ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9993/2006

Asupra recursului de față, constată: Prin decizia nr. 206 din 2 noiembrie 2004, A.V.A.S. București a respins cererea notificată de C.V. sub nr. 261 din 11 octombrie 2001 și prin care acesta solicita, în procedura Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii pentru acțiunile deținute de autorul său la fosta fabrică L. Bacău. În motivarea deciziei s-a reținut că măsura respingerii se justifică întrucât petentul nu a depus acte doveditoare privind calitatea de acționar a autorului său a societății mai sus arătate la momentul naționalizării. Prin cererea formulată la 7 decembrie 2004, petentul C.V. a cerut anularea dispoziției și acordarea de măsuri reparatorii susținând că a dovedit că autorul său era asociat al fostei fabrici L. Bacău.

Prin sentința civilă nr. 1009 din 27 septembrie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea, a anulat decizia mai sus arătată și a obligat pârâta A.V.A.S. București să stabilească despăgubiri în favoarea reclamantului pentru acțiunile deținute de autorul său la fabrica L. Bacău, în condițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată. În motivarea sentinței instanța a reținut că potrivit tabelului întocmit în Adunarea generală ordinară a acționarilor din data de 28 iunie 1946 rezultă că autorul reclamantului, Ș.N., deține un număr de 17.784 acțiuni iar potrivit copiei extras din lista acționarilor prezenți în Adunarea Generală Extraordinară din 21 iunie 1947 acesta deținea 15184 acțiuni, fiind și reales în Consiliul de Administrație al societății, în același sens fiind și mențiunile publicate în Monitoarele Oficiale din 11 mai 1948 și 14 iulie 1948, în care au fost publicate bilanțurile contabile ale societății.

Cum, în mod necontestat, societatea L. a fost naționalizată în baza Legii nr. 119/1948 și cum, reclamantul a dovedit că autorul său avea calitatea de acționar la această societate tribunalul a apreciat că reclamantul, a cărui calitate de moștenitor a fost dovedită, este îndreptățit să fie despăgubit în condițiile art. 31 din Legea nr. 10/1948. Prin decizia civilă nr. 357/A din 8 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul declarat de pârâte ca nefondat. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că nu poate fi primită critica pârâtei în sensul că depunerea de către reclamant a unora din actele doveditoare ale pretențiilor sale după data de 1 iulie 2003 era sancționată cu decăderea din dreptul la despăgubire, termenul prevăzut de legiuitor pentru depunerea unor astfel de dovezi fiind unul de recomandare și nu unul de decădere.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. București invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâta reiterează apărarea potrivit căreia în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 care impuneau, în redactarea inițială, depunerea de către persoanele îndreptățite a actelor doveditoare ale dreptului pretins și ale calității lor până la data de 1 iulie 2003, cererea reclamantului se impunea a fi respinsă, sub acest aspect fiind irelevant că dispoziția legală menționată este mai permisivă după modificările aduse acestui act normativ.

Totodată, recurenta susține că față de noile reglementări în domeniu, respectiv față de noile modificări aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, potrivit art. 31 alin. (3) nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii persoanelor îndreptățite ci doar obligația de a propune acordarea unor astfel de măsuri, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor fiind dat în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor [art. 16 alin. (2), titlul VII din Legea nr. 247/2005], sens în care apreciază că se impune casarea hotărârilor date de instanțele de fond și respingerea contestației formulată de reclamant. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se poate cere modificarea unei hotărâri judecătorești când instanțele de fond au aplicat sau interpretat greșit legea.

În speță, este real că prin dispoziția art. 22 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială a legii, legiuitorul a instituit pentru persoana îndreptățită obligația de a depune actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și, în cazul moștenitorilor, pe cele care atestă această calitate ca anexe la notificare adică odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit până la data de 1 iulie 2003. Nici prin dispoziția legală menționată și nici printr-o altă dispoziție a Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu a înțeles însă să instituie vreo sancțiune pentru faptul depunerii unor astfel de înscrisuri doveditoare după data mai sus arătată, anume până la finalizarea procedurii administrative ori a celei judiciare în cadrul cărora se analizează și soluționează notificările formulate de persoanele îndreptățite.

Dimpotrivă, din economia dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și în concordanță cu dispozițiile procedurale care reglementează administrarea probatoriilor, unitatea deținătoare putea solicita completarea probatoriilor de către persoanele îndreptățite și după data mai sus arătată, astfel cum de altminteri a procedat și recurenta, și, mai mult, persoanele îndreptățite puteau să își susțină personal în fața unității deținătoare cererea de restituire ori pentru măsuri reparatorii [art. 23 alin. (2)]. În acest context al analizei este însă se subliniat faptul că în speța dedusă judecății, din cuprinsul corespondenței purtată între reclamant și recurentă ca, de altminteri, și din cuprinsul adresei de înaintare de către recurentă către reclamant a dispoziției contestate rezultă că acesteia i-au fost comunicate de către reclamant înscrisurile doveditoare de care înțelegea să se folosească în justificarea pretențiilor sale, acte care au fost folosite și în fața instanței de judecată.

Din cuprinsul acelorași înscrisuri nu rezultă însă de ce acestea au fost găsite a fi insuficiente sub aspect probator, adică de ce nu erau de natură să ateste dreptul autorului reclamantului la momentul naționalizării, și ce alte înscrisuri considera recurenta că ar fi fost necesar să fie atașate notificării și pe care reclamantul a refuzat să le prezinte. Așa fiind, Înalta Curte urmează a constata ca fiind pur formală critica formulată de pârâtă sub acest aspect precum și faptul că aceasta nici nu este fundamentată în raport de probatoriile care au făcut obiectul analizei instanțelor de fond.

Cât privește cea de-a doua critică formulată de pârâtă, referitoare la modificarea competențelor sale în procedura Legii nr. 10/2001 justificată prin modificările legislative aduse acestui act normativ în cursul judecății cauzei, în sensul doar de a propune nu și de a acorda măsuri reparatorii persoanelor îndreptățite în condițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte urmează a constata că aceasta nu este de natură să atragă casarea hotărârilor date de instanțele de fond ci așa cum afirmă însăși recurenta, acesteia îi revine obligația de a face propuneri pentru acordarea reclamantului de măsuri reparatorii, titlul de despăgubire urmând să fie emis acestuia în condițiile prevăzute de titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Așa fiind, cum instanțele de fond au pronunțat hotărârile cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în vigoare la data judecății și cum, prin modificările legislative aduse Legii nr. 10/2001, recurentei îi revin obligații în legătură cu notificările care îi sunt adresate de persoanele îndreptățite, Înalta Curte, pentru motivele arătate și în raport de limitele investirii, urmează a constata că recursul dedus judecății de către pârâte se dovedește a fi nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., prin care se instituie obligația suportării cheltuielilor de judecată de către partea care a căzut în pretenții,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 357/A din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Obligă pe recurente să plătească suma de 1000 lei către intimatul C.V. reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2006.