ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3453/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3453/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2368 din

30 octombrie 2000 a Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios

administrativ, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC T.P. SRL Vernești

și pârâta S.A.U. SA București a fost obligată la plata sumei de 1.171.098,73

lei cu titlu de acoperire daune și la 27.897 lei cheltuieli de judecată.

S-a reținut în

considerentele hotărârii în ceea ce privește lipsa calității procesuale active

invocată de pârâtă că nu este întemeiată deoarece, reclamanta este subiect al

raportului juridic substanțial conform contractului de asigurare încheiat cu

pârâta și în temeiul art. 969 C. civ., are dreptul să solicite acesteia

executarea obligațiilor ce îi revin.

Pe fondul litigiului, s-a

stabilit că reclamanta în calitate de asigurat a încheiat cu pârâta în calitate

de asigurător contractele de asigurare privind clădiri, utilaje, materii prime

etc.din comuna Vernești nr. 590 județ Buzău, sumele asigurate fiind de 351.520

Euro și respectiv 168.000 Euro.

La data de 3 noiembrie 2005

în sediul fabricii de parchet a izbucnit un incendiu de mari proporții și

pârâta a refuzat executarea obligațiilor asumate respectiv acordarea

despăgubirilor, deși organele de cercetare penală au constatat că nu există o

persoană vinovată de producerea incendiului.

S-a reținut că pârâta a

cunoscut situația juridică și starea fizică a bunurilor asigurate și aceasta a

stabilit valorile de asigurare în condițiile generale de asigurare .

Referitor la valoarea

despăgubirilor instanța de fond a stabilit în baza art. 969 C. civ. și art. 7 pct.

7 din Condițiile Generale de Asigurare 96 că părțile au precizat în contract

valorile sumelor asigurate și a primelor de asigurare și deci cuantumul despăgubirii

nu poate depăși limita valorii de asigurare convenită de acestea prin cele două

convenții încheiate .

Valoarea asigurată la care

are dreptul reclamanta în sensul art. 973 C. civ., este valoarea de înlocuire a

bunurilor și care include și TVA.

A fost înlăturată apărarea

pârâtei care se sprijină pe o expertiză tehnică extrajudiciară și care nu poate

să-i fie opozabilă reclamantei și susținerea acesteia cu privire la lipsa pazei

obiectivului supus incendiului, deoarece din actele depuse la dosar rezultă

contrariul și mai mult producerea incendiului a fost anunțată de un angajat al

societății de pază.

Prin decizia nr. 69 din 17

aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței instanței de fond cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de

judecată.

S.A.U. SA cu sediul în

București a declarat recurs împotriva acestei decizii în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat în principal admiterea

acestuia, modificarea în tot a ambelor hotărâri și respingerea acțiunii ca

fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă sau ca

neîntemeiată.

În subsidiar, recurenta a

solicitat casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare în

vederea efectuării unor noi expertize mașini, utilaje și construcții pentru a

cuantifica corect prejudiciul produs.

S-a solicitat suspendarea executării

deciziei până la soluționarea recursului.

În primul motiv de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut

că ambele instanțe au soluționat în mod greșit excepția lipsei calității

procesuale a societății reclamante în sensul că nu au avut în vedere faptul că

cele două contracte de asigurări au o clauză de cesiune a despăgubirii.

A arătat recurenta că în

raport de dispozițiile art. 9, art. 24 din Legea nr. 136/1995 și art. 20 alin.

(3) din condițiile generale de asigurare a bunurilor și de mențiunea din cuprinsul

polițelor de asigurare are obligația de a achita despăgubirea titularilor

dreptului la despăgubire prevăzut în contractul de asigurare, respectiv H.V.B.

B. și S.M.I. SRL. Asiguratul și asiguratorul au convenit prin încheierea polițelor

de asigurare ca prin efectul cesiunii drepturilor din despăgubire, de

indemnizația de despăgubire să beneficieze cesionarii acestor drepturi,

respectiv H.V.B. B. și S.M.I. SRL.

A susținut recurenta în

temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că decizia instanței de apel a fost

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 208 C. proc.

civ., privind legalitatea raportului de expertiză care a fost efectuat fără ca

aceasta să fie convocată la efectuarea inspecțiilor tehnice și deplasărilor în

teren.

S-a invocat în temeiul art. 304

pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., că raportul de expertiză

este nul deoarece s-a efectuat cu încălcarea prevederilor art. 89, 205 și 210 C.

proc. civ., întrucât recurenta nu a fost citată atunci când s-au efectuat și

alte deplasări la fața locului pentru examinarea utilajelor, aspect pe care la

invocat la data de 20 octombrie 2006 în fața instanței de fond.

Cu privire la constatările expertului

utilijist referitoare la cuantificarea prejudiciului s-a arătat că acestea nu pot

fi reținute cât timp a stabilit că s-au defectat anumite componente ale

utilajelor fără demontarea în prealabil a acestora. Că lucrarea efectuată de

expert nu are valoare științifică și nici valoare probatorie, deoarece împotriva

expertului utilijist C.G. s-a început urmărirea penală pentru infracțiunea de

mărturie mincinoasă.

Că hotărârea încalcă dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a respins cererea de

efectuare a unei noi expertize fără nici o motivare .

A arătat recurenta că în mod

greșit instanța de apel a reținut cu privire la cauza evenimentului incidența

cazului fortuit raportată și la concluziile raportului de expertiză pirotehnice

și a dat eficiență dispozițiilor art. 1083 C. civ., care au în vedere daunele

interese și nu cazul fortuit. Că incendiul s-a produs datorită unor cauze ce

pot fi imputate intimatei-reclamante în sensul că nu s-au făcut verificări asupra

instalației electrice, au existat cabluri electrice defecte nerezolvate

corespunzător și din această cauză au existat scurgeri de curent, iar

instalația electrică nu a fost oprită așa cum s-a reținut și, în raportul de

expertiză pirotehnică. Că incendiul s-a produs datorită nerespectării normelor

privind întreținerea, exploatarea și verificarea „instalației electrice și nu „cazului

fortuit” care presupune intervenția unei forțe (scurt circuit), a cărei apariție

nu a putut fi prevăzută și care produce în fapt acel rezultat (incendiul).

S-a susținut că hotărârea a

fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale respectiv art. 304 pct. 9 raportat

la art. 8 paragraful 2 din Condițiile Generale de asigurare 96, în sensul că nu

s-a avut în vedere că majorarea riscului de incendiu s-a produs datorită asiguratului

care nu a respectat aceste prevederi contractuale.

Referitor la asigurarea

pazei, s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut în cuprinsul deciziei

că reclamanta a dovedit că a avut contract de pază cu SC F. SA din luna februarie

2005 cât timp aceasta nu mai beneficia de pază încă din luna septembrie 2005.

A arătat recurenta că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal în ceea ce

privește aplicabilitatea taxei pe valoarea adăugată (dispozițiile art. 7 din C.G.A.B.

96, în sensul că a dat eficiență concluziilor unui raport de expertiză mașini

și utilaje întocmit de un expert împotriva căruia s-a început urmărirea penală

pentru mărturie mincinoasă, nu a avut în vedere valoarea de achiziție a

utilajelor probate cu factură de către reclamantă. Că în lipsa demontării

bunurilor nu exista certitudinea avarierii în întregime a acestora sau a

avarierii doar a unor repere, așa că nu se poate stabili dacă se impune înlocuirea

sau repararea acestora.

Recurenta a susținut în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a

interpretat greșit legea respectiv aplicarea cotei de TVA, pentru că potrivit art.

128 alin. 9 și art. 145 alin. (5) lit. c) C. fisc., nu se achită TVA-ul dacă

bunurile au fost complet distruse, dar instanța a stabilit că în cuantumul

despăgubirii se include și TVA-ul.

Referitor la dispozițiile art.

9 pct. 2 teza finală din contract, s-a precizat că nu sunt aplicabile în speță,

acestea se referă numai la situația în care pe parcursul derulării contractului

de asigurare și până în momentul producerii evenimentului asigurat,

asiguratorul constată încălcarea obligațiilor de către asigurat și nu reziliază

contractul, situație în care ca o sancțiune trebuie să plătească indemnizația

de asigurare.

Recurenta a solicitat în

cadrul cererii formulate și suspendarea executării deciziei instanței de apel

în temeiul dispozițiilor art. 300 alin. (3) C. proc. civ., care a fost admisă

prin încheierile din 15 mai și respectiv 27 septembrie 2007 până la 2 noiembrie

2007, data soluționării recursului.

Recursul pârâtei nu este

fondat.

Critica recurentei privind soluționarea

în mod greșit de instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale

active a intimatei-reclamantei nu va mai fi examinată deoarece, la termenul de

azi s-a renunțat la acest motiv de recurs.

Nu este întemeiată nici critica

recurentei invocată în temeiul art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., în sensul că raportul de expertiză a fost întocmit cu nerespectarea

dispozițiilor art. 205, 208 și 210 C. proc. civ., privind convocarea părților

la constatările și deplasările din teren când au fost examinare utilajele

avariate.

Potrivit art. 212 alin. (2) C.

proc. civ., o nouă expertiză va trebui cerută motivat la primul termen după

depunerea lucrării.

În speță, recurenta-pârâtă a

solicitat efectuarea unei noi expertize în construcție peste termenul prevăzut

de dispozițiile legale menționate, respectiv la 9 octombrie 2006.

Afirmațiile recurentei că

instanța nu poate să aibă, în vedere o lucrare efectuată de un expert împotriva

căruia s-a început urmărirea penală, sunt fără relevanță deoarece nu a dovedit

existența unei hotărâri de condamnare acestuia pentru o infracțiune privind litigiul

dedus judecății.

Susținerile recurentei

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în sensul că

afirmațiile expertului privind stabilirea valorii reale de înlocuire a

bunurilor sunt aleatorii, că raportul de expertiză se bazează pe o adresă a

unei terțe societăți sau că valorile stabilite de expert sunt mult mai mari

decât prețurile cu care au fost vândute o parte dintre utilaje în cadrul

executării silite solicitată de D.G.F.P. Buzău sunt critici care vizează

aspecte legate de netemeinicia hotărârii și nu de nelegalitate conform

dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.

Afirmația recurentei că

instanțele au reținut în mod greșit cauza incendiului produs la 3 noiembrie

2005 în sediul fabricii de parchet aparținând intimatei-reclamante, ca fiind „cazul

fortuit”, deși din probele administrate rezultă că acesta s-a datorat

nerespectării normelor privind întreținerea și exploatarea instalației

electrice, existența unor cabluri electrice neizolate corespunzător sau

depozitării materialului lemnos în apropierea unor instalații electrice vechi

și neverificate sunt de asemenea critici care se referă la netemeinicia

hotărârii, respectiv modul în care instanța a apreciat probele administrate și

nu pot fi subsumate motivelor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304

C. proc. civ.

Argumentele recurentei că

aceste nereguli au determinat creșterea riscului de producere a incendiului

prin fapte culpabile ale asiguratului și că s-au încălcat dispozițiile art. 8

paragraful 2 din C.G.A. 96 în sensul că intimata în calitate de asigurat nu a

anunțat-o în calitate de asigurator despre creșterea riscului asigurării, sunt

simple apărări, care nu au temei legal, având în vedere că esența contractului

de asigurare îl constituie riscul pe care părțile și-l asumă, acesta fiind un

eveniment previzibil, dar incert în ceea ce privește producerea acesteia.

De menționat că la data încheierii

polițelor de asigurare nr. B 0580357 din 8 iulie 2005 și nr. B 0589390 din 7 septembrie

2005, recurenta a cunoscut situația și starea bunurilor asigurate și nu rezultă

că au apărut ulterior modificări privind creșterea riscului asigurării pentru a

fi incidente în cauză dispozițiile art. 8 paragraful 2 din condițiile de

asigurare.

Așa fiind, nu s-a dovedit

nici aplicarea greșită de către instanță a dispozițiilor art. 13 și 26 din

Legea nr. 136/1995 privind asigurările în România, text de lege invocat cu

ocazia susținerii recursului.

De altfel, instanțele au

reținut „cazul fortuit” în producerea incendiului și au exclus culpa

intimatei-reclamante având în vedere concluziile raportului expertului

pirotehnic și ansamblul probelor administrate în cauză.

Instanța de apel nu a

reținut în mod eronat dispozițiile art. 1083 C. civ., așa cum s-a susținut de

recurentă, întrucât acestea se referă la daunele interese și în „situația

cazului fortuit”.

În mod corect ambele

instanțe au stabilit incidența în cauză a clauzei de la art. 9 pct. 2 C.G.A. 96

care prevăd obligația la plata despăgubirilor chiar dacă asiguratul este în

culpă, atunci când asiguratorul nu a reziliat contractul de asigurare la data

la care a constatat neexecutarea obligației de către asigurat.

Cu atât mai mult se impune

aplicarea acestor prevederi în speța de față întrucât, nu există nicio culpă în

producerea incendiului din partea asiguratului, reținându-se „cazul fortuit”,

iar pe de altă parte recurenta nu a dovedit că intimata nu a respectat

obligațiile prevăzute la art. 9.1 din C.G.A. 96 privind prevenirea producerii

incendiului și ar fi reziliat contractul de asigurare.

Criticile recurentei, în

sensul că instanța de apel a stabilit în mod greșit că la data incendiului era

asigurată paza imobilului de către intimata-reclamantă, contrar probelor administrate,

pe de o parte se referă la aspecte legate de netemeinicie, respectiv o problemă

de apreciere a instanței, iar pe de altă parte este contrazisă de actele depuse

de reclamantă, respectiv contractul de pază încheiat cu SC F. SA și achitat

până la 31 decembrie 2005.

Nu este întemeiată nici

susținerea recurentei că ambele instanțe au aplicat în mod greșit dispozițiile art.

7 din C.G.A. 96 și au interpretat adresa Ministerului de Finanțe în sensul că

în cuantumul despăgubirilor acordate se include și cota TVA.

Părțile au stabilit prin art.

7 pct. 7 din C.G.A. 96 care face parte integrantă din contractele de asigurare,

de comun acord primele de asigurare precum și valoarea sumelor asigurate, așa încât

în raport de dispozițiile art. 969 C. civ. și art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995

intimata-reclamantă are dreptul la despăgubiri în limita valorii de asigurare

stipulată de părți în convenția încheiată.

În mod corect ambele instanțe

având în vedere art. 7 pct. 2 și 3 din C.G.A. 96 și art. 50 alin. (3) din O.M.F.P.

nr. 1753/2004 au stabilit că suma datorată de recurenta-pârâtă

intimatei-reclamante cu titlu de despăgubiri reprezintă de fapt valoarea de înlocuire,

respectiv suma ce va fi necesară pentru cumpărarea unor bunuri de acelaș fel și

calitate sau contravaloarea reparațiilor pentru celelalte bunuri necesară

readucerii acestora în situația anterioară producerii incendiului și care

include și TVA.

Pentru considerentele

reținute, urmează ca potrivit art. 312 (1) C. proc. civ., să se respingă, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtă.

Se va respinge cererea

intimatei-.reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând

onorar de avocat, întrucât nu s-au făcut dovezi în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta U.V.I.G. SA BUCUREȘTI (FOSTĂ S.A.U. SA BUCUREȘTI) împotriva

deciziei nr. 69 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială

contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea intimatei

privind acordarea de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2007.