ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10113/2006
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10113/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Tribunalul Călărași,
prin sentința civilă nr. 864 din 30 iunie 2004, a respins
acțiunea formulată de reclamanții D.L.Ș. și D.R.T. pentru
anularea dispoziției nr. 2551/2004, emisă de Primarul municipiului
Călărași.
Pentru a pronunța această
hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții au cerut prin
notificarea nr. 741/2001 să le fie restituit în natură imobilul
situat în Călărași, care a aparținut bunicului lor D.R.
Primarul municipiului
Călărași a respins cererea, prin dispoziția nr. 2551 din 1
aprilie 2004, cu motivarea că, imobilul fiind confiscat pentru
săvârșirea unor crime contra umanității, preluarea nu a
fost abuzivă și reclamanții nu au calitatea de persoane
îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001.
Reține tribunalul, că prin
decizia penală nr. 875 din 12 martie 1949, D.R., bunicul
reclamanților, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și
10 ani degradare civică pentru crimă contra umanității
prevăzută de art. 3 lit. c) și pedepsită de art. 4 din
Legea nr. 207/1949, combinat cu art. 157 C. pen.
Conform art. 1.3 lit. ii) din H.G.
nr. 498/2003, nu constituie preluare abuzivă și nu face obiectul
Legii nr. 10/2001 confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârșirii unor
crime contra umanității sau crime de război săvârșite
în perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945.
Se mai reține, că
reclamanții au susținut că bunicul lor D.R. a fost condamnat
politic „fiind militant P.N.L.”, însă Codul penal din 1936, în vigoare la
data pronunțării deciziei penale nr. 875/1949, nu cuprindea o
categorie distinctă de „infracțiuni politice”, ci lăsa la
aprecierea instanței să constate dacă o anumită faptă
a fost săvârșită în condiții care să o califice ca
faptă de natură politică, iar cu privire la executarea
pedepselor politice, în art. 36-39, se prevedea, detențiunea grea și
detențiunea riguroasă.
Or, în cauză, nu se impune o
astfel de analiză, pentru că autorul reclamanților a fost
condamnat pentru crimă împotriva umanității.
Prin decizia civilă nr. 1353/A
din 27 septembrie 2005, Curtea de Apel București a respins apelul declarat
de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, reținând că
este neîntemeiată susținerea reclamanților că decizia
penală nu a fost pusă în executare și că imobilul nu a
trecut în proprietatea statului, pentru că în notificare au susținut
că imobilul a fost naționalizat și în cursul procesului
aceștia „au făcut vorbire” de propunerea de naționalizare,
însă Direcția instanțelor militare din cadrul Ministerului
Justiției a trimis copia deciziei penale nr. 875 din 12 martie 1949 a
Curții de Apel București, secția a I-a penală, din care
rezultă că bunicul apelanților a fost condamnat pentru
crimă împotriva umanității.
Reține instanța de apel
că, deși apelanții au susținut că a fost o condamnare
politică, nu s-au făcut dovezi în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri au
declarat recurs reclamanții care, fără să invoce vreun
motiv de recurs, arată că hotărârile pronunțate în
cauză au fost date cu aplicarea greșită a dispozițiilor
Legii nr. 10/2001.
Arată recurenții, că
au susținut prin notificare că imobilul nu a fost confiscat, ci a
fost propus pentru naționalizare, așa cum rezultă din
procesul-verbal încheiat la data de 18 iunie 1953, în care se arată
că D.R. „a fost legionar notoriu și în prezent deținut politic”
și ca atare comisia „propune naționalizarea imobilelor”. Existând
numai o propunere făcută la doi ani de la decesul condamnatului,
naționalizarea nu a operat efectiv și sunt aplicabile prevederile
art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Recurenții susțin, că
fiind aplicate dispozițiile art. 157 C. pen., text care face trimitere la
circumstanțele atenuante, confiscarea averii putea fi făcută
parțial și, pentru că prin hotărârea penală nu s-au
individualizat bunurile și individualizarea nu s-a făcut nici
ulterior, „nu se poate spune cu certitudine ce anume s-a confiscat și ce
nu, iar pedeapsa complementară a confiscării nu a fost pusă în
executare”.
Se mai arată că, în
ipoteza subsidiară în care s-ar aprecia că imobilul a fost preluat de
stat prin confiscarea averii, ca urmare a hotărârii judecătorești
de condamnare, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr.
10/2001, pentru că infracțiunea pentru care a fost condamnat D.R.
este de natură politică, așa cum rezultă din mențiunea
făcută în procesul-verbal din 18 iunie 1953 și din extrasul emis
de Arhivele Statului Călărași.
Analizând recursul, în limita
criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., se constată că este fondat.
Instanța de apel a reținut
că apelanții-reclamanți au susținut că imobilul nu a
trecut în proprietatea statului, deși în notificare și pe parcursul
procesului aceștia au arătat că imobilul a fost
naționalizat.
Susținerile
recurenților-reclamanți au privit însă modalitatea de preluare
de către stat, iar modul în care bunul a fost preluat este esențial
pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001.
Atât prin notificare, cât și în
cursul procesului, aceștia au susținut că preluarea imobilului
s-a făcut prin naționalizare, că pedeapsa confiscării
averii nu a fost executată și că chiar dacă s-ar considera
că preluarea s-a făcut prin confiscare, caracterul ei abuziv este dat
de faptul că bunicul lor a fost condamnat politic.
Față de aceste
susțineri, greșit instanța de apel, fără să
stabilească deplin împrejurările de fapt la care să poată
fi aplicate corect prevederile Legii nr. 10/2001, a păstrat sentința
atacată, în care s-a reținut, doar pe baza dispozitivului
hotărârii penale, că imobilul solicitat de reclamanți nu face
obiectul Legii nr. 10/2001, pentru că fostul proprietar (bunicul
recurenților) a fost condamnat pentru crimă împotriva
umanității.
La dosar nu a fost depusă
hotărârea penală, așa cum reține instanța de apel, ci
numai dispozitivul ei, în care este menționată condamnarea
antecesorului recurenților pentru infracțiunea prevăzută de
art. 3 lit. c) și pedepsită de art. 4 din Legea nr. 207 din 20 august
1948, deși o asemenea lege nu a existat.
Pentru urmărirea și
sancționarea celor vinovați de crime de război sau împotriva
păcii sau umanității, exista Legea nr. 291 din 18 august 1947,
care a fost modificată prin Decretul nr. 207/1948, însă pentru
stabilirea naturii infracțiunii săvârșite de autorul
recurenților-reclamanți nu trebuia să se ia în considerare numai
textul indicat în dispozitivul hotărârii, fără să se cerceteze
cel puțin motivarea hotărârii, pentru a se constata ce faptă a
săvârșit cel condamnat și când anume a fost
săvârșită.
Tribunalul a cerut Ministerului
Justiției, Direcția instanțelor militare să comunice copie
de pe sentința nr. 875 din 12 martie 1949 a Curții București, secția
a I-a penală, însă, cu adresa nr. 27P din 14 iunie 2004, a fost
comunicat numai dispozitivul acestei hotărâri, care cuprinde
mențiunile că soluția s-a dat „pentru motivele care se vor
vedea” și că era supusă recursului.
Ministerul Justiției,
Direcția instanțelor militare a comunicat tribunalului că nu
deține hotărârea in extenso, însă a comunicat
recurenților-reclamanți, cu adresa nr. 60017 din 12 iulie 2006,
că pentru cele solicitate prin memoriu să se adreseze Direcției
Arhivelor municipiului București, dacă sentința a fost
pronunțată de o instanță civilă, iar dacă a fost
pronunțată de o instanță militară să se adreseze
U.M. 02405 Pitești.
Această unitate militară,
prin adresa nr. CT 3204 din 7 septembrie 2006, a cerut recurenților date
suplimentare pentru a-l putea identifica pe condamnat.
Față de aceste adrese,
rezultă că există posibilitatea obținerii unei
hotărâri in extenso, fie de la Arhivele Statului, fie de la U.M. 02405
Pitești.
De asemenea, față de
faptul că prin procesul-verbal din 18 iunie 1953 s-a propus
naționalizarea imobilului, propunere confirmată și de
existența tabelului centralizator, emis de Sfatul popular raion
Călărași, care a fost comunicat (extras) de Arhivele Statului
și în raport de mențiunea „imobil naționalizat”,
făcută în fișa imobilului, întocmită de I.G.O
Călărași, trebuia să se suplimenteze probatoriul cu
înscrisuri, pentru a se stabili dacă pedeapsa complementară a
confiscării averii a fost pusă în executare de către organele
investite cu executarea.
Această împrejurare se impunea
a fi stabilită și pentru faptul că Primăria municipiului
Călărași și Consiliul local Călărași au
comunicat, cu adresele nr. 17136 din 30 mai 2005 și nr. 36442 din 30
noiembrie 2006, că în arhivele acestor instituții nu există acte
din care să rezulte situația imobilului la momentul preluării de
către stat, iar, potrivit certificatului nr. C.555 din 10 februarie 1998,
emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului, D.R., deși
condamnat în anul 1949, era înscris în anul 1963 în registrul agricol cu
suprafața de 11,50 ha teren.
De altfel, pentru suprafața de
11 ha teren, recurenților, în calitate de moștenitori ai defunctului D.R.,
le-a fost reconstituit dreptul de proprietate, conform titlului de proprietate
nr. 124459 din 26 septembrie 2003, emis în baza Legii fondului funciar.
Pentru considerentele expuse,
conform art. 312, art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de
reclamanți, va fi casată hotărârea atacată și se va
trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu ocazia rejudecării, se vor
avea în vedere mijloacele de apărare invocate de părți și
se va cere instituției care deține hotărârea de condamnare a
antecesorului recurenților să trimită instanței, în copie,
hotărârea penală in extenso și orice alte acte care privesc
pricina în care s-a pronunțat această hotărâre și să
comunice dacă există înscrisuri care atestă executarea pedepsei
complementare a confiscării averii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții
D.L.Ș. și D.R.T. împotriva deciziei nr. 1353/A din 27 septembrie 2005
a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care
o casează.
Trimite cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 7 decembrie 2006.