ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 833/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 833/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2438
din 19 aprilie 2007, pronunțată în dosarul nr. 1627/1285/2007, Tribunalul Comercial
Cluj a anulat modificarea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii
excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului G.L.M. și a
fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de
reclamanta D.B. în contradictoriu cu pârâta SC I. SRL Dej.
Totodată, a fost respinsă și
cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de
judecată, ca nedovedite.
Pentru a pronunța această
hotărâre, prima instanță a constatat că obligațiile pârâtei asumate prin
contractul de prestări servicii și bună execuție din 17 iunie 2005 sunt
obligații de diligență și nu obligații de rezultat și că pârâta și-a îndeplinit
obligațiile asumate prin contract.
În ceea ce privește primul
petit al cererii de chemare în judecată, instanța de fond analizând
dispozițiile Legii nr. 193/2000 republicată împreună cu anexa acesteia care
cuprinde, exemplificativ, lista cu clauzele considerate ca fiind abuzive, a
constatat că nu sunt incidente față de art. 4 din contract prin care reclamanta
s-a obligat la plata unor penalități de întârziere în cazul în care nu va
achita la termenul stabilit contravaloarea serviciilor prestate de pârâtă.
Referitor la caracterul
abuziv al art. 10 teza finală din contract care privește rezilierea
contractului, instanța de fond a constatat că aceasta nu contravine
dispozițiilor Codului Civil, principalele deosebiri între reziliere și
rezoluțiune se referă la efectele celor două sancțiuni, în sensul că prima
afectează actul juridic numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că pretențiile
deja executate nu se mai restituie, iar cea de-a doua desființează actul și
pentru trecut, părțile fiind obligate la restituirea prestațiilor și o altă
deosebire se referă la faptul că, deși se aplică ca sancțiune a contractelor
sinalagmatice, prima afectează actul cu executare succesivă, iar cea de-a doua
afectează actul cu exercitare uno ictu sau dintr-o dată.
Considerentele expuse au
stat și la baza respingerii petitului 2 al cererii de chemare în judecată și
implicit a petitului 3 a cărui admisibilitate depindea de anularea unora din
clauzele contractuale, solicitată prin petitul 1 al acțiunii.
În ceea ce privește cererea
formulată în subsidiar, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a invocat
și existența unui caz de forță majoră, ci a făcut doar vorbire, într-un alt
context, despre atentatele de la metroul londonez; că acest caz poate fi
calificat ca fiind de forță majoră și ar fi putut constitui o cauză de
neexecutare a contractului însă, dat fiind faptul că atentatele au avut loc la
data de 7 iulie 2005, iar reclamantei i-au fost predate actele necesare
plecării în Marea Britanie doar la data de 29 iulie 2006, precum și
împrejurarea că nu s-a făcut dovada vreunui refuz de acordare a vizei pentru
cetățenii români, o astfel de cauză nu poate constitui un motiv întemeiat
pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.
Modificarea cererii de
chemare în judecată nu a făcut obiectul analizei instanței de fond dat fiind
faptul că, față de aceasta a fost admisă excepția lipsei dovezii calității de
reprezentant a avocatului titular, respectiv avocat L.M.G. pentru redactarea și
susținerea acesteia.
Totodată, în temeiul
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța de fond a respins și cererea
pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, nefiind
făcută dovada vreunor cheltuieli avansate de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri a
formulat apel reclamanta D.B., în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc.
civ., iar prin decizia civilă nr. 149 din 2 iulie 2007 Curta de Apel Cluj, secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul ca
nefondat.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de apel a reținut că instanța de fond și-a exercitat rolul activ prin
acordarea termenului necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea
și susținerea modificării cererii de chemare în judecată, care de altfel era
facultativ, iar amânarea soluționării cauzei pentru depunere de concluzii
scrise asupra unei excepții care urma să fie soluționată în baza înscrisurilor
prezentate în termenul stabilit de lege și cu luarea în considerare a
dispozițiilor exprese din textul legal, respectiv art. 161 alin. (2) C. proc.
civ., nu poate fi primită.
S-a reținut că obligațiile
enumerate prin contract nu pot fi calificate altfel decât obligații de
mijloace, că apelanta nu afirmă în mod explicit că obligațiile ar fi unele de
rezultat, ci doar critică împrejurarea că prima instanță a analizat în
principal obligația de a informa și consilia clienții privind programul omițând
o altă obligație, respectiv aceea de facilitare a întocmirii dosarului de
prezentare și a diligențelor obținerii vizei U.K., ori această critică nu poate
fi primită, analiza realizându-se în ceea ce privește toate clauzele și acestea
primind calificarea de obligații de mijloace.
Facilitarea întocmirii
dosarului și depunerea diligențelor pentru obținerea vizei nu poate fi
echivalentă cu întocmirea dosarului și obținerea vizei, în cuprinsul clauzei
menținându-se în mod expres faptul că este o obligație de a depune diligențe,
deci obligație de mijloace și nu de rezultat.
Totodată, instanța de apel a
reținut că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000 și anexa acesteia
care definește și determină clauzele ce pot fi calificate astfel, iar
caracterul abuziv al penalităților stabilite în raport cu cuantumul acestora nu
poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părți și
luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea
contraprestației și se raportează la aceasta.
Referitor la încetarea
contractului, instanța de apel a reținut că deși evenimentele care au avut loc
la data de 7 iulie 2005 pot primi calificarea de forță majoră, având în vedere
că subsecvent acestui moment, respectiv la 29 iulie 2006 au fost predate
documentele necesare plecării, acest caz nu poate constitui un motiv întemeiat
pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii.
Împotriva acestei decizii în
termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta
D.B. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 în temeiul cărora a solicitat
admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul
admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a
fost modificată.
În dezvoltarea, în fapt, a
recursului, reclamanta a susținut în esență că instanța de fond în mod eronat a
aplicat dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ. și art. 161 C. proc. civ.,
în argumentarea admiterii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a
avocatului titular, că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin.
(4) C. proc. civ. și, a omis dispozițiile alin. (3) ale art. 68 C. proc. civ.,
care arată că mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății și că
instanța de apel a omis că s-a depus contractul de asistență judiciară în apel,
care demonstrează calitatea de reprezentant.
În privința respingerii
cererii inițiale de chemare în judecată, s-a susținut că pârâta nu și-a
îndeplinit obligația asumată prin contract de a ajuta clienții, deci inclusiv
pe reclamantă să întocmească un dosar pe baza căruia să se poată obține viza,
aspect care trebuia să conducă la rezoluțiunea contractului de prestări
servicii, că instanța de apel în mod eronat a reinterpretat natura obligației
contractuale și anume aceea de a facilita întocmirea dosarului de prezentare și
depunerea diligențelor pentru obținerea vizei U.K., fără a avea în vedere și
informațiile extrase de reclamantă de pe site-ul oficial al Ambasadei Britanice
la București și depuse la dosarul cauzei.
În ceea ce privește problema
penalităților, s-a susținut că Legea nr. 193/2000 [(art. 4 alin. (1) și (2)]
este foarte clară în ceea ce privește clauzele abuzive, că art. 4, respectiv art.
10 din contractul de prestări servicii încalcă aceste dispoziții legislative,
că penalitățile stabilite în cuantum de 0,5 % au în mod cert caracter abuziv și
trebuie pretinse raportat la obiectul și la natura contractului pentru a nu
crea un dezechilibru contractual în lumina art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Recursul este nefondat și se
va respinge pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Examinând criticile invocate
de reclamantă din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se
constată că instanța de apel a stabilit în mod corect starea de fapt pe baza
probelor administrate, a interpretat și calificat obligațiile contractuale în
raport de conținutul acestora și a aplicat dispozițiile art. 68 C. proc. civ., art.
161 C. proc. civ., art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și anexa
acesteia în mod corespunzător.
Excepția lipsei dovezii
calității de reprezentant a fost corect admisă de instanța de fond în
condițiile în care deși s-a acordat termenul necesar în vederea depunerii
mandatului pentru redactarea și susținerea cererii de chemare în judecată, o
asemenea dovadă nu s-a făcut.
Contractul de asistență
judiciară depus în apel și declarația autentificată sub nr. 2164 din 6
noiembrie 2007 de Biroul Notarului Public – D.C.L. Bistrița nu sunt de natură a
schimba soluția de anulare a modificării cererii de chemare în judecată
întrucât acestea nu au fost prezentate în termenul stabilit de art. 161 C.
proc. civ.
În temeiul dispozițiilor art.
129 alin. (4) C. proc. civ., instanța de fond și-a exercitat rolul activ prin
acordarea termenului, care de altfel era facultativ. Amânarea soluționării
cauzei pentru depunerea de concluzii scrise asupra unei excepții care urma să
fie soluționată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege
și cu luarea în considerare a dispozițiilor exprese din textul legal, respectiv
art. 161 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită, așa cum corect a reținut
și instanța de apel.
Calificarea obligațiilor
asumate de către părți în cuprinsul contractului se realizează exclusiv prin
raportare la clauzele contractului și la obiectul astfel cum a fost acesta
determinat de către părți.
Obligațiile enumerate prin
contractul de prestări servicii, pentru prestator nu pot fi calificate altfel
decât obligații de mijloace, neexistând o clauză din cuprinsul căreia să reiasă
că acestea sunt obligații de rezultat, informarea și consilierea, facilitarea
ori intermedierea unui acord sau monitorizarea neputând fi privite ca obligații
de rezultat.
Facilitarea întocmirii
dosarului și depunerea diligențelor pentru obținerea vizei, nu poate fi
echivalentă cu întocmirea dosarului și obținerea vizei, astfel că instanța de
apel a interpretat corect natura acestei obligații contractuale ca fiind de
mijloace și nu de rezultat.
Constatând că pârâta și-a
îndeplinit obligațiile, stare de fapt necenzurabilă în recurs, se apreciază că
soluția de respingere a cererii inițiale de chemare în judecată s-a făcut cu
aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale și clauzelor
contractuale.
Potrivit prevederilor art. 4
alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între comercianți și consumatori clauze abuzive sunt acele clauze
care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau
împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului
și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților.
Alin. (2) al articolului precizează
când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu
consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea
consumatorului să influențeze natura ei.
Din analiza textului de lege
rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăși
creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel trebuie stabilit un
rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ
între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar
subiectiv trebuie încălcată buna credință.
În cauză se constată că
acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din
punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, iar din punct
de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea credință.
De altfel, în cauză nu există
indicii că s-ar fi procedat la încheierea convenției fără o negociere
prealabilă.
Caracterul abuziv al
penalităților stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit,
clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părți și luând în
considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestației și se
raportează la acestea, astfel că un just echilibru apare ca fiind stabilit în
raport de obiectul și natura contractului și proporțional cu contraprestația
părții încât nu pot fi apreciate ca fiind disproporționat de mari.
Pentru considerentele expuse
în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursul
reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta D.B. împotriva deciziei civile nr. 149 din 2 iulie 2007 a Curții
de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 29 februarie 2008.