ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 833/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2438 din 19 aprilie 2007, pronunțată în dosarul nr. 1627/1285/2007, Tribunalul Comercial Cluj a anulat modificarea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului G.L.M. și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta D.B. în contradictoriu cu pârâta SC I. SRL Dej. Totodată, a fost respinsă și cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedite. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că obligațiile pârâtei asumate prin contractul de prestări servicii și bună execuție din 17 iunie 2005 sunt obligații de diligență și nu obligații de rezultat și că pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract.

În ceea ce privește primul petit al cererii de chemare în judecată, instanța de fond analizând dispozițiile Legii nr. 193/2000 republicată împreună cu anexa acesteia care cuprinde, exemplificativ, lista cu clauzele considerate ca fiind abuzive, a constatat că nu sunt incidente față de art. 4 din contract prin care reclamanta s-a obligat la plata unor penalități de întârziere în cazul în care nu va achita la termenul stabilit contravaloarea serviciilor prestate de pârâtă.

Referitor la caracterul abuziv al art. 10 teza finală din contract care privește rezilierea contractului, instanța de fond a constatat că aceasta nu contravine dispozițiilor Codului Civil, principalele deosebiri între reziliere și rezoluțiune se referă la efectele celor două sancțiuni, în sensul că prima afectează actul juridic numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că pretențiile deja executate nu se mai restituie, iar cea de-a doua desființează actul și pentru trecut, părțile fiind obligate la restituirea prestațiilor și o altă deosebire se referă la faptul că, deși se aplică ca sancțiune a contractelor sinalagmatice, prima afectează actul cu executare succesivă, iar cea de-a doua afectează actul cu exercitare uno ictu sau dintr-o dată.

Considerentele expuse au stat și la baza respingerii petitului 2 al cererii de chemare în judecată și implicit a petitului 3 a cărui admisibilitate depindea de anularea unora din clauzele contractuale, solicitată prin petitul 1 al acțiunii.

În ceea ce privește cererea formulată în subsidiar, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a invocat și existența unui caz de forță majoră, ci a făcut doar vorbire, într-un alt context, despre atentatele de la metroul londonez; că acest caz poate fi calificat ca fiind de forță majoră și ar fi putut constitui o cauză de neexecutare a contractului însă, dat fiind faptul că atentatele au avut loc la data de 7 iulie 2005, iar reclamantei i-au fost predate actele necesare plecării în Marea Britanie doar la data de 29 iulie 2006, precum și împrejurarea că nu s-a făcut dovada vreunui refuz de acordare a vizei pentru cetățenii români, o astfel de cauză nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.

Modificarea cererii de chemare în judecată nu a făcut obiectul analizei instanței de fond dat fiind faptul că, față de aceasta a fost admisă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului titular, respectiv avocat L.M.G. pentru redactarea și susținerea acesteia. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța de fond a respins și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, nefiind făcută dovada vreunor cheltuieli avansate de pârâtă. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta D.B., în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr. 149 din 2 iulie 2007 Curta de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond și-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea și susținerea modificării cererii de chemare în judecată, care de altfel era facultativ, iar amânarea soluționării cauzei pentru depunere de concluzii scrise asupra unei excepții care urma să fie soluționată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege și cu luarea în considerare a dispozițiilor exprese din textul legal, respectiv art. 161 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită.

S-a reținut că obligațiile enumerate prin contract nu pot fi calificate altfel decât obligații de mijloace, că apelanta nu afirmă în mod explicit că obligațiile ar fi unele de rezultat, ci doar critică împrejurarea că prima instanță a analizat în principal obligația de a informa și consilia clienții privind programul omițând o altă obligație, respectiv aceea de facilitare a întocmirii dosarului de prezentare și a diligențelor obținerii vizei U.K., ori această critică nu poate fi primită, analiza realizându-se în ceea ce privește toate clauzele și acestea primind calificarea de obligații de mijloace. Facilitarea întocmirii dosarului și depunerea diligențelor pentru obținerea vizei nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului și obținerea vizei, în cuprinsul clauzei menținându-se în mod expres faptul că este o obligație de a depune diligențe, deci obligație de mijloace și nu de rezultat.

Totodată, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000 și anexa acesteia care definește și determină clauzele ce pot fi calificate astfel, iar caracterul abuziv al penalităților stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părți și luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestației și se raportează la aceasta. Referitor la încetarea contractului, instanța de apel a reținut că deși evenimentele care au avut loc la data de 7 iulie 2005 pot primi calificarea de forță majoră, având în vedere că subsecvent acestui moment, respectiv la 29 iulie 2006 au fost predate documentele necesare plecării, acest caz nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.

Împotriva acestei decizii în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta D.B. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost modificată. În dezvoltarea, în fapt, a recursului, reclamanta a susținut în esență că instanța de fond în mod eronat a aplicat dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ. și art. 161 C. proc. civ., în argumentarea admiterii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului titular, că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. și, a omis dispozițiile alin. (3) ale art. 68 C. proc. civ., care arată că mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății și că instanța de apel a omis că s-a depus contractul de asistență judiciară în apel, care demonstrează calitatea de reprezentant. În privința respingerii cererii inițiale de chemare în judecată, s-a susținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract de a ajuta clienții, deci inclusiv pe reclamantă să întocmească un dosar pe baza căruia să se poată obține viza, aspect care trebuia să conducă la rezoluțiunea contractului de prestări servicii, că instanța de apel în mod eronat a reinterpretat natura obligației contractuale și anume aceea de a facilita întocmirea dosarului de prezentare și depunerea diligențelor pentru obținerea vizei U.K., fără a avea în vedere și informațiile extrase de reclamantă de pe site-ul oficial al Ambasadei Britanice la București și depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce privește problema penalităților, s-a susținut că Legea nr. 193/2000 [(art. 4 alin. (1) și (2)] este foarte clară în ceea ce privește clauzele abuzive, că art. 4, respectiv art. 10 din contractul de prestări servicii încalcă aceste dispoziții legislative, că penalitățile stabilite în cuantum de 0,5 % au în mod cert caracter abuziv și trebuie pretinse raportat la obiectul și la natura contractului pentru a nu crea un dezechilibru contractual în lumina art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Recursul este nefondat și se va respinge pentru cele ce se vor arăta în continuare. Examinând criticile invocate de reclamantă din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanța de apel a stabilit în mod corect starea de fapt pe baza probelor administrate, a interpretat și calificat obligațiile contractuale în raport de conținutul acestora și a aplicat dispozițiile art. 68 C. proc.

civ., art. 161 C. proc. civ., art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și anexa acesteia în mod corespunzător. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a fost corect admisă de instanța de fond în condițiile în care deși s-a acordat termenul necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea și susținerea cererii de chemare în judecată, o asemenea dovadă nu s-a făcut. Contractul de asistență judiciară depus în apel și declarația autentificată sub nr. 2164 din 6 noiembrie 2007 de Biroul Notarului Public – D.C.L. Bistrița nu sunt de natură a schimba soluția de anulare a modificării cererii de chemare în judecată întrucât acestea nu au fost prezentate în termenul stabilit de art. 161 C. proc.

civ. În temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanța de fond și-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului, care de altfel era facultativ. Amânarea soluționării cauzei pentru depunerea de concluzii scrise asupra unei excepții care urma să fie soluționată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege și cu luarea în considerare a dispozițiilor exprese din textul legal, respectiv art. 161 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită, așa cum corect a reținut și instanța de apel. Calificarea obligațiilor asumate de către părți în cuprinsul contractului se realizează exclusiv prin raportare la clauzele contractului și la obiectul astfel cum a fost acesta determinat de către părți.

Obligațiile enumerate prin contractul de prestări servicii, pentru prestator nu pot fi calificate altfel decât obligații de mijloace, neexistând o clauză din cuprinsul căreia să reiasă că acestea sunt obligații de rezultat, informarea și consilierea, facilitarea ori intermedierea unui acord sau monitorizarea neputând fi privite ca obligații de rezultat. Facilitarea întocmirii dosarului și depunerea diligențelor pentru obținerea vizei, nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului și obținerea vizei, astfel că instanța de apel a interpretat corect natura acestei obligații contractuale ca fiind de mijloace și nu de rezultat. Constatând că pârâta și-a îndeplinit obligațiile, stare de fapt necenzurabilă în recurs, se apreciază că soluția de respingere a cererii inițiale de chemare în judecată s-a făcut cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale și clauzelor contractuale.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alin. (2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei. Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăși creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credință. În cauză se constată că acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea credință. De altfel, în cauză nu există indicii că s-ar fi procedat la încheierea convenției fără o negociere prealabilă.

Caracterul abuziv al penalităților stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părți și luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestației și se raportează la acestea, astfel că un just echilibru apare ca fiind stabilit în raport de obiectul și natura contractului și proporțional cu contraprestația părții încât nu pot fi apreciate ca fiind disproporționat de mari. Pentru considerentele expuse în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.B. împotriva deciziei civile nr. 149 din 2 iulie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2008.