ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10143/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: La data de 13 mai 1999 reclamantul D.M.Ș., în nume propriu și ca reprezentant al fundației M.D. pentru F.N. a chemat în judecată pârâta SC R. SA, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să-i plătească reclamantului suma de 182.200.000 lei, reprezentând drepturi cuvenite în baza contractelor nr. 2322 din 4 noiembrie 1998 și 2496 din 4 decembrie 1998; 2600 mărci germane, sumă actualizată cu rata inflației la data executării, reprezentând drepturi bănești cuvenite fundației în calitate de coproducător al operei contractate. De asemenea, au solicitat restituirea garanției depuse în calitate de director general al SC R. SA, precum și obligarea pârâtei de a-i pune la dispoziție mijloace tehnico-materiale necesare pentru realizarea lucrărilor de montaj, sonorizare și copia standard a filmului „A.A.”.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în calitate de scenarist, regizor și producător, a încheiat cu pârâta trei contracte de vânzare a scenariului, de regie și de prestări servicii pentru a realiza filmul „A.A.” în condițiile și termenele convenite. Pârâta nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile asumate prin contractele de regie și prestări servicii, ceea ce a determinat prelungirea duratei de filmare. În calitate de reprezentant legal al fundației, reclamantul a arătat că deși filmările au fost terminate, pârâta nu i-a asigurat mijloacele tehnico-materiale și artistice pentru realizarea montajului, sonorizării și execuției copiei standard, refuzând nejustificat să restituie fundației suma de 8.000.000 lei reprezentând diferența dintre valoarea finanțării acordate de Ministerul Culturii și valoarea obligației de finanțare asumate prin contract.

Pârâta a solicitat respingerea acțiunii, arătând că potrivit celor stabilite de controlul efectuat de Ministerul Finanțelor Publice, suma maximă datorată reclamantului în calitate de regizor și producător executiv ar fi, după deducerea sumelor remise, de 107.200.000, plătibilă la predarea copiei standard a filmului; întârzierile în realizarea filmărilor sunt imputabile exclusiv reclamantului. Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 279 din 21 octombrie 1999 a admis în parte acțiunea, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 182.200.000 lei, să asigure reclamantului mijloacele tehnico-materiale pentru realizarea lucrărilor de montaj, sonorizare și copia standard a filmului „A.A.”, precum și 500.000 lei pe zi întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței până la îndeplinirea efectivă a obligației arătate.

A respins ca nefondate celelalte capete de cerere ale acțiunii. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că pârâta datorează reclamantului numai drepturile bănești pretinse și îndeplinirea prestațiilor convenite sub forma mijloacelor și utilităților necesare finalizării lucrărilor, cererea pentru plata penalităților de întârziere nefiind întemeiată, întrucât prelungirea duratei filmărilor este imputabilă reclamantului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia civilă nr. 329 a din 1 iunie 2000 a respins apelul pârâtei, a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului și suma de 2600 mărci germane, echivalent în lei și 230.000 lei constituită cu titlu de garanție.

A fost obligată pârâta să plătească fundației suma de 8.000.000 lei drepturi de coproducție. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1895 din 30 martie 2001, a admis recursurile declarate de reclamant și pârât, a casat decizia recurată și a trimis cauza instanței de apel spre rejudecare, cu indicații privind lămurirea cu necesitate a unor aspecte de drept și de fapt esențiale soluționării fondului prin suplimentarea probelor.

În fond după casare, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a pronunțat decizia nr. 268 A din 4 iunie 2002 prin care a respins apelul pârâtei a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 293.494.515 lei reprezentând suma indexată datorată cu titlu de diferență de plată a drepturilor bănești ce decurg din contractul de regie nr. 2322 din 4 noiembrie 1998 și contractul de producător executiv nr. 2496 din 4 decembrie 1998, suma de 230.000 lei contravaloare garanție pentru funcția de director general. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și l-a obligat pe apelantul-reclamant la 1.064.695 lei reprezentând diferența de taxă judiciară de timbru datorată în apel și la 10.000.000 lei cu titlu de onorariu de expertiză către Biroul Local de Expertiză în beneficiul experților P.S.

și V.I. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție prin care a susținut că reducerea sumelor cuvenite reclamantului conform contractelor și reținerea nulității lor parțiale în considerarea dispozițiilor O.U.G. nr. 67/1997 este greșită, întrucât, în temeiul unor prevederi legale neaplicabile, s-a încălcat convenția părților. Contrar dovezilor administrate în cauză a fost respinsă fără temei legal cererea de plată a penalităților și s-a omis reactualizarea sumelor reținute cu titlu de garanție. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 5337 din 11 decembrie 2003 a admis recursul în anulare și a casat decizia nr. 268A din 4 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, dispunând trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru reluarea judecății.

În considerentele deciziei date asupra recursului în anulare s-a reținut că în scopul realizării filmului „A.A.” între SC R. SA, producător, și fundația „M.D.F.N.”, coproducător, s-a încheiat contractul de asociere nr. 2192 modificat la 4 decembrie 1998, prin care coproducătorul s-a obligat să participe la costurile de producție ale filmului cu 1,9% din valoarea de deviz, reprezentând 87.000.000 lei, diferența revenind în sarcina asociatului SC R. SA. Reclamantul și-a îndeplinit obligațiile asumate privind filmările în condițiile contractuale stipulate, cu o întârziere de 26 de zile față de termenul convenit, rămânând neexecutate la data litigiului partea finală a lucrărilor de montaj, sonorizare și copia standard a filmului, care nu a fost realizată din cauze imputabile pârâtei.

Pârâta și-a îndeplinit parțial obligațiile, atât în ceea ce privește achitarea integrală în termenele și la prețul contractual stabilit a drepturilor bănești cât și cu referire la asigurarea personalului de producție necesar calificat pe parcursul filmărilor, a mijloacelor tehnico-materiale și artistice destinate montajului, sonorizării și realizării copiei standard a filmului. Instanța supremă a apreciat că limitarea drepturilor bănești cuvenite reclamantului cât și respingerea cererii pentru plata penalităților de întârziere în durata filmărilor prin hotărârea atacată, sunt greșite, fiind în contradicție cu legea aplicabilă, cu clauzele contractuale și cu probele administrate în cauză. S-a reținut că raporturile dintre reclamant și pârâtă, întemeiate pe libertatea contractuală, guvernată de art. 969 și urm. C. civ., nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G.

nr. 67/1997 cu normele sale metodologice, acestea nefiind opozabile reclamantului și fundației. Contractele au putere de lege între părțile contractante, așa încât, modificarea sau invalidarea clauzelor contractuale privitoare la prețul convenit, nu era admisibilă decât în condițiile contractuale stipulate și cu acordul deplin al părților. Faptul pârâtei de a nu se fi încadrat în prevederile O.U.G. nr. 67/1997 este evident extracontractual și interesează numai raporturile juridice și răspunderea acesteia cu și față de finanțatorul său ONC. S-a constatat că reclamantul este îndreptățit la plata onorariului stabilit și calculat potrivit clauzelor contractuale în funcție de munca prestată, fără deduceri sau raporturi inaplicabile.

Potrivit clauzei penale reclamantul este îndreptățit la plata penalităților de întârziere solicitate pentru timpul afectat filmărilor peste termenul de toleranță convenit, culpa pârâtei dovedindu-se pe deplin conturată prin neverificarea și nerezolvarea efectivă a sesizărilor privind calitatea personalului tehnic și a mijloacelor de producție puse la dispoziția sa pentru neexecutarea obligațiilor, precum și a condițiilor atmosferice neprielnice activității. Recursul în anulare a fost admis și hotărârea atacată a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru stabilirea în contradictoriu cu părțile a sumelor cuvenite cu titlu de onorariu și penalități de întârziere prin refacerea expertizei efectuate, sau a eventualului acord prin punctaj a părților contractante.

S-a dispus totodată, ca instanța de trimitere să dispună reactualizarea sumelor menționate, cât și a echivalentului garanției ce trebuia să fie restituită reclamantului. Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 194 A din 31 aprilie 2005, în fond după casare, a admis apelurile declarate de reclamantul M.Ș.D.

și SC R. SA; a schimbat în parte sentința; a obligat pârâta la 294.079.765 lei reprezentând despăgubiri reactualizate datorate în temeiul contractelor nr. 2322 din 4 noiembrie 1998 și nr. 2496 din 4 decembrie 1998 precum și garanția depusă de reclamant, reactualizată; a obligat pârâta la 365.987.165 lei, reprezentând penalități de întârziere, reactualizate; a respins cererea de obligare a pârâtei la 500.000 lei/zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant ca reprezentant al fundației „M.D.F.N.”; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat reclamant la 10.038.270 lei, diferență taxă judiciară de timbru în apel și l-a dat în debit cu această sumă; a obligat reclamantul la 10.000.000 lei onorariu expertiză în contul experților P.S.

și V.I.; a compensat în parte cheltuielile de judecată în privința onorariilor de expertiză și taxelor de timbru în etapa recursului și a obligat pârâta la 25.030.310 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel Curtea a constatat că prin decizia dată asupra recursului în anulare s-au dezlegat irevocabil problemele de drept privind valabilitatea contractelor deduse judecății, faptul că pârâta datorează reclamantului despăgubiri, penalități de întârziere și echivalentul garanției constituite de acesta. În limitele casării, instanța de trimitere trebuia să stabilească sumele cuvenite reclamantului, cu titlu de onorariu și penalități de întârziere, reactualizarea acestor sume și a garanției ce trebuia restituită reclamantului.

Astfel fiind, cum reclamantul a renunțat la efectuarea unei noi expertize contabile prin care să se stabilească valoarea actuală a sumelor pe care i le datorează pârâta, Curtea a luat în considerare expertiza efectuată în dosarul nr. 2856/2001 al Curții de Apel București, secția a III a civilă, și răspunsurile la interogatoriu administrat de pârâtă și admițând apelul reclamantului M.Ș.D. a obligat pârâta să plătească acestuia despăgubiri reactualizate datorate în temeiul contractelor nr. 2322 din 4 noiembrie 1998, nr. 2496 din 4 decembrie 1998, garanție reactualizată și penalități de întârziere în valoare reactualizată.

Apelul declarat de fundația „M.D.F.N.” a fost respins ca nefondat reținându-se că prin art.V din contractul de prestări servicii încheiat între SC R. SA în calitate de producător și M.Ș.D., în calitate de producător executiv s-a convenit ca în cazul în care va fi atras un alt cofinanțator pentru filmul „A.A.”, cota de participare a fundației să se reducă proporțional. În baza prevederilor art. 5.2 lit. a) din contractul 2192 din 8 octombrie 1998 fundația în calitate de producător participa la cheltuielile de producție ale filmului cu suma de 182.000.000 lei. Actul adițional nr. 2495 din 4 decembrie 1998 a adus modificări acestei clauze contractuale, în sensul că, participarea fundației la cheltuielile de producție ale filmului să fie redusă la suma de 87.000.000 lei.

Ulterior finanțării filmului și aprobării intrării în producție, fundația a atras un alt cofinanțator, respectiv Ministerul Culturii, care a participat cu suma de 95.000.000 lei. Curtea a apreciat că din interpretarea art. V, sus menționat, rezultă că atragerea unui cofinanțator diminuează corespunzător suma de plată ce revine fundației și nu că suma plătită de cofinanțator trebuie remisă fundației. Apelul pârâtei a fost admis, reținându-se că potrivit art. 572 C. proc. civ. creditorul, în funcție de împrejurările cauzei și natura obligației care se execută poate proceda fie la executarea silită, fie la sesizarea instanței de executare în vederea aplicării unei amenzi civile, instituția daunelor cominatorii devenind inadmisibilă din perspectiva textului de lege menționat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC R. SA, dezvoltând următoarele motive de casare, întemeiate în drept pe dispoz.art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.: - instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și anume contractele ulterioare semnate de M.Ș.D. cu SC R.F.P.I. SRL. Recurenta a arătat că în decembrie 2002, ca urmare a incapacității sale de a termina filmul, C.N.C. a preluat de la SC R. SA terminarea proiectului, împuternicind pe SC R.F.P.I. SRL să preia și să termine proiectul. Astfel, în baza noilor contracte, reclamantul în calitatea sa de regizor și producător executiv al filmului A.F.

(A.A.) a încasat de la SC R.F.P.I. SRL, atât suma datorată de către SC R. SA pentru activitatea desfășurată în etapa de filmare, cât și suma pentru activitatea desfășurată ulterior în cadrul etapei de postproducție. Instanța de apel nu a luat în calcul aceste înscrisuri, în temeiul deciziei atacate reclamantul urmând să fie remunerat de două ori, ceea ce ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a acestuia. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât reclamantul M.D. și-a încasat toate drepturile cuvenite din realizarea filmului de la SC R.F.P.I. SRL, ca urmare a semnării unui nou deviz în anul 2002. Prin întâmpinarea formulată în recurs M.Ș.D., în nume propriu și ca reprezentant al fundației M.D.F.N., a arătat că prin încheierea ulterioară a contractelor cu SC R.F.P.I.

SRL nu s-a stins litigiul dintre părți, nu au fost indexate sumele datorate în raport de indicele de inflație și nu s-au achitat daunele decurgând din întârzierea plăților, obligații contractuale anterioare. Aceste contracte exprimă o negociere nouă în conformitate cu atribuțiile suplimentare care au fost solicitate reclamantului, obligații care nu se regăsesc în conținutul clauzelor contractuale anterioare. Analizând motivele de nelegalitate ale hotărârii, din prisma motivelor de recurs formulate și analizând materialul probator administrat în cauză, instanța va respinge recursul ca nefondat, din următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului în ceea ce privește problemele de drept dezlegate.

Prin urmare instanța de trimitere este obligată să se conformeze modului în care instanța de control judiciar a soluționat în speță problema de drept pusă în discuție și să respecte îndrumările date de aceasta. O problemă de drept definitiv soluționată prin decizia instanței de recurs nu poate fi reexaminată de instanța de trimitere, întrucât o astfel de neconformare ar însemna nu numai încălcarea esențială a legii, prin nerespectarea principiilor care guvernează procesul civil, dar și o soluționare injustă a litigiului dedus judecății. Existența unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale care să impună respectarea deciziilor adoptate de instanțele superioare, cerințe consacrate prin dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., care cantonează limitele rejudecării. Astfel, prin decizia nr. 5337 din 11 decembrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a soluționării recursului în anulare, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că reclamantul, în dubla sa calitate de regizor și producător executiv ca și de reprezentant legal al Fundației asociate, și-a îndeplinit obligațiile asumate privind filmările în condițiile contractuale stipulate prin cele trei contracte încheiate cu pârâta, respectiv contractul de asociere pentru coproducție nr. 2192 din 8 octombrie 1998, modificat la data de 4 decembrie 1998 prin contractul de prestări servicii nr. 2496 și contractul comercial nr. 2322 din 4 noiembrie 1999, cu o întârziere de 26 de zile față de termenul convenit, rămânând neexecutată la data litigiului partea finală a lucrărilor de montaj sonorizare și copia standard a filmului, care nu a fost realizată din cauze imputabile pârâtei.

S-a mai reținut că pârâta și-a îndeplinit numai parțial obligațiile contractuale. Din această perspectivă limitele rejudecării sunt fără echivoc și au fost determinate de împrejurările care au determinat casarea. Curtea de Apel București, ca instanță de trimitere, efectuând o nouă cercetare avea obligația de a stabili plata onorariului reclamantului în funcție de munca prestată, penalitățile de întârziere solicitate pentru timpul afectat filmărilor peste termenul de toleranță convenit și reactualizarea sumei datorate cu titlu de garanție. Așa fiind soluția procesuală a instanței de trimitere, care s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare și a cercetat toate circumstanțelor de fapt ale cauzei, este la adăpost de orice critică.

Din probele administrate și examinarea apărările părților nu a rezultat o altă stare de fapt. Pe de altă parte nu se pot înfrânge dispoz. art. 132 C. proc. civ., acțiunea neputând fi modificată la instanța care rejudecă fondul după casare cu trimitere, pentru că aceasta ar genera o altă situație juridică decât cea avută în vedere de către instanța de recurs. Or, criticile formulate de recurentă vizează aspecte care țin de pretenții nou formulate în această fază procesuală, cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum judicatum , aspecte necenzurate de instanța de control judiciar. Așa fiind recursul urmează a se respinge ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA împotriva deciziei nr. 194A din 31 mai 2005 a Curții de Appel București, secția a IX a pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2005.