștia au cunoscut, direct sau indirect, intenția pârâtului G.E., de a-și înstrăina părțile sociale, dar că nu au cunoscut ca între părți să se fi încheiat și un alt act, secret, care să ateste că între părți există un alt raport juridic. Nefiind dovedită existența actului secret și, deci, îndeplinirea condițiilor art. 1175 C. civ., cererea a fost apreciată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta iar Curtea de Apel București, prin decizia nr. 351 din 15 iunie 2006, a respins acest apel, ca nefondat, respingând și cererea intimaților de obligare a apelantei la cheltuieli de judecată. Reclamanta R.L. a declarat, în termen, recurs împotriva deciziei Curții de Apel București solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și a acțiunii sale. În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta susține că decizia atacată este lipsită de temei legal întrucât instanța de apel reține pe de o parte că se impunea a se face dovada actului secret în sensul de instrumentum iar pe de alta apreciază în mod greșit că nici măcar nu a invocat existența unui asemenea act secret.

Reclamanta susține că prin acțiunea sa a urmărit dovedirea caracterului fictiv al contractului de cesiune, contract care în realitate nu a fost încheiat, părțile dorind să disimuleze total realitatea. Reclamanta mai susține că existența actului secret a reprezentat motivarea cererii de chemare în judecată dar că instanța săvârșește o mare eroare în ceea ce privește interpretarea noțiunii de act juridic, apreciind că actul secret despre care face vorbire art. 1175 C. civ., se referă la actul juridic în sensul de instrumentum, ceea ce impune existența înscrisului nu numai ad probationem ci chiar ad validitatem. Or, din punctul de vedere al formei, consemnarea actului secret într-un înscris nu este necesară, fiind suficientă încheierea sa ca negatium, conform principiului consensualismului.

Reclamanta mai susține, în motivarea recursului său, că existența actului secret, adică manifestarea de voință a părților în sensul disimulării totale a realității, a fost dovedită prin probatoriul administrat atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel și face, în continuare, o examinare a acestor probe din care rezultă intenția părților de a încheia un contract simulat și prețul derizoriu al contractului de cesiune. Acestea au rezultat și din lipsa părților pentru a răspunde la interogatoriu, care poate reprezenta un început de dovadă, precum și din situațiile financiare ale societății. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de recurentă Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Este nefondată critica recurentei cu privire la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 1175 C. civ., întrucât instanța de apel a reținut că reclamanta „nu numai că nu a dovedit existența unui act secret ca instrumentum, ea nu a pretins nici măcar că un asemenea act ar exista, în sensul de negatium, dar că, din varii motive, acesta nu s-a încheiat în formă scrisă”. Rezultă că instanța de apel nu a făcut o diferență între contract ca instrumentum și contract în sensul de negatium, diferență pe care să își întemeieze și argumenteze soluția ci a avut în vedere că „așa cum în mod riguros a reținut și judecătorul fondului, în speță nu s-a dovedit existența actului secret pentru a se putea aprecia asupra caracterului nereal al actului public”, deși existența actului secret este o condiție impusă de art. 1175 C. civ.

Deci, concluzionând, instanța de apel nu a reținut și nici nu și-a motivat soluția pe ceea ce se critică în recurs ci pe nedovedirea actului secret, indiferent de forma invocată. De altfel instanța mai reține că reclamanta în acțiunea sa a mai făcut vorbire și de cauza ilicită a convenției de cesiune, de frauda la lege și de prețul neserios, dar că acestea reprezintă alte motive de ineficacitate ale actului juridic decât simulația, pe care reclamanta și-a fundamentat prezenta acțiune. Faptul că instanța de apel și-a întemeiat și motivat soluția pe nedovedirea de către reclamantă a actului secret rezultă și din motivarea recursului în care (ca și în apel) se critică greșita interpretare a probelor de către instanțe și se reia analiza acestora în sensul dovedirii actului secret.

Or, cum greșita apreciere a probelor de către instanțe nu se încadrează între motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., ea nu constituie un motiv legal ce ar putea fi examinat în calea extraordinară a recursului. Față de cele de mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va respinge cererea intimaților de obligare a recurentei către ei la cheltuieli de judecată în recurs, întrucât, până la pronunțare, nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta R.L. împotriva deciziei nr. 351 din 15 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat. Respinge cererea de cheltuieli de judecată, formulată de intimații pârâți G.E. și C.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2007.